Sf. Maria Egipteanca (sarbatoare ortodoxa)

Taina imparateasca a o pazi bine este, iara lucrurile lui Dumnezeu a le descoperi si a le vesti, datorie sfanta este. Drept aceea si eu, zice Sfantul Sofronie, temandu-ma a ascunde in tacere cele dumnezeesti, aducandu-mi aminte de soarta cea infricosata a slugii ceii lenese, carele luand dela Domnul talantul, l-a ingropat in pamant, si pre cel dat pentru lucrare l-a ascuns, nelucrandu-l, nu voiu tacea povestirea aceasta sfanta carea a ajuns pana la mine; nimenea insa sa nu fie necredincios celor ce voiu scrie, pre carile eu singur le-am auzit, nici sa socoteasca cineva ca indraznesc a scrie lucruri neadevarate, indoindu-se de asemenea lucru mare. Sa nu-mi fie mie a minti celor sfinte. Iara de vor fi oarecari din cei ce vor ceti scrierea mea, si de lucrul acesta minunandu-se, nu vor voì cu lesnire sa creaza, milostiv le fie Domnul si acelora: De vreme ce ei, neputinta firii omenesti cugetandu-o, socotesc ca sant cu neputinta cele ce pentru oameni preaslavite se graiesc. Sa incepem dara povestirea de lucrul acesta preaminunat, carele s’a facut in neamul nostru.
Intr’una din Monastirile Palestinei a fost un batran Ieromonah cu numele Zosima, carele atat era de imbunatatit si atat de vestit intru fapta buna, cat multi din monahii cei din Monastirile cele de primprejur de multe ori alergau la dansul ca sa auza cuvant din gura lui. Acesta a petrecut in Monastirea unde traia, cincizeci si trei de ani, si toate nevointele pusnicestei vieti le-a trecut, si toata pravila cea data dela cei desavarsit monahi o a pazit, si toate acestea facandu-le, niciodinioara n’a fost nebagator de seama de invataturile Dumnezeestilor cuvinte, ci si culcandu-se, si sculandu-se, si in maini avand lucrul, si hrana gustand, un lucru avea netacut si necontenit: de a canta lui Dumnezeu totdeauna si de a face invataturi din Dumnezeestile cuvinte.
Iara dupre aceasta turburandu-se de oarecari ganduri, socotindu-se intru toate a fi fost desavarsit, si dela altii nicidecum trebuindu-i povatuire, graia cu gandul intru sinesi: Oare este pre pamant vreun monah carele sa ma poata folosi pre mine si sa-mi arate mie chip de pustnicie, pre care eu nu l-as fi facut? Oare afla-se-va in pustie vreun om ca sa ma intreaca in savarsirile cele bune? Asa gandind Staretul, i s’a aratat ingerul si i-a zis: O, Zosima, precum era cu putinta unui om te-ai nevoit, si bine pustniceasca alergare o ai trecut insa nimenea este intre oameni carele s’ar fi aratat pre sinesi desavarsit. Mai multa iti este nevointa care iti zace inainte, pre carea tu nu o stii, decat ceea ce ai trecut. Ca sa cunosti dara cate cai sant si altele spre mantuire, iesi din pamantul tau, precum Avraam acel vestit intre Patriarhi, si mergi intru una din Monastirile ce sant pre langa raul Iordanului. Deci indata Staretul urmand celuia ce-i graia, a iesit din Monastirea intru carea din pruncie se facuse monah, si ajungand la Iordan, a fost povatuit de cela ce l-a chemat in Monastirea intru carea Dumnezeu i-a poruncit lui sa fie; si batand cu mana in poarta Monastirii, a aflat pre monahul carele pazea poarta, si aceluia mai intaiu i-a spus pentru sine, iar acela a vestit igumenului, carele priimindu-l si vazandu-l in chipul monahicesc, a facut obicinuita inchinaciune si rugaciunea cea monahiceasca si apoi l-a intrebat: De unde esti, frate, si pentru ce ai venit la noi, batranii si saracii? Iara Zosima a raspuns: De unde am venit, nu este de nevoie a spune, ci pentru folos, o, parinte, am venit! Pentru ca am auzit de lucrurile cele mari si vrednice de lauda ale voastre, carile pot sa imprieteneasca pre suflet cu Dumnezeu. Iar igumenul i-a zis lui: Singur Dumnezeu, frate, cela ce vindeca neputintele sufletului, acela sa ne invete voile sale cele Dumnezeesti si sa ne povatuiasca pre toti a face cele folositoare; pentru ca omul pre om nu poate sa foloseasca, daca nu fiestecarele va lua aminte de sine totdeauna, si trezvindu-se cu Duhul, va lucra cele folositoare, avand pre Dumnezeu ajutor. Ci de vreme ce dragostea lui Hristos te-a pornit ca sa ne vezi pre noi, saracii batrani, petreci cu noi, daca pentru aceasta ai venit si pre noi toti ne va hrani cu darul Sfantului Duh, Pastorul cel bun, carele au dat sufletul sau pentru noi.
Acestea zicand igumenul catre Zosima, s’a inchinat acela, si cerandu-si rugaciune si binecuvantare, si zicand Amin, a petrecut in Monastirea aceea. Si a vazut acolò pre batrani stralucind cu lucrurile cele bune si cu gandirea de Dumnezeu, cu duhul arzand, Domnului slujind; pentru ca cantarea lor era neincetata, starea de toata noaptea, avand pururea in maini lucrul si Psalmi in gurile lor; iara cuvinte desarte nu erau intru dansii. Grija de castiguri vremelnice si galcevi lumesti, nici cu numirea intre dansii nu se cunostea. Numai una era sarguinta, si cea intaiu, si carea se urma cu sporire dela toti, ca sa se aiba pre sinesi morti cu trupul. Hrana aveau neimputinata, pre cuvantul lui Dumnezeu; iara trupul il hraneau cu paine si cu apa, precum fiestecaruia ii era infocarea cea spre dragostea lui Dumnezeu. Pre acestea vazandu-le Zosima, se folosea foarte si se intindea spre nevointa ce-i zacea inainte. Si multe zile trecand, s’a apropiat vremea sfantului marelui Post, iara portile Monastirii erau incuiate totdeauna si niciodata nu se deschideau, fara numai cand cineva dintre dansii ar fi iesit, trimis fiind pentru vreo nevoie de obste; pentru ca pustiu era locul acela, si nu numai neintrat de altii, ci si nestiut era de mireni. Si era in Monastirea aceea astfel de randuiala, pentru carea Dumnezeu si pre Zosima l-a adus acolò: In cea dintaiu Dumineca a Postului facea preotul sfanta Liturghie, si toti se impartaseau cu preacuratul Trup si Sange al lui Hristos, Dumnezeul nostru, si putin din bucatele cele pusnicesti gustau. Dupre aceea se adunau in biserica, si facand rugaciunea cea cu deadinsul, si destule plecari de genunchi, se sarutau unul pre altul batranii si fiestecarele pre igumenul cu inchinaciune, rugandu-l pentru blagoslovenie si rugaciune, care sa le ajute si impreuna sa calatoreasca spre nevointa ce le zacea inainte. Si dupre ce le facea acestea, deschideau portile Monastirii si cantau cu tocmit glas: Domnul este luminarea mea si Mantuitoriul meu, de cine ma voiu teme? Domnul este scutitoriul vietii mele, de cine ma voiu infricosa? Si cealalta parte a psalmului aceluia sfarsindu-o, ieseau toti in pustie, lasand numai pre unul sau pre doi frati pazitori Monastirii. Nu ca sa pazeasca averile cele ce ar fi fost inlauntru, pentru ca nu era intr’insa ceva de a fura talharii, ci sa nu ramaie biserica fara de Dumnezeiasca slujire. Si treceau raul Iordanului. Si fiestecarele isi ducea luisi hrana, pre cat putea si voia, dupre trebuinta cea masurata a trupului. Unul putina paine, altul smochine, altul finice, iar altul linte muiata in apa iar altul nimica, fara numai trupul sau si rasele cu carile era imbracat, si se hraneau, cand firea trupului ii silea, cu verdeturile ce cresteau in pustie.
