Soarele rasare la 
Este 
O etapă importantă a Războiului Civil Englez se încheie cu decapitarea regelui Carol I al Angliei, Irlandei și Scoției
Regele Carol I al Angliei, Irlandei și Scoției este decapitat pe 30 ianuarie 1649, la Londra. Este singurul monarh din istoria Angliei judecat și executat pentru trădare. Moartea sa care a reprezentat momentul de vârf al revoluției puritane a lăsat o amprentă de neșters asupra istoriei Angliei și a schimbat întregul caracter al Războiului Civil. Majoritatea celor care au ridicat armele împotriva sa, s-au opus mai târziu uciderii lui, fiind conștienți că un astfel de act avea să le distrugă cauza. Nu au reușit însă să prevadă cât de lung va rămâne întipărită în memoria colectivă condamnarea regicidului. Dintr-un rege imposibil, timid și ușor bâlbâit, Carol I a devenit un rege martir. Atitudinea sa plină de demnitate în fața călăului a contrastat cu bucuria și aplauzele soldaților puritani.
Carol I a urcat pe tronul Angliei în 1625, după moartea tatălui său, regele Iacob I al Angliei. Încă din primul an de domnie, Carol a reușit să își ofenseze subiecții protestanți căsătorindu-se cu o catolică, prințesa Henrietta Maria a Franței. Ulterior, a răspuns opozitiei politice prin dizolvarea Parlamentului în mai multe rânduri. În 1629 decide să guverneze singur, fără Parlament. Deși oponenții au numit mai târziu această perioadă “Tirania celor unsprezece ani”, decizia lui Carol I de a conduce fără Parlament, din punct de vedere tehnic, era una dintre prerogativele regale, iar absența Parlamentului a deranjat destul de puțină lume. Ceea ce a deranjat însă, au fost eforturile regelui de a crește veniturile visteriei țării prin impunerea unor taxe fără aprobarea lor de către Parlament. Tensiunile financiare cumulate cu cele de ordin religios, conflictul permanent cu Parlamentul ating apogeul în 1642, declanșând Războiul Civil Englez.
Conduși de Oliver Cromwell, armata parlamentarilor obține o victorie importantă împotriva forțelor regaliste în Bătălia de la Marston Moor în 1644 și la Naseby în 1645. Mai apoi, Cromwell reușește să respingă invazia regalistă a Scoției, iar în 1646 Carol se predă unei armate scoțiene. În 1648 este însă forțat să se prezinte în fața unei Înalte Curți controlate de dușmanii săi, fiind într-un final condamnat pentru trădare și condamnat la moarte, decapitat la începutul anului.
În memoria populară, execuția lui Carol I a rămas un act disperat și aberant dispus de o minoritate a parlamentarilor englezi, opusă de cea mai mare parte a populație.
Execuția a fost primită cu așa un geamăt cum nu am mai auzit până acum și sper să nici nu mai aud vreodată,
nota unul dintre martorii oculari la eveniment, Phillip Henry în vârstă de 17 ani atunci, viitor cleric non-conformist, cunoscut pentru jurnalele și scrisorile sale. Alți martori au vorbit despre faptul că “niciun rege nu a părăsit lumea cu mai multă durere: femeile au pierdut sarcinile, bărbatii au căzut în melancolie”.
Peste jumătate din cei care ocupau locuri în Camera Comunelor în decembrie 1648 au fost epurați de către armata radicalizată înainte ca procesul regelui să poată începe. Abia jumătate din cei 135 de membri nominalizați de Înalta Curte de Justiție pentru a judeca regele au participat efectiv la proceduri; 68 dintre aceștia au fost acolo în momentul pronunțării sentinței dar abia 59 au semnat decizia de condamnare la moarte, unii dintre aceștia susținând mai târziu că au semnat doar ca urmare a presiunilor exercitate asupra lor de Oliver Cromwell, în special. Unul dintre aceștia s-a sinucis în 1650, la un an de la execuția regelui, în timp ce un altul a murit în același an din cauza remușcărilor.
