Sf. m. Marcu, episcopul Aretuselor, Sf. Chiril diaconul si alti multi, impreuna cu ei (sarbatori ortodoxe)

Despre patimirea Cuviosului Marcu, Episcopul Aretusiei, Sfantul Grigorie de Nazianz scrie in intaiul sau cuvant asupra uratului de Dumnezeu, Iulian Paravatul (Apostatul) astfel:

Minunatului Marcu Aretusianul, cine nu stie ce i s-a intamplat? Si povestirile cele despre dansul, cine nu le pomeneste? Acela, in imparatia marelui Constantin, dupa stapanirea cea data atunci crestinilor, a stricat o capiste idoleasca si multime de popor de la ratacirea paganeasca la calea cea dreapta a mantuirii a povatuit, nu numai prin chipul cel fara de prihana al vietii, cat si prin frumoasa graire a vorbei.

Pentru aceasta a fost de demult in multa ura si manie la aretusienii cei iubitori de diavoli. Dupa aceea, schimbandu-se stapanirea crestineasca, iar puterea paganeasca incepand iarasi a creste si a se inviora, in acea vreme cumplita n-a scapat de mainile muncitorilor. Pentru ca multimea poporului cel iubitor de diavoli, desi o vreme si-a stapanit mania, dupa asemanarea focului ascuns in materie sau a unui rau oprit cu sila, insa, dobandind vreme potrivita, precum focul se aprinde si raul iese cu pornire, astfel mania si razbunarea cea neoprita a poporului a inceput a se intinde indata sub imparatul Iulian Apostatul (361-363).

Vazand Sfantul Marcu pe poporul aretusienilor, care se ridicase asupra lui, ca nimic bun nu gandeste, s-a hotarat sa fuga indata, nu pentru ca era cuprins de frica, ci ascultand porunca Domnului, prin care ni se porunceste a fugi din cetate si a da loc prigonitorilor. Pentru ca, desi crestinii sunt tari, viteji si cu rabdare, li se cade a se ingriji pentru a lor mantuire si pe prigonitori a-i cruta, ca nu dintr-a lor vrajmasa rautate, de care sunt plini, lor insile mai mare pierzare sa-si inmulteasca.

Dar, vazand pe multi dusi si tirati pentru dansul, iar pe multi de cruzimea cea cumplita a muncitorului petrecand in primejdie sufleteasca, barbatul cel ales n-a suferit ca, pentru a lui fuga si pierzare, altii sa se primejduiasca. De aceea, mai bine si mai cu intelepciune sfatuindu-se in sine, s-a intors si de bunavoie s-a dat poporului si impotriva vremii celei cumplite a venit ca la un razboi. Deci, acolo ce fel de cruzimi nu erau? Ce fel de munca nu se scornea? Ca din cei ce navaleau asupra lui, fiecare aducea o deosebita munca asupra sfantului. Si mai ales se intaratau de vitejia sfantului si se maniau de barbatia lui in munci, socotind-o ca o defaimare a lor.

Se purta batranul cel sfintit, patimitorul cel de bunavoie, prin cetate inaintea tuturor, fiind cinstit pentru batranete, dar mai cinstit pentru viata sa imbunatatita. Deci era purtat prin cetate de toti, de oricare varsta si randuiala, si chinuit de toti, de barbati si de femei, de tineri si de batrani si de cati randuiau lucrurile poporului in cetate si cati erau insemnati cu orice cinste. Si tuturor una le era sarguinta: ca in manie si in cruzime unul pe altul sa se intreaca. Si toti socoteau a fi lucru mare ca sa-l impresoare cu multe munci si sa-l biruiasca pe tarele nevoitor batran, care se impotrivea la toata cetatea.

Deci, a fost tarat pe ulite, impins in noroi, adaugandu-i la munci dosadirea cu ocara, fiind tras de par si de celelalte parti ale trupului, de la copil la copil. Iar la locul cel de munca fiind spanzurat si impins, impungeau aceia vitejescul lui trup cu cutite si cu sulite, avand acea priveliste ca ris si jucarii. Si cu niste unelte de muncire picioarele lui le-au strapuns pana la oase, apoi cu ate de in foarte subtiri si foarte tari i-au desfacut unghiile. Dupa aceea, ridicandu-l gol sus intr-o cosnita, cu miere si cu grasime ungandu-l peste tot, la amiaza fiind arsita mare de soare, albinele si viespile il mancau.

