Sfintele Pasti (Sarbatoare Ortodoxa)

Al doilea praznic imparatesc cu data schimbatoare este Pastile sau sarbatoarea anuala a invierii Domnului, cea mai de seama dintre toate sarbatorile domnesti. Indeosebi in crestinatatea ortodoxa Pastile este cea mai mare sarbatoare, “a Sambetelor imparateasa si doamna, al praznicelor praznic si sarbatoare a sarbatorilor” (Penticostar, Canonul Pastilor). Din punct de vedere calendaristic, sarbatoarea Pastilor guverneaza intocmirea intregului ciclu mobil de sarbatori al anului bisericesc (liturgic). De data ei e legata, ordinea (succesiunea) si denumirea duminicilor si a saptamanilor de peste an, cu evangheliile si apostolele care se citesc la Liturghie in tot cursul anului, ordinea celor 11 pericope evanghelice care se citesc la Utreniile duminicilor, cu luminandele si stihirile evanghelice respective, precum si ordinea celor opt glasuri ale cantarilor Octoihului. Importanta sarbatorii este subliniata si de durata ei, mai lunga decat a altor praznice; ea tine trei zile.

Sfintele Pasti – etimologia cuvantului Pasti

a) Cuvantul Pasti (de obicei sub forma plurala) e de origine evreiasca (de la cuvantul Pesah = trecere, mostenit de evrei de la egipteni, dar provenit in limba romana prin forma bizantino-latina Pastihae). Evreii numeau Pasti (Paseha) sau sarbatoarea azimilor sarbatoarea lor anuala in amintirea trecerii prin Marea Rosie si a eliberarii lor din robia Egiptului (Iesire XII, 27), care se praznuia la 14 Nisan si coincidea cu prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara. Termenul ebraic de Pasti a trecut deci in vocabularul crestin pentru ca evenimentele istorice care sunt comemorate in sarbatoarea noastra, adica patimile, moartea si Invierea Domnului, au coincis cu Pastile evreilor, din anul 33 ; insa este de la sine inteles ca obiectul sau motivul Pastilor crestine este cu totul altul decit al Pastilor evreilor, intre vechea sarbatoare iudaica si cea crestina nefiind alta legatura decit una de nume si de coincidenta cronologica.

Pastile sunt, astfel, si cea mai veche sarbatoare crestina. Impreuna cu duminica, sarbatoarea saptamanala a crestinilor, Pastile a fost sarbatorit inca din epoca apostolica. Fiind legat, prin data lui, de Pastile evreiesti, intre-Pastile evreiesti si cele crestine s-a facut usor o apropiere la primii crestini, recrutati dintre evrei. In chip firesc, respectul si pietatea acestora fata de vechea sarbatoare stramoseasca a trecut, pe nesimtite, asupra sarbatorii celei noi, crestine, care amintea de patimile, de moartea si de Invierea Domnului pentru mantuirea noastra. De aceea, Sfantul Apostol Pavel raporteaza Pastile evreiesti la Hristos si indeamna pe crestini la sarbatorirea lor intr-un nou spirit : “Iata Hristos, Pastile nostru, S-a jertfit pentru noi; sa praznuim, deci, nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul rautatii si al viclesugului, ci cu azimile curatiei si ale adevarului” (1 Cor. V, 7-8). Despre serbarea Pastilor la primii crestini mai gasim marturii in: Constitutiile Apostolice (cart. V, cap- 17-19 si cart. VIII, cap. 33), canoanele apostolice (can. 7), can. 1 al Sinodului din Antiohia sa.

Se pare ca numirea de Pasti a fost aplicata de primii crestini la inceput comemorarii anuale a Cinei celei de taina, care avea loc in seara zilei de 13 Nisan sau in Joia dinaintea Duminicii invierii si consta dintr-o masa rituala, care imita Cina si era insotita de serviciul Sfintei Euharistii. La primii crestini, recrutati dintre evrei, aceasta celebrare a Cinei se substituia vechii mese pascale evreiesti din seara zilei de 14 Nisan, masa care, la inceput, purta ea singura denumirea de “Pasti” in sensul propriu al cuvintului. Si precum la evrei aceasta numire s-a aplicat mai tarziu la intreaga sarbatoare a azimilor, care tinea sapte zile (14 Nisan seara V- 21 Nisan seara), tot asa la crestini ea a trecut de la comemorarea Sfintei Cine la aceea a mortii si a invierii Domnului.