Cu greu s-a găsit un călău pentru executarea sarcinii ingrate. Și în prezent există o amplă dezbatere în ceea ce privește identitatea acestuia. Richard Bradon, calăul Londrei, a refuzat, cel puțin la început, deși i s-au oferit 200 £. Nu este totuși exclus ca el să se fi răzgândit, după ce la rândul său a fost amenințat cu moartea, dar istoricii au numit și alți posibili candidați. Taietura curată, confirmată după o examinare a trupului regelui în 1813, dezvăluie faptul că ea a fost executată de o persoană experimentată. Deși practica obișnuită era ca mulțimii sa îi fie arătat capul sub îndemnul călăului “Iată capul unui trădător!”, călăul, deghizat și cu fața acoperită, nu a rostit celebrele cuvinte, cel mai probabil, de teamă să nu îi fie recunoscută vocea.
Ultimele cuvinte adresate de rege poporului, au fost:
[În ceea ce privește poporul], cu adevărat doresc liberatea și independența pentru ei, ca oricine, dar trebuie să vă spun că libertatea și independența lor constă în guvernare, în acele legi prin care viața și bunurile le aparțin. Nu este vorba de participarea lor la guvernare, domnilor, nu este asta treaba lor; un subiect și un suveran sunt clar lucruri diferite. Și prin umare, până când faceți asta, până când îi dați poporului această libertate, vă spun, cu siguranță că nu se vor bucura. Domnilor, pentru asta mă aflu acum aici. Dacă aș fi permis într-un mod arbitrar ca toate legile să fie schimbate în funcție de puterea sabiei, nu m-aș fi aflat aici; și de aceea vă spun și mă rog ca Dumnezeu să nu pună asta în cârca voastră, că Eu sunt martirul poporului… ,
iar ultimele cuvinte adresate episcopului prezent la execuție:
Las o coroană coruptibilă pentru una necoruptibilă; mă duc acolo unde nu există nicio tulburare, nicio tulburare în lume.
A doua zi după execuție, capul regelui a fost cusut de trupul care a fost apoi îmbălsămat și pus într-un sicriu de plumb. Comisia parlamentară a refuzat să permită înmormântarea lui Carol I, la Westminster Abbey, locul tradițional pentru veșnica odihnă a monarhilor englezi. Carol I a fost înmormântat în Capela Sf. George din Castelul Windsor, lângă Henric al VIII-lea și a treia sa soție, Jane Seymour, pe 9 februarie 1649. În ziua înmormântării, a apărut și o carte cu subtitlul “The Portraiture of his Sacred Majesty in his Solitudes and Sufferings” (Portetizarea Majestății Sale Sacre în solitudine și suferință), volum care a avut vânzări uriașe. În numele noii Republici, John Milton a fost angajat să scrie un răspuns, însă nimic nu a putut reduce valul de simpatie pe care acest volum l-a aruncat asupra domniei și caracterului defunctului rege.
Pentru cei mai mulți istorici acești regicizi care au votat pentru moartea regelui erau niște fanatici religioși care și-au construit răzbunarea, inspirată de Vechiul Testament, împotriva unui rege pe care îl considerau un nelegiut, vinovat de pornirea unui război civil. Nimeni nu poate pretinde că procesul și executarea lui Carol I ar fi fost majoritar susținută de elitele politice sau că ar fi fost aclamată de popor. Cu toate acestea, istoricul Ann Hughes consideră că regicidul nu trebuie prezentat doar ca o aberație monstruoasă. În opinia ei, regicidul nu a fost doar un simplu rezultat al impasului din 1648, ci o soluție care a devenit posibilă datorită numeroaselor aspecte ale culturii și istorie politice engleze de lungă durată.