Asa trecand Iordanul, se desparteau departe dela eisi, si nu vedea unul pre altul cum se posteste, sau cum se nevoieste. Iara de se intampla sa vaza altul pre prietenul sau viind catre dansul, indata se abatea spre alta parte, si singur petrecea cantand lui Dumnezeu totdeauna, si foarte putina hrana gustand in vremea cea randuita. Deci asa tot postul savarsind, se intorceau in Monastire in Dumineca ceea ce este mai nainte de Invierea lui Hristos, intru carea a luat Biserica a face praznuire Stalparilor. Si se intorcea fiestecarele avandu-si marturie a ostenelelor sale cunostinta cugetului sau, care ii marturisea ce a lucrat. Si nimenea nicidecum intreba pre altul, cum si in ce chip si-a savarsit nevointa ostenelii; pentru ca asa era randuiala Monastirii aceleia.
Deci, atuncea si Zosima dupre obiceiul Monastirii a trecut Iordanul, putina oarece din hrana ducandu-si pentru trebuinta trupeasca, si haina cu carea era imbracat iara randuiala sa cea de rugaciune o savarsea umbland prin pustie, si vremea cea de hrana dupre nevoia cea fireasca cu deadinsul o pazea, si putin dormea, zacand pre pamant, si sezand putin se odihnea oriunde il apuca vremea de noapte; si foarte de dimineata iarasi sculandu-se, isi facea alergarea sa. Si dorea ca sa intre in pustia cea mai din launtru, nadajduind ca va afla pre cineva din parinti acolò nevoindu-se, dela carele ar fi putut ca sa se foloseasca si i se adaogea lui dorire spre dorire. Si mergand douasprezece zile, a statut putin in laturi din cale, si intorcandu-se spre rasarit, canta Ceasul al Saselea, facandu-si obicinuitele rugaciuni, pentru ca inceta putin din calatorie in vremea pravilei sale, in fiecare ceas cantand si inchinandu-se. Iara cand sta cantand, a vazut de partea dreapta o umbra ca de trup omenesc. Mai intaiu s’a spaimantat, parandu-i-se ca vede o nalucire draceasca, si tremurand s’a insemnat cu semnul crucii, apoi lepadand frica, cand isi sfarsea rugaciunea, s’a intors cu ochii spre amiaza-zì si a vazut pre oarecine mergand gol cu trupul si negru de arsita soarelui, perii avandu-si pre cap albi ca lana si scurti cat numai pana la grumazi ajungeau. Aceasta vazand Zosima, a inceput a alerga spre partea aceea, bucurandu-se cu bucurie mare; pentru ca nu vazuse in acele zile vedere omeneasca, nici alta oarecarea vietate. Iar acea vedenie, dupre ce a vazut pre Zosima de departe, a inceput a fugi in pustia cea mai adanca iara Zosima, ca cum si-ar fi uitat batranetile sale si osteneala cea de cale, repede alerga, vrand sa ajunga pre ceea ce fugea deci el gonea, iar aceea fugea. Insa a fost alergarea lui Zosima mai grabnica decat a aceleia ce fugea.
Iara dupre ce s’a apropiat cat sa se poata auzi glasul, a inceput a striga Zosima cu lacrami, zicand: Pentru ce fugi de mine, batranul pacatos, robule al adevaratului Dumnezeu, pentru carele in pustia aceasta petreci? Asteapta-ma, pre nevrednicul si neputinciosul! Asteapta-ma, pentru nadejdea rasplatirii ostenelelor tale; stai si da mie, batranului, rugaciunea si blagoslovenia ta. Rogu-te, pentru Dumnezeu, carele nu s’au ingretosat de nimenea. Acestea Zosima cu lacrami graind, s’a mai apropiat de ceea ce fugea, alergand spre un loc unde era un semn de parau uscat. Iara dupre ce a ajuns la acel loc, ceea ce fugea a trecut de ceea parte; iara Zosima ostenindu-se si nemaiputand sa alerge, a statut de ceasta parte de parau si a adaos lacrami catre lacrami si strigare catre strigare. Atuncea trupul acel ce fugea, un glas ca acesta a slobozit: Avva Zosima, iarta-ma pre mine, pentru Domnul, ca nu pot intorcandu-ma sa ma arat tie; ca sant femeie goala, precum ma vezi, si avand neacoperita rusinea trupeasca. Ci daca voiesti sa dai mie, femeii ceii pacatoase, rugaciunea ta si blagoslovenia, arunca ceva din hainele tale ca sa-mi acopar goliciunea, si intorcandu-ma voiu priimi rugaciune dela tine.
Atuncea cutremur si frica mare si spaima mintii a cuprins pre Zosima, caci a auzit numindu-l pre nume aceea carea niciodata il vazuse si de carele niciodinioara auzise, si a zis intru sine: De n’ar fi fost aceasta inainte vazatoare, nu m’ar fi numit pre nume. Si a facut degrab ceea ce i se zisese lui: dezbracand de pre sine o haina veche si rupta pre carea o purta, o a aruncat la dansa, intorcandu-se cu fata despre dansa.