Numirea evreiasca (egipteana) de Pasti a fost data de crestini comemorarii anuale a celor trei evenimente deosebite din viata Mantuitorului (Cina, Patimile, Invierea), pentru urmatoarele motive:

a) Ele au avut toate loc in preajma vechiului Pasti evreiesc;

b) Cina a tinut oarecum locul mesei pascale si celebrarea ei inlocuia la crestini, pe aceea a mesei pascale, ea devenind pentru ei un nou “Pasti”;

c) Mielul, care era jertfit si mancat la masa pascala a evreilor, era considerat ca imaginea sau preinchipuirea Mantuitorului, care S-a jertfit ca un miel pentru rascumpararea pacatelor noastre (Is. LIII, 7; Ioan I, 29 ; 1 Petru I, 19 s.a.). In sensul acesta din urma e intrebuintat, de ex., cuvantul Pasti la Sf. Apostol Pavel: “Caci iata, Hristos, Pastile nostru S-a jertfit…” (1 Cor. V, 7).

Comemorarea anuala a Cinei sta astfel la originea sarbatorii crestine a Pastilor, in primele trei-patru veacuri ea preceda ceea ce in literatura teologica de mai tarziu se va numi “Pastile Crucii” (adica comemorarea Patimilor) si “Pastile invierii” (comemorarea invierii). In acest sens gasim, de ex., intrebuintat cuvantul Pasti intr-o “Epistola a Apostolilor” apocrifa, scrisa in Asia Mica pe la mijlocul sec. II. De asemenea, intr-una din omiliile sale, scriitorul sirian Aliaates, din prima jumatate a secolului IV, descriind sarbatoarea Pastilor din timpul sau, nu face nici o mentiune despre comemorarea invierii Domnului. Din descrierea lui reiese ca momentul de capetenie al sarbatorii era “cina pascala a Noului Testament”, adica celebrarea Sfintei Cine, cu care incepea sarbatoarea crestina, asa precum sarbatoarea evreiasca a Pastilor incepea cu masa pascala. Ceva mai mult, vorbind despre noaptea in care a avut loc Sfanta Cina, el o numeste “noaptea pascala”.

Comemorarea Cinei prin mesele rituale din seara zilei de 13 Nisan a inceput sa dispara, odata cu agapele crestine, prin reglementarea duratei postului Pastilor. Ea a supravietuit totusi, multa vreme, prin unele parti. Astfel, in a doua jumatate a secolului IV, canonul 50 al Sinodului din Laodiceea o interzice in Asia Mica, pentru ca intrerupea postul Pastilor. Dimpotriva, in Bisericile latine din Africa de Nord, canonul 29 al Sinodului al treilea din Cartagina, tinut la 397/398 (in colectiile de azi – canonul 41 Cartagina), o aproba, ca o exceptie de la ajunare, tocmai pentru ca in acea zi se savarsea “Cina Domnului”. Despre acelasi obicei pomeneste si Fericitul Augustin. In Bisericile din Egipt, prin sec. V, comemorarea Cinei se amana in seara Sambetei Paresimilor, probabil pentru a nu intrerupe ajunarea din zilele Paresimilor, precum ne informeaza istoricii Socrate si Sozomen. Chiar pe la sfarsitul sec. VII, parintii sinodului trulan (692) sunt nevoiti sa revina (in canonul 29) asupra dispozitiei din canonul mentionat al Sinodului din Cartagina si sa interzica intreruperea ajunarii prin mesele rituale-din seara Joii Patimilor.

Asadar, primii crestini intelegeau prin Pasti nu numai sarbatoarea Invierii, ci si pe aceea a Cinei si a Patimilor Domnului, iar uneori numai pe cea din urma. De aceea, saptamana pe care noi o numim azi “saptamana Patimilor” se numea la ei “saptamana Pastilor” sau “zilele Pastilor”. Cu timpul insa, intelesul cuvantului Pasti s-a restrans numai la sarbatoarea Invierii, asa cum intelegem azi.

