Piratul Henry Mainwaring este grațiat de regele Iacob I

În timpul perioadei elisabetane și în primii ani ai dinastiei Stuart, bărbați cu cele mai nobile obârșii luau calea pirateriei, fie din necesitate, ca fii mai mici ai unor vechi familii nobiliare care trebuiau să își facă singuri un nume în viață, fie din dragoste pentru aventură.

Sir Henry Mainwaring, cel mai mic fiu al unei familii care se remarcase în Cruciade și în Războiul Rozelor și care dăduse mai mulți cărturari și curteni, a fost unul dintre cei care au recurs la piraterie, atât din dragoaste pentru aventură, cât și pentru faimă și avere. El s-a născut în în 1586 în Ightfield, Shropshire, al doilea fiu al lui Sir George Mainwaring și soției sale Ann, fiica vice-amiralului Sir William More din Loseley Park, Surrey. A fost admis la Oxford la vârsta de 12 ani și și-a luat licența în drept la 15 ani. A practicat avocatura pentru câțiva ani, fiind admis în barou în 1604 după care a servit ca soldat, foarte probabil în Țările de Jos, s-a pregătit în marinărie, a fost admis la Curte la 22 de ani și a cochetat cu scriitura înainte de a deveni unul dintre cei mai de succes pirati ai vremii sale.

În 1611 primește căpitănia unui castel de pe coasta sudică din Hampshire, foarte probabil cu ajutorul fratelui său mai mare, Sir Arthur, apropiat al prințului moștenitor Henry și al Lordul Cancelar Ellesmere. La începutul lui 1612, Mainwaring își cumpară o navă mică pentru 700 £ cu gândul de a-l însoți pe Sir Thomas Shirley în Persia pentru a lupta împotriva turcilor, dar a fost împiedicat să plece de eforturile ambasadorului spaniol care se temea că această flotă va fi într-un final folosită împotriva intereselor spaniole. Înfuriat, după plecarea lui Shirley din Anglia, și-a echipat un alt vas, The Nightingale of Chichester, aparent pentru o călătorie comercială în Africa de Vest. Tot în 1612, Primul Lord al Amiralitătii, Charles Howard, Duce de Nottingham și Baron de Effingham îl autorizează să suprime pirații care operau în portul Bristol și să îl captureze pe notoriul pirat Peter Easton. Datorită originilor sale aristocratice, Mainwaring s-a comportat întotdeauna ca cineva care s-a născut să conducă. Flota pe care și-o echipase în 1612 pentru a-l vâna pe Easton era formată din doar 3 nave. De pe Tamisa el s-a îndreptat spre golful Falmouth din Cornwall, unde familia Killingrew își avea baza de operații, legăturile acestei familii cu pirații fiind un “secret” cunoscut de toată lumea. Acolo a aflat că flota lui Easton plecase deja; o problemă pentru tânărul Mainwaring, dornic să se afirme. Mainwaring avea cu siguranță sprijinul mai multor aristocrați influenți și potenți financiar, căci echiparea a trei nave pentru război era o afacere costisitoare, motiv pentru care el se bazaze pe faptul ca avea să pună mâna pe partea lui din prada de la bordul navelor lui Easton. El și-a chemat în cabină principalii ofițeri și cu toții au căzut de acord, că având în vedere că nu aveau nici o șansă să îl mai prindă pe Easton, cea mai bună cale de a face expediția lor rentabilă era să plece în urmărirea unor nave spaniole. Mainwaring a apelat la rege pentru o extensie a licenței sale, care să îi permită să prade navele spaniole. Deși între Anglia și Spania în acel moment era pace, el a obținut aprobarea regală, cu condiția ca acele acte să nu se desfășoare în apele europene, ci doar în mările și oceanele din Vest. Dar e foarte probabil ca Mainwaring  să fi obținut o aprobare tacită, fie din partea regelui fie din partea Lordul Amiral, pentru a hărțui navele spaniole oriunde le-ar fi întâlnit, căci la acea întâlnire el și-a anunțat căpitanii că puteau ataca și captura nave spaniole oriunde le-ar fi întâlnit, dacă aveau ocazia.

Astfel, în loc să se îndrepte spre Vest, flota lui Mainwaring s-a îndreptat spre Sud, spre Marmora și Coasta Berberă de unde putea ataca cu ușurință navele spaniole în apropierea coastei Gibraltarului. Aflat în Nordul Africii, Mainwaring a fost primit de Bey-ul Tunisului și a fost profund impresionat de civilizația maură. În ținuturile protejate de Bey, oricine putea umbla zi și noapte în siguranță, neînarmat, pentru că nu existau hoții, tâlharii sau hoții de buzunare care infestau orice oraș sau așezare din Anglia.