Cei care au mers la război împotriva lui Carol I în 1642 au susținut că nu se luptă pentru Parlament împotriva regelui, ci “pentru rege și parlament”. Ei nu s-au pronunțat împotriva majestătii regale ci împotriva pervertirii majestății sale. Au vrut să aducă acuze referitoare la atacurile recente asupra libertății subiecților și asupra drepturilor Parlemantului nu direct regelui, ci consilierilor săi, care rău-intentionați, l-au dezinformat pe Majestatea Sa. I-au făcut responsabili de atacurile la adresa puritanismului, pe episcopii care l-au indus pe rege în eroare. Scopul războiului s-a schimbat însă radical în anii ce au urmat. Noul model de armată ridicat de parlamentari în 1645 pentru a pune capăt masacrelor, a dobândit obiective revoluționare politice și religioase. Cu toate acestea, generalii cu greu au putut fi conviși să ia în considerare opțiunea judecării regelui. Evenimentul decisiv a fost cel de al doilea război civil din 1648, centrat pe invazia unei armate scoțiene cu al cărei lider, Carol a conspirat chiar în timp ce negocia, cu aparentă bună credință, restaurarea sa de către parlamentul englez. Acesta a fost momentul decisiv care l-a convins pe Cromwell că era imposibil să se ajungă la o soluție de pace durabilă, atât vreme cât regele s-ar fi aflat în viață.
Însă Cromwell și acoliții săi deveniseră neîncrezători în Parlament. Deputații erau gata să treacă de partea regelui pentru a înăbuși sectarismul religios din rândul trupelor, pe care Cromwell, era hotărât să îl protejeze în numele libertătii de cunoștiință. Această răzvrătire a regaliștilor denota o dispoziție alarmantă la nivel național în favoarea unei alianțe dintre rege și parlament împotriva noului model de armată. Însă împreună cu acest sentiment de trădare care a străbătut în rândurile soldaților s-a strecurat și crezul tot mai puternic în misiunea divină pe care o aveau. Succesul noului model de armată era cel mai bun exemplu al providenței. Noul model de armată fusese ales de Dumnezeu pentru a-l confrunta pe regele pe care tot mai mulți soldați îl vedeau ca pe un tiran din Vechiul Testament. Astfel, în 1648, armata a mărșăluit spre Londra și a epurat Parlamentul de membrii bănuiți de trădare, permițând doar unei minorități favorabile cauzei să rămână. Această minoritate va fi cea care va aproba punerea sub acuzare a regelui.
Cu toate acestea, soluția regicidului prezenta mai multe riscuri. Nu doar că ar fi fost rău primită de mare parte din populația engleză, dar Carol I era și regele Scoției și Irlandei. O decizie cu atât mai sensibilă cu cât majoritatea dintre ei nici măcar nu erau republicani convinși. Ei credeau într-o monarhie cu puteri limitate de constituție. Acuzându-l pe Carol I de trădare, l-au acuzat practic și de crime de război, căci el a fost cel care și-a ridicat stindardul și a pornit oficial la razboi împotriva propriului popor, provocând vărsare de sânge și încălcând limitele autorității sale legitime. Mai mult, după ce l-au înlăturat de la putere, nu au putut vedea nici o alternativă la înlăturarea monarhiei însăși. Cum Camera Lorzilor nu a sancționat procesul regelui, a trebuit și ea desființată. Ce a mai rămas din Camera Comunelor a pretins puteri suverane, susținută, din umbră, de armată, sub pretextul că ar reprezenta poporul care, în realitate, nici nu a fost și nici nu și-a dorit să fie astfel reprezentat.