Sfintele Pasti – data si modul sarbatoririi

b) Daca Pastile a fost praznuit inca de la inceput in toata lumea crestina, au existat in Biserica veche mari diferente regionale in ceea ce priveste data si modul sarbatoririi. Astfel, crestinii din partile Siriei si ale Asiei Mici, intemeindu-se pe o traditie mostenita – dupa ei -de la Sfintii Apostoli Ioan si Filip, aveau in vedere ziua anuala sau lunara si serbau intai moartea Domnului (Pastile Crucii) la 14 Nisan, apoi invierea (Pastile invierii) la 16 Nisan, indiferent de ziua saptamanala in care ar fi cazut aceste date. Partizanii acestei practici iudaizante se numeau Quartodecimani, fiindca serbau Pastile la 14 Nisan, adica odata cu iudeii. Ei socoteau ziua mortii Domnului nu ca zi de intristare, ci ca zi de mantuire, deci de bucurie ; de aceea, in ziua de 14 Nisan, la ceasul al noualea (orele 3 p.m.), cand Domnul Si-a dat duhul pe Cruce, ei terminau ajunarea si faceau agape si cine. Alti iudaizanti mai moderati (de prin partile Antiohiei) serbau Pastile duminica, dar legau atat de mult data Pastelui crestin de a celui iudaic, incat aveau grija ca acea duminica sa cada totdeauna inlauntrul saptamanii azimilor iudaice, chiar cand aceasta – datorita calendarului eronat al evreilor -cadea inainte de echinoctiul de primavara. De aceea, ei erau numiti Protopashiti, adica cei ce serbau Pastile mai inainte de data reglementara.

Dar cei mai multi crestini, si anume cei din partile Apusului, din Egipt, Grecia si Palestina, luau ca norma ziua saptamanala, sarbatorind Pastile in aceeasi zi din saptamana in care a murit si a inviat Domnul. Ei sarbatoreau adica moartea Domnului totdeauna in Vinerea cea mai apropiata de 14 Nisan, numind-o Pastile Crucii, iar Invierea in Duminica urmatoare, care cadea totdeauna dupa 14 Nisan sau dupa prima luna plina care urma echinoctiului de primavara, duminica pe care o numeau Pastile Invierii. Acestia priveau Pastile Crucii ca zi de tristete si il sarbatoreau cu post si intristare, prelungind postul (ajunarea) pana in ziua invierii, cand faceau agape si cine, asa cum procedam si noi astazi. Ei invocau in sprijinul practicii lor pe Sfintii Apostoli Petru si Pavel.

Erau si crestini (prin Galia) care serbau Pastile la data fixa : 25 martie sau chiar 21 martie. Aceste diferente cu privire la data serbarii Pastilor au dat nastere la serioase discutii si controverse intre partizanii diferitelor practici, discutii care erau sa mearga uneori pana la adevarate schisme sau rupturi intre unele Biserici, mai ales in cursul secolului II.

O uniformizare a datei serbarii Pastilor a incercat sa introduca in toata lumea crestina Sinodul I ecumenic (Niceea 325), din initiativa imparatului Constantin cel Mare. Parintii acestui sinod au adoptat pentru aceasta practica cea mai generala, bazata pe calculul datei Pastilor obisnuit la Alexandria (computul pascal alexandrin), care se reducea la urmatoarele norme:

a) In ceea ce priveste ziua saptamanala, Pastile se va serba totdeauna duminica

b) Aceasta duminica va fi cea imediat urmatoare lunii pline de dupa echinoctiul de primavara (pentru ca asa calculau si iudeii data Pastelui lor, de care era legata data Pastilor crestine; vezi Iesire, XII, 27 si Lev.
XXIII, 5-8);

c) Cand 14 Nisan (sau prima luna plina de dupa echinoctiul de primavara) cade duminica, Pastile va fi serbat in duminica urmatoare, pentru a nu se serba odata cu Pastile iudeilor, dar nici inaintea acestuia. Sinodul de la Niceea a mai stabilit ca data Pastilor din fiecare an va fi calculata din vreme de catre Patriarhia din Alexandria (unde stiinta astronomiei era in floare), iar aceasta o va comunica, la timp, si celorlalte Biserici crestine.