Iar aceea luandu-o, si-a acoperit partea trupului carea se cadea sa o acopere mai mult decat pre celelalte parti, pre cat era cu putinta incingandu-se, si intorcandu-se spre Zosima, ;a zis catre dansul: Pentru ce ai voit tu, Avva Zosima, sa vezi o femeie pacatoasa? Ce-ti trebuia sa auzi dela mine sau ce sa te inveti, ca nu te-ai lenevit a suferi atata osteneala? Iar el aruncandu-se la pamant, cerea ca sa ia blagoslovenie dela dansa. Asemenea si aceea s’a aruncat pre sinesi, si zaceau amandoi pre pamant cerand unul dela altul blagoslovenie, si nimica se putea auzi dela amandoi graindu-se, fara numai: Blagosloveste! Iara dupre multa vreme a zis femeia catre Zosima: Avva Zosima, nu se cade tie sa ma blagoslovesti, si rugaciuni sa faci, pentru ca tu esti cinstit cu vrednicia preotiei, si de multi ani stand inaintea Sfantului Altar, aduci Domnului darurile dumnezeestilor Taine. Aceste cuvinte, spre mai mare frica au pornit pre Zosima, si tremurand batranul, se uda cu lacrami si suspina. Apoi a grait catre dansa cu prea ostenita si obosita rasuflare: O, Maica duhovniceasca, tu de Dumnezeu te-ai apropiat, si cu mai multa parte te-ai omorit lumii; apoi vad in tine o daruire carea este data tie mai mult decat altora, ca m’ai numit pre nume, si preot m’ai numit pre mine, pre carele niciodata m’ai vazut. Deci tu mai vartos ma blagosloveste, pentru Domnul, si-mi da rugaciunea, celui ce-mi trebuieste a ta desavarsire. Deci priimind in sfarsit aceea staruinta batranului, a zis: Bine este cuvantat Dumnezeu, cel ce voieste mantuirea sufletelor omenesti. Iara Zosima zicand: Amin, s’au sculat amandoi dela pamant. Apoi aceea a zis catre batranul: Pentru ce ai venit, omule al lui Dumnezeu, la mine pacatoasa? Pentru ce ai voit ca sa vezi o femeie goala, carea nu are nici o fapta buna? Poate ca darul Sfantului Duh te-a indemnat sa vii sa savarsesti oarecarea slujba trupului meu la vreme de trebuinta.
Deci spune-mi, parinte, cum vietuiesc acuma crestinii? Cum stau Sfintele Biserici? Iara Zosima a raspuns: Cu rugaciunile voastre cele sfinte, pace a daruit Dumnezeu. Priimeste insa rugamintea nevrednicului batran, si te roaga Domnului si acum pentru toata lumea, si pentru mine, pacatosul, ca sa nu-mi fie fara de roada umblarea prin pustia aceasta. Iar aceea a raspuns catre dansul: Tie mai ales se cade, Avva Zosima, sa te rogi pentru mine si pentru toti; ca spre aceasta si randuit esti. Insa de vreme ce datori santem a face ascultare, deci ceea ce mi se porunceste voiu face. Aceasta zicand, s’a intors spre rasarit, si ridicandu-si ochii in sus, si mainile inaltandu-si, a inceput a se ruga incet, si nu se auzeau cuvintele ei; sau macar Zosima nu a inteles nimica, ci sta tremurand, cautand in jos si nimica graind; insa se jura, pre Dumnezeu puind martor: Ca in vremea cand zabovea aceea la rugaciune, ridicandu-mi putin ochii dela pamant, o am vazut inaltata ca de un cot dela pamant, si in aer stand si rugandu-se. Si aceasta daca o a vazut Zosima, s’a cuprins de frica, s’a aruncat la pamant, si cu lacramile udandu-se, nimica zicea, fara numai „Doamne miluieste,” crezand ca acea aratare nu este in trup, ci naluca. Si intorcandu-se aceea, a ridicat pre batranul si i-a zis: Pentru ce, Avva Zosima, te turbura gandurile, zicandu-ti ca duh sant, si rugaciunea o prefac. Rogu-te, parinte fericite, sa fii incredintat ca sant o femeie pacatoasa, ingradita cu sfantul botez, si nu sant duh, ci pamant, praf si cenusa, si cu totul trup, nimic duhovnicesc candva gandind. Si acestea zicand, si-a insemnat cu semnul crucii fruntea, ochii, gura si pieptul, zicand asa: Dumnezeu sa ne fereasca de cel viclean si de cursele lui, ca multe sant razboaiele lui asupra noastra.
Acestea auzindu-le si vazandu-le batranul, a cazut la picioarele ei, zicand cu lacrami: Juru-te pre tine cu numele Domnului nostru Iisus Hristos, adevaratului Dumnezeu, cel ce s’au nascut din Fecioara, pentru carele porti goliciunea aceasta si pentru carele atata ti-ai omorit trupul, sa nu ascunzi de mine viata ta, ci toate sa-mi spui mie, ca slavirile lui Dumnezeu aratate sa le faci. Spune mie toate, pentru Dumnezeu, ca nu pentru lauda mi le vei spune, ci ca sa-mi arati cele pentru tine mie, pacatosului si nevrednicului. Pentru ca cred Dumnezeului meu, caruia vietuiesti, ca pentru aceasta m’am trimis in pustia aceasta, ca pre toate ale tale aratate sa le faca Dumnezeu. Ca nu poate puterea noastra sa se improtiveasca judecatilor lui Dumnezeu. Ca de n’ar fi fost cu placere lui Hristos Dumnezeului nostru, ca sa fii stiuta tu si nevointele tale, nu te-ar fi aratat mie, si pre mine nu m’ar fi intarit pre atata cale, carele niciodinioara voiam, nici puteam sa ies din chilia mea. Acestea si mai multe zicandu-le Zosima, aceea l-a ridicat, zicand catre dansul: Ma rusinez, parinte, iarta-ma! Infricosat este a-ti spune lucrurile mele; ci fiindca trupul meu gol l-ai vazut, iti voiu goli si lucrurile mele, ca sa cunosti de cata rusine si infruntare este plin sufletul meu. Nu pentru vreo lauda, precum singur ai zis, iti voiu spune istoria mea caci pentru ce ma voiu lauda, vas ales al diavolului fiind? Ma mai gandesc ca de voiu incepe povestirea cea pentru mine, vei fugi dela mine, precum fuge cineva de un sarpe, nesuferind sa auzi cu urechile lucrurile cele necuvioase ale mele, pre carile eu, nevrednica, le-am facut. Insa ti le voiu spune, nimica ascunzand, ci rogu-te mai nainte sa nu incetezi a te ruga pentru mine, ca sa aflu mila in ziua judecatii. Iara batranul, dorind sa stie viata ei, si neoprit lacramand, a inceput aceea a povesti asa cele pentru dansa: Eu, parinte, sant nascuta in Eghípet, si cand eram de doisprezece ani, si inca traind parintii mei, m’am lepadat de dragostea lor, m’am dus in Alexandria, si dupre ce mai intaiu mi-am stricat fecioria, am inceput a face pacatul neoprita si nesatioasa. Ma rusinez si a gandi, nu numai a le spune cu deamaruntul; dara voiu spune mai degrab ceea ce este mai de nevoie, ca sa-mi stii neoprirea trupului meu: Saptesprezece ani si mai mult am facut curvie intru norod, nu pentru daruri sau pentru oarecari plati, ca n’am voit sa iau nimica dela cei ce-mi da iar aceasta o faceam ca mai multi sa alerge la mine in dar si sa-mi implineasca pofta trupeasca. Si sa nu socotesti ca eram bogata, si de aceea nu luam, ca intru saracie vietuiam, si de multe ori flamanzind, cu furca torceam, iar aprindere de pofta aveam fara satiu, ca totdeauna sa ma tavalesc in noroiul pacatului. Pentru ca aceea mi se parea ca este si viata, ca totdeauna sa intinez firea mea cea slaba.
