Sf. Luiza de Marillac (sarbatoare romano-catolica)

Spre sfârsitul anului 1624, Vincentiu de Paul, apostol si inteligent organizator al operelor de binefacere, întâlneste pe Luiza de Marillac, sotie si mama coplesita de greutati, dar însufletita de o apriga dorinta de a contribui la usurarea suferintelor imense care în acea perioada se abatura asupra Parisului si a Frantei. Vincentiu vede în ea un suflet de crin, o inima de aur si o vointa de otel. Discuta împreuna întemeierea unei asociatii, asemanatoare cu calugaria, care sa se ocupe de asistenta bolnavilor; îi dau si numele: „Fiicele caritatii”. Planul lor avea sa aduca o schimbare radicala în modul de exercitare a caritatii si în viata calugareasca. Pâna atunci nu se concepea o calugarita decât purtând valul care sa o acopere, locuind în manastire unde nu era permis sa intre nici un barbat (clausura), despartita chiar în capela de restul credinciosilor printr-un grilaj de fier, avându-si capela proprie în cadrul manastirii si gradina închisa – chiostru – în care îsi facea plimbarea. „Voi veti avea drept manastire” – le repeta Vincentiu primelor fiice ale caritatii – „doar casele bolnavilor, drept chilie, o camera închiriata, capela voastra va fi biserica parohiala, gradina închisa vor fi strazile orasului, clauzura voastra este ascultarea, gratiile sa va fie teama de Dumnezeu, iar valul, sfânta modestie”. Sunt cuvinte care mai bine decât cel mai reusit portret artistic ne descriu chipul sfintei amintite astazi: umila, inteligenta si supusa colaboratoare a marelui sfânt al caritatii. „Singur Dumnezeu stie ce tarie sufleteasca are aceasta femeie” – spunea Sfântul Vincentiu, referindu-se la neobosita activitate ce o desfasura, în pofida sanatatii ei subrede si a multor neplaceri.

Luiza era fiica naturala a lui Ludovic de Marillac, conte de Ferrièrres si consilier în Parlament; ea a avut parte de o copilarie foarte zbuciumata. În 1694, îi moare tatal, si Luiza, în vârsta de paisprezece ani, este scoasa din „colegiul regal” si încredintata unei „domnisoare sarace” (poate mama ei), care o îndrumeaza în câmpul muncii. Acum ea afla de originea ei, lucru care o face sa sufere foarte mult si-i întareste hotarârea de a deveni calugarita. Rudele ei au decis altfel si, la 5 februarie 1613, Luiza se casatoreste cu scutierul si secretarul Mariei de Medicis, Anton Lagras. La 19 octombrie din acelasi an, se naste un copil, Mihai. Boala îndelungata a sotului si greutatile financiare au tulburat atât de mult armonia între cei doi soti, încât Luiza se gândea ca ar fi mai bine sa se desparta.

Numai convorbirile frecvente cu Sfântul Francisc de Sales, pe care l-a întâlnit pentru prima data în 1618 la Paris, au ajutat-o sa depaseasca aceste momente grele. Apoi, Vincentiu de Paul o asociaza la întemeierea Institutului Fiicelor Calitatii. Dupa putin timp, în decembrie 1625, sotul moare, iar fiul lor, Mihai, intra în seminar. Luiza a putut sa primeasca în casa ei primele tinere venite de la tara cu gândul de a se consacra îngrijirii saracilor si bolnavilor, în colaborare cu Institutul Doamnelor de Caritate, format din persoane apartinând claselor orasenesti. Era primul nucleu de la care a început sa se dezvolte noua congregatie atât de originala a Fiicelor Caritatii.

A ramas în plina activitate pâna în ultimul moment. A murit la 15 martie 1660, cu putine luni înainte de „parintele saracilor”, cum era numit Sfântul Vincentiu, de la care a învatat sa duca o viata sufleteasca simpla si sa-si organizeze în mod practic activitatea. Raspunzând parca gândului Sfântului întemeietor al Fiicelor Caritatii, care spunea ca sfintenia este cu atât mai adevarata, cu cât este mai ascunsa, Luiza de Marillac a fost declarata sfânta abia în 11 martie 1934. În anul 1960, Papa Ioan al XXIII-lea a declarat-o patroana a Asistentelor Sociale.

Pornind de la doua cuvinte germanice vechi: hlod = glorie, glorios si wig = lupta, batalie, s-a ajuns în diferite limbi la nume care par foarte deosebite, dar exprima aceeasi idee: persoana care biruieste în lupta, biruitor, si era acordat conducatorilor de expeditie. Iata câteva ramuri pornite din radacinile hlod si wig: Hlodowig, Hlowig, Clodoveu, Clodovicus, Clovis, Lodovicus, Ludovicus, Louis, Luigi, Ludwig, Luis, Lajos, Ludovic; pentru femei s-au cristalizat formele: Ludovica, Louise, Luiza, Ludwika, Lujza ca diminutive de alintare, în germana, exista numele Ludi, Lutz, Wickl, Wikki. O întreaga armata de sunete, care nici toate împreuna, nici fiecare în parte nu sunt în masura sa ne dea bucuria biruintei depline; Sfântul Pavel ne atrage atentia: „nu te lasa biruit de rau, ci învinge raul prin bine”. Luiza de Marillac a gustat aceasta bucurie.