Data Pastilor crestine depinde deci de doua fenomene naturale (astronomice), dintre care unul cu data fixa, legat de miscarea aparenta a soarelui pe bolta cereasca (echinoctiul de primavara, care cade totdeauna la 21 martie), iar altul cu data schimbatoare, legat de miscarea de rotatie a lunii in jurul pamintului (luna plina de dupa echinoctiul de primavara, numita si luna plina pascala). Aceasta din urma face ca data Pastilor sa varieze in fiecare an, caci luna plina pascala apare pe cer in unii ani mai aproape de echinoctiu, in altii mai departe de el. Astfel, cand luna plina coincide cu echinoctiul (21 martie) si e o zi de sambata, Pastile poate fi serbat chiar a doua zi, duminica 22 martie; aceasta e data cea mai timpurie a Pastilor. Daca insa luna plina a avut loc chiar inainte de echinoctiu (20 martie), atunci ea nu e pascala, ci trebuie sa asteptam pe cea de dupa echinoctiu, care va aparea abia peste 29 de zile, adica la 19 aprilie, si, daca aceasta cade intr-o luni, Pastile nu poate fi serbat decat in duminica urmatoare, adica la 25 aprilie; aceasta e data cea mai tarzie a Pastilor.

Data Pastilor poate varia deci (poate urca sau cobori) intr-un interval de 35 de zile, intre 22 martie – 25 aprilie: Pentru aceasta s-au alcatuit, inca din sec. III, diferite Pascalii, adica tabele cu data Pastilor pe mai multi ani. Toate erau, insa, mai mult sau mai putin imperfecte, din pricina echinoctiului de primavara, care nu era fixat pretutindeni la aceeasi data, si din pricina imperfectiunilor fatale legate de calculul astronomic al vechiului calendar iulian, care a fost folosit in Apus pana la 1582, iar la noi in tara pina la 1924. De aceea, nici dupa Sinodul din Niceea n-au incetat deosebirile intre diferitele regiuni ale lumii crestine, in ceea ce priveste data serbarii Pastilor. Din nefericire, nici pana astazi nu exista uniformitate in aceasta privinta intre Apusul si Rasaritul crestin, din pricina ca nu toata crestinatatea se serveste de acelasi calendar (vezi in urma la cap. despre calendar). Astfel, in Apus, Pastile se serbeaza intre 22 martie si 25 aprilie ale stilului nou, adica in conformitate cu calendarul gregorian, introdus in Apus incepand din 1582.

Crestinatatea ortodoxa s-a impartit, din anul 1924, in doua, in ceea ce priveste data sarbatoririi Pastilor: Bisericile ramase la calendarul neindreptat au continuat sa serbeze Pastile dupa Pascalia veche, gresita, a calendarului iulian, pe cand Bisericile care au adoptat calendarul indreptat (stilul nou) au sarbatorit cativa ani (intre 1924-1927) Pastile pe stilul nou (in general la aceleasi date cu apusenii). Ca sa se inlature insa dezacordul acesta suparator dintre diferitele Biserici ortodoxe si pentru a se stabili uniformitate in toata Ortodoxia cel putin in ceea ce priveste data celei mai mari sarbatori crestine, Bisericile ortodoxe care au adoptat calendarul indreptat au stabilit (din 1927 inainte), prin consens general, ca Pastile sa fie serbat in toata crestinatatea ortodoxa dupa Pascalia stilului vechi, adica odata cu Bisericile ramase la calendarul neindreptat. Aceasta hotarare a fost intarita si de Consfatuirea inter-ortodoxa de la Moscova din iulie 1948.

Dar desi sarbatorim toti ortodocsii in aceeasi duminica, ea e numerotata diferit in cele doua calendare intrebuintate azi in crestinatatea ortodoxa, din pricina celor 13 zile cu care calendarul neindreptat e ramas in urma fata de cel indreptat. Daca, de ex., Pastile cade la 22 martie pe stil vechi, acea zi corespunde in calendarul indreptat cu 4 aprilie (22 martie + 13), dupa cum 25 aprilie pe stil vechi corespunde cu 8 mai pe stil nou (25 aprilie + 13). De aceea in actuala situatie, Bisericile ortodoxe care au adoptat reforma calendaristica din 1924 (intre care si cea romana) serbeaza de fapt Pastile intre 4 aprilie (data cea mai timpurie) si 8 mai (data cea mai tarzie a Pastilor). Asa se face ca, uneori, in calendarul romanesc data Pastilor depaseste termenul maxim la care se poate sui Pastile dupa calculul traditional alexandrin (25 aprilie) ; de exemplu, in anii 1945 si 1956 noi am serbat Pastile la 6 mai, iar in 1983 la 8 mai (stil nou), odata cu Bisericile ortodoxe ramase la calendarul vechi, dupa care, in aceleasi zile, erau 23 si respectiv 25 aprilie, stil vechi.