Deci asa vietuind, am vazut odata pre vremea secerisului popor mult de barbati, Liviani si Eghipteni, mergand spre Mare, si am intrebat pre oarecine carele s’a intamplat langa mine: Unde se duc barbatii acestia asa cu graba? Iar acela mi-a zis: La Ierusalim, pentru inaltarea cinstitei si de viata facatoarei Cruci, carea in curand se va praznui. Si am zis catre dansul: Dar oare ma vor lua si pre mine, daca m’as duce cu dansii? Iar acela mi-a raspuns: Daca ai chirie si hrana, nimenea nu te poate opri. Si am zis catre dansul: Cu adevarat, frate, n’am nici chirie nici hrana, ci voiu merge si voiu intra intr’o corabie cu dansii, si ma vor hrani ei. Pentru ca-mi voiu da trupul meu in loc de chirie, ca pentru aceasta voiesc sa merg cu dansii. Ti-am spus, parinte Zosima, nu ma sili sa-mi mai spun rusinea mea, ca ma spaimantez: stie Domnul, ca spurc si insusi aerul cu cuvintele mele! Iara Zosima, cu lacrami udand pamantul, a raspuns catre dansa: Spune, pentru Domnul, o, Maica mea, spune si nu inceta de povestirea aceasta, carea imi este de folos. Iara ea, catre cele de mai nainte a adaos: Deci acel tanar auzind nerusinarea spurcatelor mele cuvinte, cuprinzandu-se de ras, s’a dus. Iara eu, lepadandu-mi furca, am alergat spre Mare, unde am vazut pre cei ce alergau; acolò am zarit vreo zece barbati carii stau langa Mare, tineri cu trupurile, carii mi s’au parut a-mi fi de ajuns spre pofta mea las ca mai intrase si altii mai nainte in corabie. Eu, dupre obiceiul meu, cu nerusinare sarind intre dansii, „Luati-ma – le-am zis – si pre mine, oriunde veti merge, pentru ca nu ma voiu afla voua neplacuta!” Inca si alte spurcate cuvinte zicand, i-am pornit pre toti spre ras. Iar aceia, vazandu-mi nerusinarea, luandu-ma m’au dus in corabia lor, si indata am inceput a innota. Iara cele ce de-aicea am facut, cum le voiu spune tie, omule al lui Dumnezeu? Ce fel de limba va grai, sau ce auz va priimi acele lucruri rele ale mele carile le-am facut pre cale si in corabie? Cum si pre cei ce nu voiau, eu ticaloasa, i-am silit la pacat! Sa ma crezi, parinte, ca ma spaimantez, cum a suferit Marea desfranarea mea! Si cum nu si-a cascat pamantul gura sa, si in iad nu m’a cufundat de vie, pre ceea ce am vanat atatea suflete cu latul mortii! Ci socotesc ca Dumnezeu cauta pocainta mea, Cel ce nu voieste moartea pacatosului, ci asteapta cu indelunga rabdare intoarcerea lui.
Asa, si cu acest fel de sarguinta, m’am suit in Ierusalim, si cate zile mai nainte de praznic am petrecut acolò, tot cele de asemenea cu cele dintaiu am facut, ba inca si mai rele. Pentru ca nu eram indestulata cu tinerii ce au fost cu mine in corabie si pre cale, ci si pre altii multi, si cetateni si streini, spre acea spurcaciune ii adunam. Iara dupre ce a sosit serbarea sfintei Inaltari a cinstitei Cruci, eu ca si mai nainte umblam imprejur, vanand sufletele tinerilor. Vazand foarte de dimineata pre toti cu un gand alergand la biserica, m’am dus si eu, si am alergat la cei ce alergau, si am intrat cu dansii in pridvorul bisericii. Si daca a sosit ceasul Sfintei Inaltari a cinstitei Cruci a Domnului, si eu silindu-ma sa intru in biserica cu norodul, ma indesam, dar inapoi silita si impinsa eram; si inghesuindu-ma cu multa osteneala si sila, m’am apropiat de usa bisericii si eu, ticaloasa. Iara dupre ce am pasit pre pragul usii, altii toti fara de oprire intrau, iara pre mine oarecarea putere dumnezeiasca ma oprea, nelasandu-ma sa intru; si iarasi am cercat, dara inapoi m’am impins, si numai eu singura stam in pridvor lepadata si parandu-mi-se ca din slabiciunea femeiasca mi se intampla aceasta, iarasi cand intrau altii, ma amestecam si ma sileam sa intru; ci m’am ostenit in zadar. Pentru ca iarasi, cand piciorul meu cel pacatos s’a atins de prag, biserica pre toti ii priimea, neoprind pre nimenea, numai pre mine, ticaloasa, nu ma priimea ci ca o multime de oaste, spre aceasta randuita, ca sa-mi opreasca intrarea, asa oarecarea napraznica putere ma oprea, si iarasi m’am aflat in pridvor. Astfel de trei si de patru ori patimind, ostenindu-ma si nimica sporind, am slabit, si mai mult nu am putut sa ma mai amestec cu cei ce intrau; si intru rusine si deznadajduire fiind, m’am departat si stam intr’un unghiu al pridvorului bisericii. Aici abia mi-am venit in simtire, ca sa inteleg carea era pricina ce ma oprea a vedea lemnul cel de viata facator al Crucii Domnului; pentru ca se atinsese de ochii inimii mele lumina intelegerii ceii mantuitoare, porunca Domnului cea stralucita, carea lumineaza ochii cei sufletesti, aratandu-mi ca tina lucrurilor mele imi opreste intrarea in biserica. Deci am inceput a plange si a ma tangui, in piept a ma bate si a scoate suspinuri dintru adancul inimii. Asa plangand la locul la carele stam, am vazut sus icoana Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu stand la perete, si am zis cautand la dansa, cu ochii si cu mintea fara de abatere: O, Fecioara Stapana, ceea ce ai nascut cu trup pre Dumnezeu Cuvantul! Stiu cu adevarat, ca nu este cu cuviinta, nici cu placere tie, ca sa privesc eu, pacatoasa, cea atat de necurata si spurcata, spre