Cum musulmanii din Nordul Africii se aflau într-un permanent război cu Spania, porturile lor reprezentau baze excelente pentru pirații care doreau să atace navele spaniole. Englezii le-au demonstrat rapid musulmanilor superioritatea corăbiilor lor în raport cu galerele și avantajele tunurilor moderne în raport cu tunurile vechi de bronz folosite încă de prinții mauri. Mainwaring a îmbrățisat cu succes cariera de pirat și în scurt timp a ajuns să comande de pe Coasta Berberă o flotă de 30-40 de nave.

Spre deosebire de Easton sau de Ward, Mainwaring nu a atacat însă și nave engleze. În 1614 când și-a dat seama că a capturat vase aparținând unui comerciant irlandez, a returant acestuia toate bunurile, având tot timpul grijă să nu afecteze interesele subiecților britanici. Pirații englezi care activau pe Coasta Berberă, alături de alți renegați francezi sau olandezi, erau însă printre cei mai temuți, având faima de a fi necruțători cu cei care le cădeau victime. Ei erau și cei mai numeroși printre pirații musulmani, operând mai ales în porturile Alger și Tunis, în echipaje mixte. Mainwaring avusese atât de mult succes încât Dey-ul Tunisiei împărțea pâinea și sarea cu el, jurându-i englezului că dacă avea să ramână alături de el, avea să împartă cu el toate bogățiile în mod egal, fără a-l constrânge să îmbrățișeze Islamul și oferindu-i libertatea de a pleca oricând regele Angliei i-ar fi acordat grațierea. Mainwaring a trăit, a mâncat și băut alături de musulmani și a cooperat cu conducătorii musulmani care îl favorizau datorită capturilor bogate pe care le obțineau cu flota sa de pirați.

Mainwaring a ajuns un fel de amiral sau căpitan-general al portului Marmora iar din această postură el a reușit să protejeze navele engleze care făceau negoț cu statele italiene. Mai mult, a reușit să negocieze si o pace între Anglia și Sale (astăzi, în Maroc), pe atunci un sultanat independent, faimos pentru pirații săi, pirații din Sale. A negociat în Sale, eliberarea câtorva sute de englezi captivi, ținuți ca sclavi, mulți dintre ei servind pe galere, deci condamnați la o moarte sigură. În ciuda nechibzuinței sale, Mainwaring ar fi putut evita căderea în dizgrație fața de Iacob I al Angliei căci din multe puncte de vedere el s-a comportat ca un Ambasador al Angliei. Nici un mandat de arestare nu a fost emis pe numele său la Londra. Cu toate aceastea, în arhivele engleze el este înregistrat ca pirat și cu siguranță astfel a fost considerat nu doar de spanioli, francezi și portughezi ci și de negustorii și coloniștii englezi.

În timp ce Easton se afla încă la Ferryland, pregătindu-și navele pentru a pleca să atace flota de comori a Spaniei, Henry Mainwaring a ajuns în Newfoundland, mai mult ca un ucenic pășind pe urmele maestrului său, decât ca un căpitan de flotă care în urmă cu câteva luni fusese mandatat să îl prindă pe Easton. Mainwaring a ajuns în Newfoundland pe 4 iunie 1614, alături de restul căpitanilor săi cu o flotă formată din 8 nave de război, în căutare de marinari și pentru a-și repara navele; fusese într-o permanentă mișcare pe mare pentru mai mult de doi ani. Din cele 8 nave, 5 aparțineau cel mai probabil unor căpitani pirați independenți aflați într-o alianță temporară sub conducerea sa. A adunat din porturi dulgheri, marinari, provizii și muniție. De pe navele portugheze întâlnite a luat tot vinul și merindele, de pe o navă franceză din Harbour Grace a luat toată captura de pește. În Newfoundland, Mainwaring a jefuit nave franceze și portugheze fără a întâmpina o rezistență serioasă. Căpitanii navelor jefuite s-au plâns guvernelor lor, iar acestea s-au plâns lui Iacob I al Angliei iar de aici înainte chestiunea era încheiată. Rapoarte în legătură cu despăgubirile cuvenite au fost prezentate englezilor, dar niciodată achitate. Mainwaring a preluat baza lui Easton de la Harbour Grace și e posibil să fi construit puncte pentru canarisirea navelor. L-a cunoscut și pe capitanul Whitbourne cu care a purtat mai multe discuții; poate, la fel ca și Easton, l-a folosit pentru a deschide o cale de comunicare cu regele în vederea unei grațieri, însă nici Mainwaring, nici Whitbourne nu detaliază discuțiile purtate în memoriile lor. Atacând vasele franceze și portugheze de pescuit, Mainwaring a protejat pescarii englezi din Newfoundland.

