S-a nascut pictorul spaniol Francisco de Goya

Francisco Jose de Goya y Lucientes s-a nascut la Fuendetodos, un catun aflat in apropiere de Zaragoza, in provincia Aragon, la 30 martie 1746 si a decedat pe 16 aprilie 1828 in Bordeaux, Franta. Tatal sau, poleitor de rame, a fost sarac toata viata. Mama sa, desi provenind, se pare, dintr-o veche familie de mici nobili aragonezi, n-a putut schimba cu nimic conditia modesta in care artistul a crescut.

Clasele primare le-a facut la Zaragoza, unde se va bucura de o copilarie cu nimic deosebita de a copiilor din popor. Cand a venit insa vremea ca parintii sa se gandeasca la cariera fiului, se spune ca acestia au fost sfatuiti de staretul care l-a vazut pe Francisco desenand pe peretii manastirii sa-l indrume in aceasta directie. Astfel, timp de patru sau cinci ani, Goya si-a facut ucenicia in atelierul lui Jose Luzan y Martinez, un pictor mediocru, format in Italia, la Neapole, in spiritul barocului tarziu.

In acest timp calatoreste in Italia, unde contactul cu creatiile marilor maestrii, in special cu pictura lui Magnasco, va influenta in mod cert in creatia sa. Dupa intoarcerea in tara, prin 1770-1771, incepe sa capete comenzi, se insoara, isi face relatii si obtine primele succese, care insa nu-l prevestesc pe artistul de mai tarziu. Unii dintre cei mai exigenti cercetatori ai sai afirma chiar ca daca Goya n-ar fi trait decat 45 de ani, n-ar fi imbogatit prea mult pictura spaniola.

Printr-un concurs fericit de imprejurari, Goya ii este prezentat lui Anton Raphael Mengs, un pictor evreu de formatie neoclasica germana, angajat de Carol al III-lea pentru reorganizarea manufacturii regale de tapiserie Santa Barbara. Meng initiaza un program de mare anvergura, in care sunt antrenati o serie de artisti cu experienta. Pana sa inceapa seria de cartoane destinate tapiseriilor, Goya se manifestase sporadic in pictura religioasa: “Alegoria Divinitatii”, pictata la catedrala “Nuestra Senora del Pilar”, din orasul copilariei sale; alta pentru capela manastirii “Aula Dei” din Zaragoza, cateva pentru “Casa de Sobradiel” si pentru biserica din satul Remolinos. Nici portretele de pana atunci n-au aerul sa fie facute de mana unui viitor mare artist.

In cartoanele executate de el, Goya gaseste pentru prima oara camp deschis pentru fantezia sa debordanta, dand frau liber instinctului pentru culoare, pentru planurile ordonate decorativ si mai ales puterii sale de observare si transfigurare a realitatii. Inca de pe acum se face din ce in ce mai evidenta predilectia artistului pentru manifestarile colective, pentru serbari, spectacole, pentru viata tumultuoasa a strazii, proprie acelei vremi. Nu se sustrage influentei teatrului, a balurilor mascate, foarte la moda, pe care artisti rafinati ca Watteau si Fragonard au transpus-o in scene galante desfasurate adesea in sanul naturii sub semnul amorului si al cochetariei, insa Goya ii va da o alta amploare si un alt accent. In plus, isi largeste repertoriul tematic, aducand in prim-plan scene din viata maselor largi, cu preocuparile, portul popular si traditiile lor. E o nota personala a lui Goya aceasta preferinta pentru vulgar, ca si dispretul pentru maniere, dar o asemenea atitudine este in acord cu gustul dominant al societatii spaniole din a doua jumatate a secolului al XVIII-lea.

Cartoanele executate intre 1776 si 1791 reflecta un Goya inca optimist, surazator, increzator in soarta si in talentul sau, iar aceasta stare de beatitudine este transmisa in aceste cartoane realizate intr-un numar impresionant pe parcursul a trei perioade distincte. Astfel, intre 1776-1780, decorul preferat pentru scenele rustice este malul Manzanaresului. In aceasta perioada, fara sa renunte la redarea scenei galante impuse de client, Goya strecoara in compozitie, sub un pretext sau altul, chipuri din popor. Intre 1781 si 1786, sentimentul de seninatate si buna dispozitie este umbrit. Transpare, timida, dar veridica si convingatoare, cealalta fata a Spaniei, cea in care mizeria maselor populare pune in actiune resortul spiritului sau critic. Goya se releva de pe acum ca un realist lucid si, atat cat ii permite specificul genului si fara sa atraga nemultumirea clientului, da frau liber spiritului sau framantat, recuzand imaginea falsa a unei lumi guvernate de armonie. Insa scenele dulceag idilice, feeriile cu personaje amintind de cele de opereta revin in cartoane pana in 1791, anul cand inceteaza sa mai raspunda la solicitarile manufacturii de tapiserii. In viata artistului si in constiinta sa se produc schimbari fundamentale care dau un cu totul alt curs creatiei sale.

Lionello Venturi spunea despre artist ca “fara stirea sa, un suflet razvratit salasluia in el”. Si acest suflet se descatuseaza in urma unei nenorociri care il loveste pe neasteptate: surzenia. Devine retractil, banuitor, irascibil, insa acest rau il elibereaza, ajutandu-l sa se descopere atat pe sine, cat si adevarata fata a lucrurilor. Gloria si bogatia pe care le cunoscuse la curtea regelui Carol al III-lea trec pe planul secund. Din observatia directa a realitatilor si din trairea acuta a celor observate, incepe sa prinda chip un univers de cosmar populat cu fiinte fantasmagorice, de monstri si de vrajitoare, in care omul cazut victima este urmarit cu diabolica perseverenta. In lucrarile “de cabinet” care vor urma, artistul da frau liber capriciului si inventiei.