cinstita icoana ta, ceea ce ai trupul si sufletul curat si nevinovat. Si cu dreptate este ca eu urata si lepadata sa fiu despre fecioreasca ta cu curatie; dar auzind ca pentru aceasta Dumnezeu s’au facut om, pre Carele l-ai nascut, ca sa cheme pre cei pacatosi la pocainta, ajuta-mi mie, ceea ce numai eu nu am dela nimenea ajutor; porunceste sa-mi fie si mie neoprita intrarea in biserica, si nu ma lipsi de a vedea cinstitul Lemn, pre carele cu trupul S’au pironit Dumnezeu cel din tine nascut, carele si-au dat sangele sau pentru a mea mantuire. Porunceste, Stapana, ca si mie, nevrednicei, sa mi se deschida usa spre inchinarea dumnezeestii Cruci; si-mi fii mie chezasuitoare preavrednica de credinta catre Cel ce s’au nascut din tine, ca de acum nu-mi voiu mai spurca trupul nici cu un fel de pacat ci dupre ce voiu vedea Lemnul cel Sfant al Crucii Fiului tau, ma voiu lepada cu totul de lume si de cele din lume, si ma voiu duce oriunde ma vei povatui tu, ca o chezasuitoare a mantuirii mele. Acestea zicand, si luand oarecarea adeverire, cu credinta aprinzandu-ma, si cu nadejdea cea spre milostivirea Nascatoarei de Dumnezeu intarindu-ma, m’am pornit din locul acela, si ducandu-ma iarasi la cei ce intrau in biserica, m’am amestecat printre dansii, si acum nimenea nu era sa ma impinga in laturi si nimica nu ma oprea sa ma apropiu de usile prin carile se intra in biserica. Atuncea m’a cuprins frica si spaima, si cu totul tremuram si ma zbuciumam. Apoi ajungand la usile acelea carile mi se inchisesera, fara de osteneala am intrat inlauntru in biserica, si cinstitul si de viata facatorul Lemnul Crucii m’am invrednicit a vedea am cunoscut si tainele lui Dumnezeu, cum ca gata este sa priimeasca pre cei ce se pocaiesc, si cazand la pamant, m’am inchinat cinstitului Lemnului Crucii, l-am sarutat cu frica si am iesit grabindu-ma spre chezasuitoarea mea. Si ajungand unde era sfanta icoana a chezasuitoarei mele scrisa cu mana, si plecand genunchile, m’am inchinat Pururea Fecioarei, si aceste cuvinte am zis: O, pururea fericita Fecioara Stapana, de Dumnezeu Nascatoare, de vreme ce atata iubire de oameni ai aratat spre mine, si nu te-ai ingretosat de nevrednicele mele rugaciuni, acum vremea este, Stapana, sa plinesc aceea ce cu chezasuirea ta m’am fagaduit acum oriunde voiesti povatuieste-ma, si-mi fii mie de aicea inainte invatatoare spre mantuire, povatuindu-ma la calea pocaintii. Acestea graindu-le am auzit un glas de departe strigand: De vei trece Iordanul, buna odihna vei afla!
Auzind aceasta si crezand ca pentru mine a fost glasul, cu lacrami am strigat catre icoana Nascatoarei de Dumnezeu: Stapana, Stapana de Dumnezeu Nascatoare, nu ma lasa pre mine! Si asa am iesit din pridvorul bisericii si am plecat cu grabnica alergare. Si mergand eu, m’a vazut oarecine si mi-a dat trei bani, zicandu-mi: Priimeste acestea, Maica iara eu priimindu-i, am cumparat cu dansii trei paini. Si am intrebat pre vanzatorul de paine: Carea este calea spre Iordan? Si instiintandu-ma de poarta cetatii carea este spre aceea parte, am iesit si am sfarsit ziua aceea in calatorie. Al treilea ceas din zi era cand m’am invrednicit a vedea Cinstita si Sfanta Cruce a lui Hristos, si soarele acum spre apus plecandu-se, am ajuns la Biserica Sfantului Ioan Botezatorul, carea era aproape de Iordan, intru carea inchinandu-ma, indata m’am pogorit in Iordan, si spalandu-mi din sfintele acelea ape mainile si fata, am mers iarasi in biserica, m’am impartasit cu preacinstitele si de viata facatoarele Taine ale lui Hristos, si dupre aceasta am mancat jumatate dintr’o paine si am baut din apele Iordanului, si pre pamant m’am odihnit in noaptea aceea. Si a doua zi dimineata afland acolò o luntre mica, am trecut de ceasta parte de Iordan, si iarasi m’am rugat povatuitoarei mele, de Dumnezeu Nascatoarei, sa ma calauzeasca unde ii este cu buna placere. Deci am venit in pustiul acesta, si de atuncea si pana astazi m’am indepartat fugind, si aicea m’am salasluit, asteptand pre Dumnezeu, Cel ce ma mantuieste de putinatatea sufletului si de vifor, pre ceea ce ma intorc catre Dansul. Iara Zosima a zis catre dansa: Cati ani ai, doamna mea, de cand lacuesti in pustia aceasta? Iara ea a raspuns: Socot ca sant patruzeci si sapte de ani de cand am iesit din sfanta cetate. Iara Zosima i-a zis: Si ce afli spre hrana, doamna mea? Iara ea a zis: Acele doua paini si jumatate le-am adus trecand Iordanul, carile pre incet uscandu-se s’au impietrit, din carile cate putin in cativa ani gustand, le-am sfarsit. Si i-a zis Zosima: Dar cum fara primejdie ai suferit atata vreme, nici o schimbare protivnica turburandu-te pre tine? Raspuns-a aceea: M’ai intrebat acum, Avva Zosima, ceva de care ma spaimantez sa-ti spun; pentru ca de-mi voiu aduce aminte de atatea suparari si nevoi, pre carile le-am suferit, si de gandurile cele cumplite carile m’au turburat, ma tem nu cumva iarasi de dansele sa ma cuprinz. Iarasi a zis catre dansa Zosima: Sa nu lasi nimic, o, Stapana mea, care sa nu-mi spui mie, pentru ca o data de aceasta te-am intrebat pre tine, ca adeca toate cu deamaruntul sa imi arati.