În discursul său despre piraterie de mai târziu, Mainwaring menționa că Newfoundland era cel mai bun loc din lume pentru un pirat în căutare de oameni, provizii și armament, căci acolo se găseau suficiente magazine, muniție, echipamente pentru corăbii și marinari experimentați, mai mult decât entuziasmați de ideea de a se alătura unui echipaj de pirați. El a negat întotdeauna că ar fi forțat marinari să i se alăture. Din contră, afirma el, prin faptul că permise doar unui om din șase să se alăture echipajului său, protejase echipajele navelor de pescuit să nu rămână fără oameni.

Sosirea sa la Newport a fost repede raportată și discutată. Nava sa amiral, Princess, a produs și ea multe comentarii, deoarece era unică datorită capacitătii de a prinde viteză, ușurinței manevrabilității și puterii de tragere. Deși îi lipseau “castelele”, avea punți suplimentare la provă și pupa, care îi permiteau să dispună un număr suplimentar de armament. Cele trei catarge erau echipate cu pânze pătrate care îi confereau mai multă flexibilitate, în timp ce o mulțime de alte velaturi mai mici îi permiteau să se întoarcă și să schimbe brusc cursul. Era echipată cu cele mai noi modele de tunuri de oțel fabricate în Sussex. Acestea aveau o rază largă de acțiune, lovitura era mai precisă, iar încărcarea se realiza extrem de rapid, pe scurt, erau cele mai performante tunuri din acea perioadă. Câțiva ani mai târziu aceste tunuri aveau să revoluționeze bătăliile navale. Mainwaring mai veanea însă cu ceva nou: linia de bătaie. Navele sale navigau în linie iar când deschideau focul, acesta era concentrat pe țintă. E posibil totuși ca Easton să fi folosit această tactică înaintea sa. În orice caz, a fost o inovație a piraților amirali englezi, care în curând avea să fie adoptată de marile puteri meritime ale lumii în bătălii pentru următorii 300 de ani. Nava lui Mainwaring, de care era absolut îndrăgostit, se distingea cu ușurință de restul, cu atât mai mult cu cât era vopsită într-un galben strălucitor și avea numeroase armături din alamă care străluceau în soare. Nu îi lipseau nici decorațiile din aur și mai mult ca sigur avea o sirenă sau unicorn, ambele simboluri foarte populare la acea vreme, care decora etrava corabiei.

Mainwaring a plecat din Newfoundland pe 14 septembrie 1614, luând cu el 400 de marinari din flotele de pescuit, mulți voluntari, mulți cu forța. S-a îndreptat înapoi spre Africa pentru a continua ‘războiul’ profitabil cu Spania, însă profitând de absența lui, spaniolii au ocupat Mamora (astăzi, Mehdia, Maroc). Astfel, la întoarcerea sa, în toamna aceluiași an, Mainwaring a fost forțat să-și mute baza de operațiuni la Villafranca, declarat port liber de către Ducele de Savoy care se afla atunci în război cu Spania.

Pentru Spania, Mainwaring devenise deja o problemă atât de mare, încât a trimis o flotă de cinci nave de război pe urmele lui. L-au surprins pe coasta Portugaliei în 1615 pe 4 iulie. Bătălia a durat toată ziua; Mainwaring era depășit numeric, dar navele spaniole nu aveau suficiente tunuri și nici vântul de partea lor. În plus, se bazau tot pe vechea lor tactică de luptă pe mare, abordajul. Mainwaring însă, care se baza pe puterea superioară a tunurilor sale a reușit să se țină la distanță de focul slab al spaniolilor și de orice încercare de abordaj, în timp ce tunurile lui loveau necontenit punțile spaniolilor. Realizând că nu au nici o șansă în fața piratului, au fugit spre siguranța portului Lisabona. Intrarea flotei spaniole învinse în port a fost observată de Ambasadorul Veneției care a raportat cu satisfacție incidentul guvernului său. Această victorie a lui a coincis însă atât cu încheierea scurtului război dintre Ducatul de Savoy și Spania pentru Montferrat, cât și cu deschiderea negocierilor neoficiale între Anglia și Spania pentru aranjarea căsătorie prințului englez Carol cu o infantă a Spaniei. Spaniolii au încercat să cadă la pace cu notoriul pirat. Au trimis un mesager la Villafranca și i-au oferit 20 000 de ducați de aur pentru a intra în serviciul Marinei Spaniole. Mainwaring aștepta însă grațierea din Anglia. A refuzat oferta spaniolilor, spunându-le că nu are nevoie de ajutorul regelui Spaniei pentru a face rost de câțiva ducați de aur spanioli.