Parlamentarii radicali își asemuiau cauza nici mai mult, nici mai puțin, decât cu suferințele lui Hristos. Puritanii, “evlavioșii” sau “sfinții” cum le plăcea să fie numiți, credeau că lumea era scindată între papistași și religia adevărată și că Scripturile ofereau un plan pentru reformele politice și religioase. Deși în Biblie existau o grămadă de mențiuni care justificau ascultarea față de autoritate, existau în Vechiul Testament și multe pasaje care dădeau exemplu regi nelegiuiți care au fost răsturnați de poporul lui Dumnezeu. Psalumul 149 îi încuraja pe “sfinți” să își lege regii și nobilii în lanțuri de fier. Când în 1643, trupele lui Lord Brooke au atacat regaliștii la Lichfield se spune că ar fi cântat acest psalm. În 1646, predicatorul John Durant a fost acuzat că s-a rugat ca regele să fie dus în lanțuri în fața Parlamentului. Acest cadru biblic a predominat în timpul domniei lui Carol. Thomas Dugard, un cleric parlamentar moderat, afirma în 1663 că acea “Carte a sporturilor” scoasă de Carol I, cu 30 de ani în urmă, era cauza pentru tot sângele vărsat. “Cartea sporturilor”, care nu făcea nimic altceva decât să autorizeze și încurajeze practicarea recreerii în zilele de duminică a fost văzută ca o blasfemie de către purtitanii care considerau că ziua de dumincă trebuia să fie dedicată în întregime slujirii lui Dumnezeu. Per ansamblu, politica religoasă a lui Carol părea că se apropie de calea catolică. Revolta Catolică din Irlanda din 1641 a trezit întrebări în rândurile mai multor puritani care îl suspectau pe rege de complicitate. Se vehicula tot mai mult ideea că regele ar fi provocat mânia lui Dumnezeu. Până în 1648, mulți dintre cei din armata Parlamentului au fost convinși că doar sacrificarea și sângele lui Carol mai puteau să asigure pacea. Înainte de începerea procesului, predicatorii citau din Numeri XXXV.33: “(…) și ispăşirea sângelui vărsat în ţară nu se va putea face decât prin sângele celui ce-l va vărsa.”, iar Carol era comparat cu Ahab și Nabucodonosor, conducători nedrepți cărora le-a fost dată justa pedeapsă. Deși, probabil există un verset biblic care să se potrivească oricărei ocazii, acesta era însă foarte util pentru cei care intenționau să ucidă un rege, notează istoricul Sir Charles Spencer. Însă încă din 1642, Carol fusese comparat cu Saul iar în mediile academice, familiarizate cu înțelegerea generală republicană a strucuturilor politice susceptibile de corupție în lipsa unui sistem de limitări și echilibre, era văzut și ca Caligula sau alți împărați tirani romani.
Sub Elisabeta I, Anglia a fost deseori văzută ca o “republică monarhică”, cu regina în fruntea unei organizări statale în care un număr mare de bărbați participau la afacerile juridice și politice în calitate de jurați, consilieri, electori, judecători și parlamentari. Acest element “republican” în cultura și politica engleză nu a fost deloc incompatibil cu o monarhie reglementată, dar, cu mult înainte 1648-1649, tipul de monarhie reprezentat de Carol a ridicat multe tensiuni. Pe de altă parte, Iacob al VI-lea al Scoției și, mai târziu, Iacob I al Angliei, tatăl lui Carol I, în tratatul său, Basilikon Doron (un fel de manual, privind puterile unui rege, scris sub forma unei scrisori către fiul său cel mai mare, Henry Frederick, fratele lui Carol) exploata și întărea teoria dreptului divin al regilor. Iacob susținea că “regii sunt numiți pe drept dumnezei”, pentru că ei exercită “puterea divină pe pământ”; regii aveau dreptul să înalțe și să dărâme, avea drept de viață și de moarte, ei erau judecătorii tuturor supușilor lor, răspunzând în fața nimănui altcuiva decât în fața lui Dumnezeu. Prin urmare, cei care nu dădeau ascultare regelui erau răi creștini. Carol I, nu e de mirare, credea și el cu multă convingere în dreptul divin al regilor.
