Peregrinii englezi debarcă de pe Mayflower și pun bazele Coloniei Plymouth, prima așezare engleză permanentă din Noua Anglie

În septembrie 1620, în timpul domniei regelui Iacob I al Angliei, 102 bărbați și femei – mulți dintre ei membri ai Bisericii separatiste engleze – au navigat spre pentru Lumea Nouă la bordul navei comerciale Mayflower care, din cauza furtunilor, în loc de nordul Virginiei, a ajuns pe țărmul Cape Cod (astăzi în Massachusetts) două luni mai târziu, pe 18 decembrie, ancorând la Plymouth Rock, unde vor și rămâne din cauza proviziilor insuficiente pentru a-și continua drumul spre destinația inițială, formând astfel prima așezare permanentă engleză în Noua Anglie. Exploratorul John Smith a numit zona Plymouth, iar coloniștii au decis că numele este potrivit, deoarece Mayflower a pornit pe 6 septembrie 1620 din portul Plymouth din Anglia. La fel ca și în cazul coloniei din Jamestown, prima iarnă s-a dovedit deosebit de grea pentru coloniști, aproape jumătate dintre ei, nereușind să îi supravietuiască. Cei care au reușit (53 de persoane) au încheiat tratate de pace cu triburile native americane vecine, contruind o economie capabilă să se susțină în următorii cinci ani.

Dintre cei 102 de coloniști, aproape 41 erau parte a unei fracțiuni puritane radicale (Biserica separatistă engleză) care, considerând că Biserica Angliei nu finalizase suficient lucrarea reformei Protestante, a decis să se desprindă de aceasta. Ceilalți coloniști, recrutați de Compania Plymouth pentru a asigura numărul de oameni necesari formării unei așezări inițiale, erau considerați oameni obișnuiți, comercianți, meșteșugari, slujitori aserviți și copii orfani, numiți de peregrini “străini”. Separatiștii, care proveneau din comunițătile agricole din Yorkshire, au căutat libertatea religioasă încă înainte de a părăsi Anglia pentru Lumea Nouă, stabilindu-se inițial în Olanda, între 1607-1608, unde au și rămas timp de un deceniu. Ei au găsit libertate religioasă în Olanda, dar munca în comerțul cu țesături, extrem de extenuantă și dorința de a-și proteja moștenirea și limba maternă (engleza) i-a determinat să-și caute oportunităti economice mai atractive. Astfel, grupul – cunoscut mai târziu sub numele de “peregrinii” (pilgrims) -, a planificat o călătorie în Lumea Nouă. Congregația a reușit să obțină o concesiune de teren de la Compania Plymouth, formată din aproximativ 70 de investitori, în iunie 1619. Ei au refuzat să se stabilească la sud de Cape Cod în Noua Olandă, dorind să evite influența olandeză. Concesiunea obținută le-a permis să se stabilească la gura râului Hudson. Pentru a se finanța, ei au apelat la Compania Merchant Adventurers din Londra, un grup de oameni de afaceri care au văzut în colonie un mijloc de a obține un profit. Compania Plymouth (parte din Compania Virginiei), funcționa ca o societate pe acțiuni engleză, înființată în 1606 de Iacob I al Angliei, ca o societate a cavalerilor, comercianților, aventurierilor și plantatorilor din orașele Bristol, Exeter și Plymouth, cu scopul de a stabili așezări pe coasta Americii de Nord, între 8 și 45 grade latitudine nordică, în termen de 100 de mile de la malul mării. După ani de inactivitate, în 1620, compania a fost reînviată și reorganizată sub numele de Consiliul Plymouth pentru Noua Anglie, primind o nouă cartă de funcționare dar a încetat să opereze în 1624, când fostele sale plantații au fost fie dizolvate fie transformate în Colonii Regale. Finanțarea le-a permis coloniștilor să își cumpere proviziile necesare – unelte și arme, inclusiv tunuri, puști și praf de pușcă, animale vii, inclusiv câini si pisici, porci, oi, capre și păsări de curte, în timp ce caii și vitele au venit mai târziu, cu următoarele transporturi -, și locurile pe două nave: Mayflower și Speedwell, urmând ca după sosirea în America, aceștia să lucreze pentru a-și rambursa datoriile. Coloniștii intenționau să își plătească datoriile din recolte, lemn, blănuri și pește, care urmau să fie trimise în Anglia pentru vânzare. 

Speedwell a plecat în iulie 1620 din portul olandez Delfshaven și a ajuns în locul de întâlnire din Anglia, Southampton, pe 22 iulie. Cele două nave trebuiau să plece împreună spre America, însă datorită unor avarii, și după multe întârzieri, doar Mayflower și-a continuat călătoria. Alte trei nave au plecat spre Plymouth după Mayflower; Fortune în 1621, Anne și Little James în 1623. Coloniștii de pe aceste nave aveau să fie numiți veterani ai coloniei Plymouth, ei bucurându-se de un statut special și având un cuvânt greu în afacerile coloniei.