Ambasadorul Spaniei la Londra, obținând suportul omologului francez, a susținut în fața lui Iacob I că ei considerau că termenii acordului de pace între cele trei state au fost încălcați, sigura soluție pentru menținearea păcii fiind ca Anglia să oprească într-un mod sau altul acțiunile lui Mainwaring sau să îl declare un renegat și să emită un mandat de arestare pe numele său. Astfel, Iacob I a trimis și el un mesager la Villafranca, oferind-i lui Mainwaring grațierea, o invitație la Curte și promisiunea că va primi o funcție în Marina Regală. În caz contrar, regele menționa că se vedea obligat să trimită o flotă în Mediterană pentru a-l vâna. Nedorind să lupte împotriva propriilor concetățeni și nemaifiind bine-primit în Villafranca, Mainwaring a acceptat oferta lui Iacob I și a navigat în nord-vestul Irlandei de unde în noiembrie, a deschis comunicarea cu Iacob I prin intermediul prietenilor săi din Anglia. În 1616, Mainwaring s-a prezentat Consiliului Privat al regelui, permițând ca navele sale să fie sechestrate în portul Dover. Mainwaring s-a întors în Anglia împreună cu o mare sumă de bani pentru rege iar mulțimea l-a ovaționat ca pe un erou în momentul în care flota sa a ajuns în portul Dover. Grațierea a fost emisă oficial sub Marele Sigiliu al Angliei pe 9 iunie 1616. Ea includea o amnistie generală pentru toți căpitanii și membrii echipajului lui Mainwaring. Mulți alți pirați englezi au preferat însă să rămână printre musulmanii de pe Coasta Berberă.

În urma reabilitării sale oficiale, Mainwaring a fost angajat de către noul Lord Gardian al celor Cinci Porturi, Lordul Zouche, să se ocupe de construcția unei șalupe de 40 de tone, lansată la apă în august 1616. În 1618 a scris și prezentat în fața regelui un discurs despre locurile, practicile și cele mai bune mijloace prin care ar fi putut sa fie suprimată pirateria. Cu toată seriozitatea, Mainwaring l-a sfătuit pe rege să nu mai acorde niciodată grațieri piraților. Încă sub 30 de ani în momentul grațierii, Mainwaring era deja recunoscut drept cel mai mare pirat al acelor timpuri, poziția sa fiind contestată, poate, doar de Peter Easton. După ce a fost făcut cavaler a primit comanda castelului Dover, principala fortareață a Angliei la Marea Nordului. A fost ales membru al parlamentului din Dover și a avansat rapid în Marina Regală până la funcția de vice-amiral.

Suporter al cauzei regaliste în Războiul Civil Englez a fost exilat în Franța unde a murit în sărăcie în 1653.

Adesea citat de istoricii navali, deși în rest, e în general neglijat, Mainwaring a trăit în vremuri tulburi și a avut nenorocul de a-i sluji pe Stuarți și nu pe Tudori. Dacă s-ar fi născut cu câteva decenii mai repede, numele lui s-ar fi aflat alături de cel al lui Sir Francis Drake, ca unul dintre adevărații artizani ai domniație maritime britanice.

Surse:

^{MAINWARING, Sir Henry (1586/7-1653), of Dover Castle, Kent; later of Camberwell, Surr., published in The History of Parliament: the House of Commons 1604-1629, ed. Andrew Thrush and John P. Ferris, 2010}

^{en.wikipedia.org/wiki/Henry_Mainwaring}

^{Plunder & Pillage: Atlantic Canada’s Brutal and Bloodthirsty Pirates and Privateers, by Harold Horwood, Formac Publishing Company Limited, 2011, pag 33-44}

^{Turks, Moors, and Englishmen in the Age of Discovery, by Nabil Matar, Columbia University Press, 2000, pag. 60-61}