Propaganda Parlamentului din 1642 prezenta o viziune a monarhiei în care aceasta funcționa ca o instituție responsabilă care lucra în cooperare cu o largă comunitate politică. Refuzând intrarea lui Carol I în Hull, în anul 1642, Parlamentul a negat faptul că regele avea același drept și titlu în orașele sale ca fiecare om care are la dispoziție casa, terenurile și bunurile sale, afirmând că orașele Majesțătii Sale nu mai sunt ale lui, la fel cum nici regatul nu este al lui, căci regatul nu este mai mult al său decât al poporului său. O astfel de gândire a făcut ca sfârșitul monarhiei să fie acceptabil în 1649.
Desigur, experiența războiului civil a fost crucială. Multe vieți s-au pierdut și mulți bani au fost cheltuiți într-un conflict care acum se estimează că, proporțional, a costat mai multe vieți decât Primul Război Mondial. Impozitarea a ajuns la un nivel record, în timp ce trupele, care nu erau plătite au jefuit populația neajutorată. Pentru majoritatea populației suferințele îndurate au încurajat dorința de pace, dar pentru o minoritate semnificativă, războiul a fost un proces profund radicalizant, determinând cereri de recompensă pentru suferințele îndurate. Perfidia regelui care reieșea din scrisorile sale, capturate după îngrângrea regaliștilor la Naseby și publicate sub autoritatea parlamentară, era acum cunoscută tuturor. Dumnezeu a arătat în mod clar că s-a îndepărtat de rege, de vreme ce a permis înfrângerea lui în 1646, chiar dacă regele a reînceput războiul în 1647, chemând o invazie străină (scoțiană). Încă uneltea cu irlandezii în 1648 și era puțin probabil să se retragă în liniște pe insula Wight.
În faimoasa declarație din iunie 1647, soldații din armata Parlamentului susțineau că nu erau o armată de mercenari, “angajată pentru a servi unei puteri arbitrare din stat, ci chemată prin diversele declarații ale Parlamentului să apere drepturile și libertățile lor și ale oamenilor”. Dezbaterile politice și religioase sub rugăciunile și predicile căpitanilor a produs o armată a cetățenilor, profund dedicată cauzei lui Dumnezeu. La una dintre întâlnirile de rugăciune ale armatei, în mai 1648, soldatii au remarcat cum Dumnezeu i-a condus și ajutat să prospere în toate angajamentelor lor din acel an. Prin urmare, era de datoria lor să ceară socoteală acelui om sângeros, Carol Stuart, pentru tot sângele nevinovaților pe care l-a vărsat, împotriva voinței Domnului și a oamenilor acestor biete națiuni.
Măsurile luate împotriva lui Carol I au avut o bază reală în practica culturii politice engleze și într-o viziune radicală a istoriei engleze. Republicanul Edmund Ludlow s-a bucurat de faptul că “regele a păcatuit deschis, așa că ar trebui judecat, condamnat și executat în fața lumii și nu înlăturat în secret prin otrăvire sau alte mijloace”. Carol I a fost judecat pentru crime împotriva poporului său și a legilor Angliei: “încredințat cu o putere limitată pentu a guverna după și în conformitate cu legile țării, și… pentru binele și beneficiul poporului său” a fost acuzat de “gând rău” prin care a urmărit să își stabilească “o putere nelimitată și tiranică pentru a guverna conform voinței sale”. Carol a atacat constituția fundamentală a regatului, în cadrul căruia parlamentele frecvente erau leacul pentru o guvernare greșită și și-a târât poporul în “războaie nenaturale, crude și sângeroase”.