Iar ea a zis catre dansul: Crede-ma Avva Zosima, ca saptesprezece ani am petrecut in pustia aceasta, luptandu-ma ca cu niste hiare cumplite, cu ale mele nebunesti pofte. Caci cand incepeam sa gust hrana, imi venea dor de carne si de peste, de care aveam eu in Egipt, inca doream si de bautura vinului, pentru ca mult vin beam in lume fiind, iar aicea si apa nicidecum avand, cumplit ma ardeam de sete, si cu anevoie rabdam. Mi se facea inca dor de cantece lumesti, carile foarte ma turburau si cu carile ma deprinsesem. Atuncea indata lacramand, si in piept batandu-ma, imi aduceam aminte de fagaduintele, carile am facut, cand am iesit la pustia aceasta, si ma faceam cu gandul inaintea icoanei Preacuratei de Dumnezeu Nascatoarei, chezasuitoarei mele, si inaintea ei plangeam, rugandu-o ca sa goneasca dela mine acele ganduri ce asa imi turburau ticalosul meu suflet. Iara dupre ce deajuns plangeam, si in piept cu osardie ma bateam, atuncea vedeam o lumina carea de pretutindenea ma stralucea, si simteam o alinare carea ma scotea din intreite valuri. Iara gandurile carile iarasi ma impingeau spre pacat, cum ti le voiu spune, parinte? Iarta-ma! Pentru ca foc se aprindea inlauntrul inimii mele ceii patimase, si de pretutindenea ma ardea, si spre pofta amestecarii ma silea. Iara cand imi venea un gand ca acesta, ma aruncam la pamant si cu lacrami ma udam, socotind ca stau naintea chezasuitoarei mele, carea imi judeca calcarea mea de asezamant si nu ma sculam dela pamant ziua si noaptea, pana ce lumina acea dulce imi stralucea mie si gonea gandurile cele ce ma turburau. Asa am savarsit saptesprezece ani, patimind nenumarate nevoi. Iara de atuncea pana astazi ajutatoarea mea intru toate, de Dumnezeu Nascatoarea, la toate ca de mana ma povatuieste.
Si a zis Zosima catre dansa: Dar n’ai mai avut trebuinta dupre aceea de hrana sau de imbracaminte? Iar ea a raspuns: Painile acelea sfarsindu-le in saptesprezece ani, dupre aceea ma hraneam cu verdeturile ce se afla in pustia aceasta iar imbracamintea pre carea o am avut trecand Iordanul, invechindu-se s’a stricat, si multa nevoie de ger si de arsita am rabdat, cu arsita arzandu-ma, si cu gerul inghetandu-ma si tremurand, cat de multe ori cazand la pamant, zaceam cu totul nemiscata, cu multe si de multe feluri de nevoi, si cu ispite fara de numar luptandu-ma. Iara de atuncea si pana astazi puterea lui Dumnezeu cea in multe chipuri, a pazit pacatosul meu suflet si pre smeritul trup. Pentru ca gandind numai din ce feluri de rautati m’au scapat Domnul, hrana neimputinata imi castigam cu nadejdea mantuirii mele; ca ma hranesc si ma acoper cu cuvantul lui Dumnezeu, carele cuprinde toate: ca nu numai cu painea va trai omul. Si cati nu aveau acoperamant, in piatra sau imbracat, pre cat timp s’au dezbracat de imbracamintea pacatului. Auzind Zosima ca si de cuvinte din Scriptura pomeneste, dela Moisi si dela Proroci si din cartea Psalmilor, a zis catre dansa: Dar Psalmi si alte Scripturi invatat-ai, Stapana? Iar ea auzind aceasta, a zambit si a zis catre dansul: Crede-ma, omule, ca n’am vazut alt om de cand am trecut Iordanul, fara numai fata ta astazi, si nici hiara, nici alta jivina am vazut iara carte niciodata nu m’am invatat, nici pre altul cetind sau cantand nu am auzit. Ci cuvantul lui Dumnezeu cel viu si lucrator invata pre om cunostinta. Pana aicea este sfarsitul povestirii ceii pentru mine. Deci acum juru-te pre tine cu intruparea Cuvantului lui Dumnezeu, sa te rogi pentru mine, pacatoasa. Acestea zicand aceea, si cuvantul sfarsindu, s’a pornit batranul sa i se inchine si cu lacrami a strigat: Binecuvantat este Dumnezeu, Cel ce face lucruri mari si infricosate, slavite si minunate si negraite, carora nu este numar! Binecuvantat este Dumnezeu, cel ce mi-au aratat mie cate daruieste celor ce se tem de El! Cu adevarat nu parasesti pre cei ce cauta pre tine, Doamne! Iar ea apucand pre batranul, nu l’a lasat sa se inchine ei, si a zis catre dansul: Acestea toate carile ai auzit, Parinte, juru-te pre tine cu Iisus Hristos, Dumnezeu Mantuitorul nostru, ca nimanuia sa nu le spui, pana ce Dumnezeu ma va lua de pre pamant.
Iar acum du-te cu pace, si in anul viitor iara ma vei vedea, pazindu-ne Dumnezeescul har. Insa sa faci, pentru Domnul, aceasta carea acum iti voiu spune tie, rugandu-ma: In postul anului viitor sa nu treci Iordanul, precum v’ati obicinuit a face in Monastire. Iara Zosima se minuna auzind, ca si randuiala Monastirii i-a spus si nimic alt nu graia, fara numai: Slava lui Dumnezeu, Celui ce au dat atatea de mari daruri celor ce-l iubesc pre El! Iar aceea a zis lui: Sa ramai dar, precum iti graesc tie, Avva, in Monastire; ca de ai si voi sa iesi, nu-ti va fi cu putinta. Iar in Sfanta si Marea Joi, in seara Cinii ceii de Taina a lui Hristos, sa iai din facatorul de viata Trup si Sange al lui Hristos, Dumnezeului nostru, intr’un vas sfant, vrednic de o Taina ca aceasta, si sa-mi aduci si sa ma astepti pre mine de ceea parte de Iordan, carea este aproape de lacuinta lumeasca, ca venind sa ma impartasesc cu darurile cele de viata facatoare; pentru ca de cand m’am impartasit cu dansele in Biserica Mergatorului-inainte, mai nainte de a trece Iordanul, pana acum sfintenia aceea nu o am castigat. Iara acum cu osardie o doresc, si ma rog tie, ca sa nu treci cu vederea rugaciunea mea, ci cu adevarat sa-mi aduci mie acele facatoare de viata Dumnezeesti Taine, in ceasul intru carele Domnul au facut partasi Cinei ceii Dumnezeesti pre Ucenicii Sai. Iara lui Ioan, igumenul Monastirii in carea lacuiesti, sa-i spui sa-si ia aminte de sinesi si de turma sa pentru ca oarecari lucruri se fac acolò, carora le trebuie indreptare. Insa voiesc nu acum sa-i spui lui aceea, ci cand Domnul iti va porunci tie. Acestea zicandu-le, si rugaciune pentru sinesi dela Staretul cerand, s’a departat intru cea mai dinlauntru pustie. Iara Zosima s’a inchinat pana la pamant si a sarutat locul unde au statut urmele picioarelor ei, dand lauda lui Dumnezeu, si s’a intors laudand si binecuvantand pre Hristos, Dumnezeul nostru. Si trecand pustia aceea, a mers in Monastire, in ziua intru carea se obicinuise a se intoarce fratii cei ce petreceau intr’insa, si intru acel an le-a tacut pre toate, neindraznind sa spuie nimanui cele ce vazuse. Iar intru sinesi se ruga lui Dumnezeu ca sa-i arate lui iarasi fata cea dorita si se mahnea si se intrista, gandind la lungimea anului, caci ar fi voit sa fie numai o zi anul acela, de ar fi fost cu putinta.