Odata cu schimbarea tematicii si viziunii, Goya isi schimba brusc si tehnica, aducandu-si aminte de Magnasco. Fulguratiile luminoase ce irump din tenebre, sporind atmosfera de incordare, creand tensiune si neliniste la Magnasco, pot fi intalnite si la Goya in tablourile “de cabinet”, ca si in viziunile de cosmar de mai tarziu. De fapt, pictand de-acum incolo din ce in ce mai multe scene in care realitatea se imbina cu fictiunea, investigand zonele obscure ale sufletului uman, sensibil la ororile traite de poporul sau, orori ce luau in imaginatia sa torturata de cosmaruri proportii paroxistice, Goya se apropia tot mai mult de universul de spaima si mizerie al suitelor de gravuri. Acestea vor evolua de la o forma usor alegorica pana la lucrari enigmatice, transpuse intr-un limbaj criptic, cu sensuri care nu se lasa usor dezlegate, cu semnificatii al caror cifru mai constituie si astazi un semn de intrebare.
Picturile din seria asa-zisa “de cabinet”, precum si “Capriciile” au avut pentru Goya efectul unui catharsis. Dupa starile penibile de anxietate si deznadejde ce au urmat primului soc pricinuit de boala, artistul a inceput sa capete din nou incredere in viata, sa-si redobandeasca echilibrul, sa-si limpeazeasca gandurile. Fizic, ramane un infirm, dar sufleteste, artistul impacat cu noua sa situatie, depaseste criza si incepe sa primeasca din nou comenzi. Devine pictorul monden cel mai solicitat, iar comenzile pentru portrete se inmultesc. In aceasta perioada de sfarsit de veac au luat fiinta cele mai reprezentative portrete ale regelui si ale celor din anturajul sau. Ascensiunea lui Goya a decurs in directa legatura cu descompunerea monarhiei la care a asistat ca un martor lucid. Dar nu numai oficialii ii pozeaza lui Goya. El picteaza si portrete mai mult sau mai putin intime, atunci cand modelul se bucura de consideratia, de simpatia sau chiar de dragostea sa.

Paralel cu activitatea de portretist, Goya continua sa picteze si scene de gen, dar nu mai sunt acelea din primii ani ai fazei rococo. In urma ultimelor razboaie, mizeria economica se intinsese in toata tara, drumurile erau bantuite de talhari, bolile faceau ravagii, poporul se indrepta spre revolutie. In tablouri de dimensiuni modeste, pe lemn sau panza, Goya picteaza scene cu banditi, incendii, nebuni sau cersetori, care aduc o marturie despre acele vremuri tulburi.

O data cu invazia francezilor, totul se schimba in arta lui Goya. Desi fusese adept al ideilor din Franta revolutionara la inceput, treptat si-a dat seama de natura si obiectivele politicii napoleoniene. Cei sase ani in care poporul incearca sa-si apere libertatea sunt pentru artist ani de participare activa la lupta. Pretutindeni unde se afla el observa cu durere scenele de violenta si injustitie si isi ia note, face schite si desene in sanguina, care vor sta la baza gravurilor prin care va infatisa atrocitatile suferite de poporul sau. Mai mult decat sa ilustreze momente episodice din razboi, in unele stampe Goya transfigureaza adevarul. Impresiile culese se metamorfozeaza, incep sa imbrace ca si “Capriciile” haina fantasticului, devenind simbolico-poetice.

Sfarsitul razboiului nu-i aduce insa linistea lui Goya. Tribunalul Inchizitiei isi reia activitatea, iar liberalii sunt vanati si siliti sa ia calea exilului. Goya, desi pastrandu-si formal titlul de pictor la curtea regala, se afla in dizgratia lui Ferdinand al VII-lea. Inchizitia ii cere socoteala pentru cele doua “Maja” considerate “obscene”. Prigonit, nevoit sa se ascunda pe la prieteni, indurerat de moartea sotiei, ramas doar cu un singur fiu, Xavier, macinat de singuratate, boala si batranete, Goya intra in cea de-a patra faza a creatiei sale, asa-zisa neagra. Cele 22 de “Disparates”, executate in aqua forte si acvatinta, sunt intr-un fel o continuare a “Capriciilor”, insa sensul lor este mult mai obscur. Satanismul acestor gravuri, absurditatea inevitabila care guverneaza lumea sugerata de ele duc cu gandul la Bosch, cu diferenta, asa cum remarca Malraux, ca Bosch ii introdusese pe oameni in universul sau infernal, pe cand Goya introdusese infernul in universul omenesc. Din acelasi univers cu “Disparatele” fac parte si picturile murale din “Casa surdului”, cum era cunoscuta proprietatea sa de pe malul Manzanaresului, in care se izolase de tot restul lumii.

In mod surprinzator si dintr-un motiv greu de inteles, la 78 de ani, Goya paraseste tara si se stabileste la Bordeaux, in Franta. Ultimii ani ai vietii se pare ca-i traieste intr-o stare de echilibru senin. Este interesat de litografie, frecventeaza cercurile artistilor exilati, participa cu vioiciune la dispute, observa cu interes spectacolul strazii. Dupa perioada asa-zisa neagra, paleta artistului se lumineaza si picteaza “Laptareasa din Bordeaux”, o capodopera preimpresionista ce poate fi socotita cantecul de lebada al artistului spaniol. Se stimge din viata la 16 aprilie 1828, iar astazi ramasitele sale se odihnesc sub cupola bisericii San Antonio de la Florida.