În primele luni, mulți dintre coloniști au locuit la bordul Mayflower, până ce au finalizat de construit locuințele din noua așezare. Au apărut și primele neînțelegeri. “Străinii” au argumentat că din moment ce nu s-au stabilit în nordul Virginie, contractul cu Compania Plymouth era nul și nu mai erau obligați să respecte statutul companiei. Ei au refuzat să recunoască orice reguli din moment ce nu se aflau sub guvernarea unui regim oficial. Puritanii, în mare parte oameni cu carte, au realizat că daca nu se iau măsuri s-ar putea ajunge la anarhie. Liderii purtitani, dorind să evite o rebeliune sau o separarea grupului, au conceput un set temporar de legi care trebuia să fie aprobat de o majoritate. Astfel, pe 11 noiembrie 1620, bărbații adulți (41 din 50, la număr) au semnat așa-numitul Mayflower Compact, un document care avea să devină fundamantul guvernării coloniei din Plymouth. Deși separatiștii erau în minoritate, ei au reușit totuși să formeze un centru de putere prin care au controlat în întregime guvernarea coloniei în primii patruzeci de ani. Nu este clar cine a scris setul de legi, dar pastorul William Brewster este cel mai adesea creditat. Pe scurt, setul de legi stabilea că: în ciuda nevoii de auto-guvernare, coloniștii avea să rămână subiecți loiali regelui Iacob I al Angliei, coloniștii aveau să trăiască în concordanță cu învățăturile creștine, coloniștii aveau să formeze o societate închegată și aveau să lucreze împreună pentru continuitatea ei, coloniștii aveau să emită și să aprobe legi, ordonanțe și instituții care să lucreze în beneficiul coloniei și care să fie respectate de coloniști. Mayflower Compact are o importanță deosebită deoarece reprezintă primul document care a stabilit auto-guvernarea în Lumea Nouă. A rămăs activ până în 1691, când colonia a fost absorbită de Massachusetts. A fost un succes al democrației, jucând un rol important în consolidarea ideii de independență față de guvernarea britanică și formarea națiunii viitoarelor State Unite ale Americii. Deși nu se știe care a fost soarta documentului original, o copie a lui a fost gasită în jurnalul lui William Bradford.  Myles Standish, un ofițer militar englez, angajat de peregrini pentru a-i însoți în Lumea Nouă și pentru a servi ca lider militar pentru viitoarea colonie, s-a asigurat de buna aplicare a noilor legi și de protejarea coloniștilor împotriva băștinașilor nepreietenoși. William Bradford, liderul congregației separatiste, și unul dintre semnatarii Mayflower Compact a fost guvernatorul coloniei timp de 30 de ani de la înființarea ei.

Abia în martie, pe 21 martie 1621, coloniștii de la bordul Mayflower au debarcat și au început să se mute pe țărm, după ce mai mult de jumătate dintre ei au decedat, victime ale iernii grele și a unei epidemii de boală, un amestec de scorbut, pneumonie și tuberculoză. Sunt multe voci care susțin că Mayflower Compact a avut o contribuție majoră la cimentarea relațiilor dintre coloniști, dedicația tuturor pentru succesul misiunii, ajutându-i să treacă peste greutățile primei ierni.

La țărm, peregrinii l-au cunoscut pe Tisquantum sau Squanto, un indigen care urma să devină membru al coloniei. Originar din tribul Pawtuxet (din Massachusetts și Rhode Island), Squanto fusese răpit de exploratorul John Smith și dus în Anglia. După ce a reușit să se întoarcă pe tărâmurile sale natele, Squanto a acționat ca intrepret și mediator între liderii colonie din Plymouth și indigeni, printre care și Massasoit, șeful tribului Pokanoket. În toamna anului 1621, peregrinii au sărbătorit în mod festiv sărbătoarea recoltei alături de cei din tribul Pokanoket. Această masă festivă care celebra recolta, este considerată acum baza tradiționalei Zile a Recunoștinței.

Conviețuind în pace cu indigenii, coloniștii au fost capabili să se concentreze pe construirea unei economii sustenabile, în loc să își consume energia și resursele, protejându-se de atacurile inamice. Squanto i-a învățat cum să planteze porumb în acele condiții climaterice, unde să pescuiască și unde să vâneze castori. Cu toate acestea, Plymouth nu a reușit să dezvolte o economie robustă care să poată concura cu așezările ulterioare – de exemplu, Colonia din Golful Massachusetts -, si abia în termen cinci ani, colonia a reușit să devină auto-suficientă.

Mulți alți coloniști europeni au venit în Noua Anglie, iar cu ei au apărut și primele probleme, căci pe măsură ce coloniștii încercau să ocupe tot mai mult pământ în regiune, relațiile cu amerindienii au început să se deterioreze. Au urmat conflicte sporadice care, decenii mai târziu, au culminat cu războiul Regelui Filip (numele englezesc al lui Metacomet, căpetenia tribului Wampanoag) din 1675. Însă pâna atunci idealurile coloniștilor de a forma o comunitate autonomă, guvernată pe principii de afiliere religiosă dispăruseră sub idealurile mult mai puțin înalte ale comerțului, ducând la o fragmentare a comunității. Totuși, conceptul original a servit drept fundație pentru multe dintre așezările ulterioare, precum Colonia din Golful Massachusetts, colonie fondată în 1630 de puritanul John Winthrop care va deveni cea mai intens populată și prosperă colonie din Noua Anglie. Colonia Plymouth a carei influență a scăzut, a fost absorbită de Massachusetts în 1691.

Surse:

^{Plymouth Colony – History.com Editors – www.history.com/topics/colonial-america/plymouth – accesat 11 aprilie, 2019}

^{Mayflower Compact – History.com Editors – www.history.com/topics/colonial-america/mayflower-compact – accesat 11 aprilie, 2019}

^{en.wikipedia.org/wiki/Mayflower}

^{History of Massachusetts Blog – historyofmassachusetts.org/plymouth-colony-history/}