Iara cand s’a apropiat intaia Dumineca a sfantului marelui Post, indata dupre obiceiul si randuiala Monastirii, facand rugaciune ceilalti toti fratii, cantand au iesit in pustie, iara Zosima, bolnav fiind, nevoie a fost ca, oprindu-se, sa ramaie in Monastire. Si si-a adus aminte acela de Cuvioasa ce i-a zis, ca si vrand tu sa iesi din Monastire, nu-ti va fi cu putinta. Dar nu dupre multe zile sculandu-se din boala, petrecea in Monastire. Iara dupre ce s’au intors fratii si s’a apropiat seara Cinei ceii de Taina a lui Hristos, a facut Zosima ceea ce i se poruncise. A pus intr’un pahar mic din preacuratul Trup si Sange al lui Hristos, Dumnezeului nostru, a pus intr’o cosnita si putine smochine uscate, finice si putina linte muiata in apa, si s’a dus intr’o seara foarte tarziu si a sezut pre malul Iordanului, asteptand pre Cuvioasa. Si zabovindu-se Sfanta, Zosima n’a dormitat, ci cu neabatere privea spre pustie, asteptand ca sa vaza pre cea cu osardie dorita. Si graia intru sinesi Staretul: Au doara nu cumva nevrednicia mea o a oprit sa vie? Sau viind, si neaflandu-ma, s’a intors? Si asa cugetand, a suspinat si a lacramat, si ochii la Ceriu ridicandu-si, se ruga lui Dumnezeu, graind: Nu ma lipsi pre mine, Stapane, ca sa vaz iarasi fata aceea pre carea a o vedea m’ai invrednicit ca sa nu ma duc desert, purtandu-mi pacatele mele, spre mustrarea mea. Asa cu lacrami rugandu-se, a trecut la alta gandire, zicand intru sinesi: Dara ce va fi, de va si veni, ca luntre nu este, si cum va trece Iordanul, si la mine, nevrednicul, cum va veni? Vai de nevrednicia mea! Vai mie, cine m’a facut sa ma lipsesc de un bine ca acesta! Asa gandind batranul, iata Cuvioasa a venit si a statut de ceea parte de rau de unde venea. Iara Zosima s’a sculat, bucurandu-se si veselindu-se si slavind pre Dumnezeu. Ci inca cu gandul se lupta, cum ca nu va putea aceea sa treaca Iordanul. Si o a vazut pre ea insemnand Iordanul cu semnul Crucii, si o data cu acea insemnare s’a suit sfanta pre apa, si umbland pre deasupra apei, venea la dansul. Iar acela a vrut sa se inchine ei, ci aceea l-a oprit cand calatoria inca pre apa, zicandu-i: Ce faci, Avva, Preot fiind, si purtand dumnezeestile Taine? Iar el a ascultat-o, si pogorandu-se ea de pre apa, a zis catre batranul: Blagosloveste, parinte, blagosloveste! Iar el raspunzand cu cutremur, a zis: Cu adevarat, Dumnezeu nemincinos este, Cel ce au fagaduit ca sa asemeneze lui pre aceia carii se curatesc pre sinesi dupre putere. Slava tie, Hristoase Dumnezeul nostru, Cel ce mi-ai aratat prin roaba ta aceasta, cat sant de departe dela masura desavarsirii!
Aceasta zicand, l-a rugat aceea ca sa-i ceteasca Simvolul sfintei credinte: Crez intru unul Dumnezeu, si rugaciunea Domnului: Tatal nostru carele esti in Ceruri. Si sfarsindu-se rugaciunea, s’a impartasit Sfanta cu preacuratele si de viata facatoarele lui Hristos Taine, si dupre obiceiu a sarutat pre batranul. Dupre aceea, ridicandu-si mainile la cer, a suspinat, a lacramat si a strigat: Acum slobozeste pre roaba ta, Stapane, dupre graiul tau in pace, ca vazura ochii mei mantuirea ta. Si a zis catre batranul: Iarta-ma, Avva Zosima, inca si alta dorire a mea sa plinesti: Mergi acum la Monastirea ta, cu pacea lui Dumnezeu pazindu-te, iar in anul viitor, sa vii iarasi la acelasi parau, unde intaiu cu tine am vorovit sa vii dar, sa vii pentru Domnul, si iarasi ma vei vedea pre mine, precum va voi Domnul. Iar el a zis catre dansa: As fi voit, de ar fi fost cu putinta, in urma ta sa umblu si sa vad cinstita fata ta ci ma rog sa faci ceea ce voiu cere dela tine eu, batranul: Gusta putin din hrana pre carea o am adus aicea. Si aceasta zicand, i-a aratat ei cele ce, adusese in cosnita. Iar ea cu varfurile degetelor atingandu-se de linte, si ca trei graunte luand, la gura sa le-a adus si a zis: Destul este aceasta darului celui duhovnicesc, care pazeste firea sufletului nespurcata. Si iarasi a zis catre batranul: Roaga-te Domnului pentru mine, parinte al meu, roaga-te, aducandu-ti aminte totdeauna de a mea ticalosie. Iar el s’a inchinat inaintea picioarelor ei si o poftea sa se roage lui Dumnezeu pentru Biserici si pentru imparati si pentru dansul. Si aceasta cerandu-o cu lacrami, o a lasat sa se duca, singur suspinand si tanguindu-se; pentru ca nu indraznea sa o opreasca pre ea mai mult, ca de ar fi si voit, neoprita era. Iar aceea iarasi insemnand Iordanul, a trecut pre deasupra apei, ca si mai nainte; iara batranul s’a intors, cuprins de bucurie si de frica, si se defaima pre sine, si-i era jale, ca nu stia numele Cuvioasei; nadajduia insa sa o castige aceasta in anul viitor.