Si, cu cat fericitul se topea de cumplitul zaduf al soarelui, cu atat mai cumplit patimea de impungerea albinelor si a viespilor. Iar, fiind batran cu anii, se arata tanar in acea nevointa de chinuire, neschimbandu-si stralucirea fetei sale, ci mai vartos avand o indulcire din muncile acelea si de muncitori isi batea joc. Inca si acest lucru vrednic de pomenire se povesteste despre dansul, ca se mangaia vazandu-se sus spanzurat pentru Hristos, iar pe aceia fiind jos. Si era cu atat mai sus de cei ce-l munceau, incat nici o durere nu simtea in sine, ca si cum ar fi fost altul, iar nu el patimind unele ca acelea. Si patimirea sa o socotea a fi slava, iar nu primejdie. Dar pe cine o priveliste ca aceea nu l-ar fi adus la umilinta, chiar de ar fi avut prea mica milostivire si iubire de oameni? Insa nu se putea aceea, de frica muncitorilor si mania imparatilor.

Asa rabdand sfantul pentru capistea cea risipita, n-a dat nici un ban muncitorilor pentru risipirea aceea, de unde se vede ca pentru dreapta credinta a rabdat niste munci ca acestea. Iar aretusienii au pus mare pret pe capistea cea risipita, cerand ca, ori tot pretul in aur sa le dea, ori iarasi capistea sa le-o zideasca. S-a vazut atunci sfantul pentru a sa dreapta credinta mai mult impotrivindu-se, nevrand sa savarseasca cele poruncite, caci prin rabdarea sa, incet biruindu-i, ei micsorau cate ceva din pretul acela, incat acum foarte putin cereau de la dansul, putand cu inlesnire sa le dea. Si cu impotrivire se certau intre dansii, incat unul se sarguia sa biruiasca, iar altul sa fie nebiruit. Adica inchinatorii de idoli voiau ca macar ceva din pretul acela sa le plateasca episcopul, iar el nici un singur ban nu voia sa le dea. Astfel s-a aratat ca el nu pentru aur, ci pentru buna credinta a intrat in nevointa patimirii.

Se vorbeste ca eparhul Aretusiei, macar ca era cu credinta elin, insa patimirile cele de multe feluri ale Sfantului Marcu neputand a le suferi, a zis catre imparat cu indrazneala: “Oare nu ne este rusine, o, imparate, ca sa fim mai pe urma decat toti crestinii? Ca nici pe un batran n-am putut sa-l biruim, cu toate felurile de munci chinuindu-l, si nici a-l birui nu este lucru cinstit. Oare nu este cea mai de pe urma rusine ca de la dansul sa ne ducem biruiti?” Cu acest fel de barbatie, eparhul si imparatul se rusinau. Iar tiranul aretusienilor ajunsese pana la atata groaza si rautate, incat intrecea pe toti, chiar si pe aflatorul si indemnatorul rautatii, pe diavol, il covarsea.

Si Teodoret zice ca aretusienii, vazand puterea cea tare a minunatului si Sfantului batran Marcu, s-au schimbat in blandete, minunandu-se de rabdarea lui cea atat de mare si, dezlegandu-l, l-au lasat liber. Apoi, ascultand cuvintele lui cele invatatoare, au invatat sfanta credinta si s-au facut cu totii crestini.

Iar despre Sfantul Chiril, diaconul, acelasi Teodoret povesteste astfel, zicand: Rautatea cea facuta de elini in Fenicia, cine poate s-o spuna fara de lacrimi? Caci in cetatea Iliopolis acel urat neam ce are de hotar Libanul, aducandu-si aminte de Chiril diaconul, care, pe cand imparatea Constantin, aprinzandu-se cu dumnezeiasca rivna, pe multi idoli ce se cinsteau in acea cetate i-a sfaramat, nu numai l-au ucis, ci, si pantecele lui taindu-l in bucati, pe cele dinauntru au indraznit a le musca cu dintii de manie.

Insa nu a fost tainuita fapta aceea de Atotstiutorul Dumnezeu, ci au luat vrednica pedeapsa pentru rautatile lor. Caci, cati au indraznit a face aceea, toti pana la unul au cazut ucisi. Intai si-au pierdut limbile, pentru ca s-au ranit si, putrezind in gura, au cazut, iar la sfarsit orbind toti de vederea ochilor; deci, cu niste primejdii ca acestea s-a aratat puterea dreptei credinte celei adevarate. Iar in Ascalon si in Gaza, cetatile Palestinei, mai intai la barbatii cei impodobiti cu cinstea preoteasca, apoi si la femeile si fecioarele cele sfintite lui Dumnezeu, spintecandu-le pantecele, le-au umplut cu orz si le-au aruncat la porci spre mancare. O muncire fara de omenie ca aceea au facut. Deci, sfintilor mucenici li s-au pregatit cununile biruintei in imparatia lui Hristos, iar muncitorilor vesnica munca in iad, care ii va apuca pe ei cu rasplatirea dreapta a adevaratului Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava, in veci. Amin.