Pe 4 ianuarie 1649, Camera Comunelor curățată de elementele nedorite a declarat că “poporul este, sub Dumnezeu, deținătorul întregii puteri juste … că deputații… reprezentând poporul, au puterea supremă în această națiune …. că orice este pus în aplicare sau declarat lege de către Camera Comunelor … are forța legii … chiar și în lipsa consimțământului regelui sau a Camerei Lorzilor”. În termeni practici, aceasta era doar o iluzie a deputaților, căci dacă ar fi avut șansa, majoritatea populației ar fi respins acțiunile Camerei Comunelor. Însă ca argument politic, declarația nu a fost excentrică, ci o concluzie previzibilă în spiritul tradiției engleze.
John Bradshaw, președintele Înaltei Curți de Justiție desemnat de comisia parlamentară pentru a-l judeca pe rege, în adresa sa în momentul condamării lui Carol I și în actul Parlamentului care susținea abolirea instituției regelui, s-a folosit de o viziune radicală asupra istorie pentru a prezenta sfârșitul monarhiei ca o reînnoire a valorilor fundamentale. Bradshaw susținea că dacă baronii au reușit limitarea ambițiilor regilor medievali, este acum de datoria parlamentului să apere libertățile engleze câștigate. Astfel, națiunea se reîntorcea la “dreptul său just și străvechi de a fi guvernată de propriii săi reprezentanți sau de întâlnirile naționale din consiliu”. Acest mit istoric a fost folosit pentru legitimarea demersului. Ca dovadă împotriva monarhiei a fost folosită istoria.
Experiențele de până acum au arătat că instituția regelui în această țară și în Irlanda, că puterea deținută de o singură persoană, este inutilă, împovărătoare și periculoasă pentru libertățile, siguranța și interesul public al poporului, și ca în cea mai mare parte, s-a făcut abuz de puterea și prerogativele regale pentru a asupri, sărăci și înrobi poporul.
Pentru mulți, regicidul a reprezentat un act de intimidare, un act dezgustător. Însă nu toți cei care au refuzat să susțină regicidul l-au considerat o faptă monstruoasă. Lipsa de reacție a unor aristocrați și meșteșugari este la fel de izbitoare ca gemetele mulțimii care a asistat la execuție. Ultimul drum al lui Carol de la palatul St. James la locul de execuție de la Whitehall a fost privit cu detașare de doi foști apropiați a săi; conții de Pembroke și Salisbury, ca alți pairi parlamentari, chiar dacă au refuzat să sprijine procesul și execuția, nu au fost îngroziți de aceasta. Și la celălalt capăt al scării sociale, au fost reacții asemănătoare, mulți considerând, că execuția lui Carol I a fost o dovadă în plus că Dumnezeu și-a întors fața de la el. Având în vedere tradițiile politicii engleze, pentru mulți sfârșitul lui Carol a fost previzibil, chiar dacă regretabil, reprezentând până la urmă o încercare de a soluționa un conflict mult prea recent și amar.
Monarhia a fost abolită iar Oliver Cromwell a preluat controlul asupra noului Commonwealth englez. După moartea sa, a fost succedat de fiul său cel mare, Richard Cromwell, care însă a fost nevoit să fugă în Franța în 1659, după restaurarea monarhiei și încoronarea lui Carol al II-lea, fiul defunctului rege. Oliver Cromwell a fost condamnat postum pentru trădare, trupul său fiind scos din mormântul din Westminster Abbey pe 30 ianuarie 1661 si supus unei execuții postume, la exact 12 ani de la data execuției lui Carol I. Corpul său a fost spânzurat în lanțuri la Tyburn și mai apoi aruncat într-o groapă. Capul său a fost expus pe un stâlp în fața palatului Westminster până în 1685, după care a intrat în posesia mai multor persoane private, fiind expus de mai multe ori public, până în 1960, când a fost îngropat sub podeaua capelei colegiului Sidney Sussex, Cambridge. Poziția exactă nu a fost dezvăluită public, dar o plăcuță marchează poziția aproximativă.