Trecand anul, a mers Zosima iarasi in pustie, toate plinindu-le dupre obiceiu, si alerga spre acea prealuminata vedenie. Si trecand lungimea pustiei si ajungand la oarecari semne carile ii aratau locul cel cautat, privea in dreapta si in stanga, si in toate partile cauta cu ochii, ca un vanator preaiscusit, unde si-ar fi putut castiga vanatul cel placut. Iara dupre ce de nicairi n’a vazut asa ceva miscandu-se, a inceput a se uda pre sinesi cu lacramile, si ridicandu-si la Cer ochii, se ruga lui Dumnezeu, zicand: Arata-mi, Doamne, comoara ta cea nefurata, pre carea in pustia aceasta o ai ascuns! Arata-mi, rogu-ma, pre ingerul cel in trup, careia a se asemana nu este vrednica toata lumea. Asa rugandu-se, a ajuns la locul pre care paraul acela il insemna, si stand pre marginea aceluia, a vazut pre partea ce era spre rasarit pre Cuvioasa moarta zacand, cu mainile stranse precum se cadea si cu fata intoarsa spre rasarit. Spre carea alergand, picioarele fericitei cu lacramile sale le-a spalat, pentru ca n’a indraznit a se atinge de vreo alta parte a trupului. Si plangand mult, si Psalmii cei cuviinciosi la trebuinta vremii aceleia cetindu-i, a facut rugaciunea cea de ingropare, si zicea intru sinesi: Oare ingropa-voiu trupul Cuvioasei, sau doara nu-i va fi placut fericitei un lucru ca acesta? Si acestea in gandul sau socotindu-le, a vazut langa capul ei pre pamant inchipuita scrisoarea aceasta: Ingroapa, Avva Zosima, la acest loc trupul smeritei Mariei. Da tarana taranei, si te roaga Domnului pentru mine, ceea ce am raposat in luna lui Farmutie eghipteneste, iara greceste Aprilie intaiu, in chiar noaptea mantuitoarelor Patimi ale lui Hristos, dupre impartasirea Dumnezeestii Cinei ceii de Taina.
Aceasta scrisoare cetindu-o batranul, mai intaiu gandea, cine este cel ce a scris? Pentru ca ea, precum zicea, nu stia carte. Insa s’a bucurat foarte, ca s’a instiintat de numele Cuvioasei. Si a cunoscut ca Cuvioasa cand s’a impartasit langa Iordan cu Dumnezeestile Taine, indata la locul acela s’a luat, unde s’a si pristavit si unde el a calatorit calea cea de douasprezece zile ostenindu-se, acolò Maria intr’un ceas a trecut, si indata catre Dumnezeu s’a dus. Atunci batranul, laudand pre Dumnezeu, si cu lacramile udand pamantul si trupul Cuvioasei, a zis intru sinesi: Vremea este, o, batranule Zosima, ca cea poruncita tie sa o savarsesti; ci cum vei sapa, ticaloase, neavand nimic in maini? Si aceasta zicand, a vazut nu departe un lemnisor mic aruncat in pustie, pre carele luandu-l, a inceput a sapa cu dansul. Insa uscat fiind pamantul, nicidecum nu asculta pre batranul cel ce se ostenea, carele sapa udandu-se cu sudorile si nimic nu putea sa sporeasca. Si suspinand foarte dintru adancul sufletului, a vazut un leu mare stand langa trupul Cuvioasei Mariei si lingandu-i picioarele. Deodata s’a cutremurat, temandu-se de acea hiara, iara mai apoi aducandu-si aminte de ceea ce zisese fericita, ca adeca niciodata hiara nu a vazut, si insemnandu-se cu semnul crucii, a crezut ca nevatamat se va pazi cu puterea celeia ce zacea. Leul a inceput a se apropia cu liniste de batranul, cucerindu-se cu semnele lui, ca cum i s’ar inchina. Iara Zosima a zis catre leu: De vreme ce, o, hiara, aceasta mare Cuvioasa mi-a poruncit sa-i ingrop trupul, si eu sant batran si nu pot sa-i sap groapa, neavand nici unealta spre trebuinta sapatului si fiind intru atata departare dela Monastire, nu pot degrab sa ma intorc si sa o aduc pre ea deci sapa tu cu unghiile tale, ca sa dam pamantului trupul Cuvioasei. Si indata auzind leul cuvantul acesta, a sapat groapa cu picioarele cele dinainte, pre cat destul era ca sa acopere pre ceea ce se ingropa. Deci, iarasi batranul spaland cu lacrami picioarele Cuvioasei, si mult rugandu-se ei ca pentru toti sa se roage, a acoperit trupul ei cu pamant.
Dupre aceea s’au dus amandoi, leul adeca in pustia cea mai din launtru, ca o oaie cu liniste s’a despartit, iara Zosima intru ale sale s’a intors, binecuvantand si laudand pre Hristos, Dumnezeul nostru. Si mergand in Monastirea aceea, a spus tuturor monahilor pentru Cuvioasa aceasta Maria, neascunzand nimic din cele ce a vazut si din cele ce a auzit dela dansa incat toti cei ce au auzit slavirile lui Dumnezeu s’au minunat, si cu frica si cu credinta si cu dragoste au inceput a-i face pomenire si a cinsti ziua mutarii Cuvioasei Mariei. Iar Ioan igumenul a aflat oarecari lucruri in Monastire carora le trebuia indreptare, dupre cuvantul Cuvioasei, si pre acestea cu ajutorul lui Dumnezeu le-a indreptat. Iara Zosima, petrecand cu dumnezeiasca placere, cand era aproape de o suta de ani si-a sfarsit intru acea Monastire viata cea vremelnica si s’a dus spre cea vecinica catre Domnul. Si a ramas monahilor Monastirii aceleia nescris acolò cuvantul acesta pentru Cuvioasa aceasta Maria, carele dupre auzire, unii dela altii il graiau, si spre folosul de obste puneau inainte povestirea aceasta la cei ce ascultau, iar in scris nu se afla. Eu insa, zice Sfantul Sofronie, pre acea nescrisa priimindu-o, o dau in scris. Daca insa altii vor fi scris viata Cuvioasei acesteia, mai bine stiindu-o, aceasta n’a venit inca la a mea stiinta. Insa si eu pre cat am putut, dupre puterea mea am scris, nimic mai mult pretuind decat adevarata povestire. Iara Dumnezeu, Cel ce face preaminunate minuni si rasplateste cu mari daruiri celor ce cu credinta scapa la Dansul, Acela sa dea plata celor ce vor castiga folos din cetirea si ascultarea acestei povestiri; asemenea si celui ce s’a silit sa dea povestirea aceasta in scris, si sa-i invredniceasca pre toti partii ceii bune a fericitei Mariei, impreuna cu toti cei ce cu cugetarea de Dumnezeu si cu ostenelele bine au placut lui din veac. Sa dam si noi slava lui Dumnezeu si sa ne rugam Imparatului celui vecinic, ca si pre noi sa ne invredniceasca sa aflam mila in ziua Judecatii, intru Hristos Iisus, Domnul nostru, caruia se cuvine toata slava, cinstea, puterea si inchinaciunea, impreuna si Tatalui, si preasfantului si de viata facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.