Sf. Roman, abate (sarbatoare romano-catolica)

Dupa cum este cunoscut, viata monahala a inceput in partile de rasarit ale Bisericii. Sfantul Atanasiu, trimis de mai multe ori in exil, a facut cunoscuta si in Occident aceasta forma de viata spirituala si, datorita lui, in secolul al IV-lea, incepe si in Occident promovarea vietii manastiresti, care avea sa aduca roade in viata spirituala si chiar in progresul vietii civile. E destul sa-l amintim pe Sf. Benedict. Prima manastire in Galia s-a ridicat in 371, prin straduintele Sfantului Martir din Tours apoi a urmat o neasteptata inflorire de case manastiresti: intr-una din ele, la Ainay, aproape de Lyon, il gasim in sec. al V-lea si pe monahul Roman.

Nefiind multumit de simpla respectare a regulii aspre ce se pastra in manastire, cu permisiunea abatelui, Roman si-a luat un exemplar din Sf. Scriptura si uneltele de lucru pe spate si s-a afundat intr-o regiune neexplorata a Muntilor Jura. I s-a pierdut urma. Un an mai tarziu, fratele sau, Lupicino, ramas vaduv, a reusit sa-i descopere chilia si a venit de i s-a alaturat, impreuna cu alti barbati. Roman si Lupicino au facut loc pentru noii-veniti, construind o prima mare manastire la Condat, si a doua la Leuconne. Mai tarziu li s-a alaturat si o sora a lor, pentru care au construit o a treia manastire, nu prea departe, manastire numita La Beaume.

Cei doi frati imparteau in perfecta armonie conducerea noilor comunitati. Temperamentele lor diametral opuse se completau unul pe altul: Roman era un spirit tolerant, inclinat spre marinimie; Lupicino era auster, necrutator si cerea ca regula sa fie respectata intocmai. Astfel, dupa strangerea unei recolte exceptionale, deoarece calugarii trecusera peste normele aspre ale cumpatarii, a poruncit sa fie aruncate in apa proviziile si la masa sa se serveasca o singura farfurie cu orez fiert. Doisprezece dintre calugari nu au rezistat la aceasta severitate si au parasit conventul: Roman a alergat in urma lor, si cu lacrimi in ochi, i-a rugat sa se intoarca.

Bunatatea lui a triumfat si in aceasta ocazie. Alta data, in timpul unui pelerinaj la mormantul Sfantului Mauritiu la Geneva, pelerinaj facut impreuna cu un calugar al sau, Sfantul Palade, gasindu-si adapost pentru noapte intr-o cabana unde se ascundeau doi leprosi saraci, Roman nu s-a sfiit sa-i imbratiseze frateste. In dimineata urmatoare, cele doua epave umane au constatat ca erau complet vindecate, si au alergat in cetate sa povesteasca cele intamplate. Inca si alte minuni s-au intamplat in timpul acelui pelerinaj. Apoi, blandul si evlaviosul Roman s-a intors definitiv la singuratatea lui din Condat, unde a trecut la cele vesnice inaintea fratelui si a surorii lui. Era nascut in jurul anului 390.

In calendarul Bisericii se afla un numar de cincisprezece sfinti care poarta numele de Roman si doua sfinte care se cheama Romana. Prenumele acesta vine de la Romanus, care inseamna “locuitor al Romei” sau, mai tarziu, “cetatean roman”. Era un nume curent la latini; crestinii l-au mentinut si au dovedit ca mai mare decat cinstea de a fi cetatean al Romei este cinstea de a fi cetatean al imparatiei lui Cristos. Multi martiri, intrebati in timpul interogatoriului care le este numele, raspundeau, Christianus sum, “sunt crestin”.