Următorii 11 ani de guvernare fără rege au produs o serie de experimente constitutionale improvizate, nici unul dintre ele nereușind să își asigure afecțiunea națională, distruse într-un final de nemulțumirea armatei față de regimul pe care l-a sprijinit. În plus, populația a început să asocieze judecarea presupușilor tirani cu guvernarea militară și anarhia sectariană. De aceea, restaurarea lui Carol al II-lea în 1660 a fost întâmpinată cu o mare bucurie de mase, dezvăluind astfel ura popualară la adresa guvernării purtitane. Desigur, monarhia restaurată a exploatat acest sentiment. După ce renunțase la orice speranță de a prelua tronul Angliei, lui Carol al II-lea i se propune să se întoarcă cu condiția să nu caute răzbunare împotriva celor care au luptat de partea Parlamentului în Războiul Civil. Însă după cum era de așteptat, setea de răzbunare a existat, și nu doar din partea fiului lui Carol I. Carol al II-lea și-a dat seama că avea puterea pe care nu credea să o mai dețină vreodată, așa că a folosit-o, la scurt timp după încoronare. Cei care l-au făcut să sufere, cei care i-au ucis tatăl, aveau să sufere la rândul lor. Regele a continuat să urmărească acet scop până la sfârșitul vieții chiar dacă setea de răzbunare a poporului s-a stins pe măsură ce Carol al II-lea dezamăgit, vânzând Dunkirk Franței, gest văzut de mulți ca o trădare a interesului public pentru finanțarea propriilor extravaganțe. Până atunci însă, mulți dintre cei care au semnat condamnarea la moarte a lui Carol au fost judecați și executați pentru înaltă trădare.
Semnatarii condamnării lui Carol I au fost executați la Charing Cross sau Tyburn; au suferit morți îngrozitoare. Trupul lui Cromwell a fost exhumat din Westminster Abbey și expus public. Data de 30 ianuarie a devenit zi de doliu în calendarul Bisericii Anglicane, care cerea congregațiilor să recunoască mila lui Dumnezeu în eliberarea pământului de “revolta nenaturală, de uzurparea și tirania oamenilor nedrepți, și de confuziile triste și ruina adusă de aceștia”. În fiecare biserică se predica împotriva neascultării regilor și se amintea de execuția lui Carol. Denunțarea regicidului va supraviețui în liturghia anglicană până în secolul al XIX-lea.
În primii ani de domnie ai lui George al III-lea, care părea să pășească pe urmele lui Carol I, contestatarii săi și-au ales însă cu mai multa atenție terenul. Ei s-au distanțat de zelul biblic al judecătorilor lui Carol I, nu au cerut guvernarea republicană, dar au lăudat curajul regicizilor de a susține tragerea la răspundere a conducătorilor față de subiecții lor și aducerea tiranilor în fața justiție. Avertizarea a fost suficient de clară pentru George al III-lea.
Pe de altă parte nici radicalii nu au mai găsit aceeași susținere ca în 1649. Chiar și în secolul al XIX-lea și în prezent, regicidul a rămas o amintire tulburătoare. Moartea regelui și crearea Republicii au fracturat continuitatea care altfel a reprezentat caracterul mândru al constituției engleze, provocând o neîncredere pe termen lung în schimbările instituționale radicale. Blair Worden, istoric și profesor, autor al unei lucrări despre Războiul Civil Englez nu poate însă să nu se întrebe: Dacă nu ar fi fost executat Carol I, ar mai fi existat acum monarhie în Anglia?
Surse:
www.history.com/this-day-in-history/king-charles-i-executed-for-treason
en.wikipedia.org/wiki/Oliver_Cromwell
www.bbc.co.uk/history/british/civil_war_revolution/charlesi_execution_01.shtml
en.wikipedia.org/wiki/John_Bradshaw_(judge)
www.historytoday.com/archive/execution-charles-i
en.wikipedia.org/wiki/Charles_I_of_England
spartacus-educational.com/STUdivine.htm
“The Execution of Charles I, 1649,” EyeWitness to History, www.eyewitnesstohistory.com (2003).