Tot de aci provine si marea diferenta din unii ani, intre data Pastelui ortodox si a celui catolic. Asa, de ex., in anii 1945 si 1956 la ortodocsi Pastile s-au serbat la 6 mai (23 aprilie stil vechi), iar la catolici la 1 aprilie stil nou, adica cu cinci saptamani mai inainte.

De aceea se fac acum propuneri, pe scara ecumenica, pentru stabilizarea datei Pastilor, adica o restrangere a intervalului ei de variatie de la 35 de zile la numai sapte zile. Plecandu-se de la faptul ca duminica in care a avut loc Invierea Domnului (16 Nisan anul 33) a corespuns cu 9 aprilie din calendarul crestin, se propune ca Sf. Pasti sa se serbeze totdeauna in duminica cea mai apropiata de 9 aprilie (ea ar varia in cadrul intervalului de o saptamana, dintre 9 si 15 aprilie) 26. Aceasta propunere a fost insa respinsa la Conferinta generala ortodoxa de la Chambesy 1977, unde reprezentantii tuturor Bisericilor Ortodoxe au cazut principial de acord ca sa se introduca peste tot calendarul indreptat, iar Pastile sa se serbeze intre 22 martie – 25 aprilie stil nou, conform normelor consfintite la Sinodul I ecumenic.

d) In ceea ce priveste modul sarbatoririi, Pastile, ea cea mai mare sarbatoare crestina, era praznuit ca o zi de bucurie, bucuria pentru invierea Domnului, marele eveniment din istoria mantuirii noastre, care sta la temelia credintei si a Bisericii crestine (comp. 1 Cor. XV, 14). Noaptea invierii era petrecuta in biserici, in priveghere si rugaciune. In cursul ei avea loc botezul catehumenilor, iar momentul invierii era intampinat cu cantari de bucurie, cu savarsirea Sfintei Jertfe si cu lumini multe, semn al bucuriei si al luminarii duhovnicesti; indeosebi neofitii – adica crestinii care primisera botezul chiar in noaptea aceea – isi puneau acum haine albe si purtau in maini faclii luminoase, ca unii care s-au ingropat cu Hristos, dar au si inviat impreuna cu El. Incepand de la imparatul Constantin cel Mare inainte, se luminau nu numai bisericile in care se facea slujba invierii, ci si casele crestinilor si orasele, cu faclii inalte si coloane de ceara sau torte aprinse, incat noaptea invierii era mai luminoasa ca ziua. Crestinii se salutau de aci inainte, pana la inaltare, cu salutarea : Hristos a inviat, la care se raspundea: Adevarat a inviat! In ziua Invierii toti se imbratisau cu sarutarea frateasca, cerandu-si iertare unii de la altii, inainte de impartasire (asa cum fac batranii la noi, mai ales la tara).

In unele biserici erau reprimiti acum solemn, intre cei credinciosi, penitentii, al caror termen de pocainta expira din joia precedenta. Imparatii slobozeau pe prizonieri, stapanii dadeau libertate sclavilor si se faceau in general fapte de milostenie si de marinimie.

In biserici se aduceau bucate: paine dulce (pascha), branza, carnuri, mai “ales de miel (reminiscente din mielul pascal al evreilor) si mai ales oua rosii, a caror intrebuintare in Biserica este de origine inca ne sigura (culoarea rosie aminteste probabil sangele Domnului). Toate acestea erau binecuvantate si impartite apoi saracilor sau intre crestini, asa cum se face in unele biserici pana azi (amintiri din vechile agape” pascale).

Serbarea Pastilor se prelungea o saptamana intreaga, savarsindu-se in fiecare zi Sfanta Liturghie, la care credinciosii se impartaseau cu Sfantul Trup si Sange. In tot acest timp neofitii purtau haina alba primita la botez. Era interzisa totodata participarea crestinilor la spectacolele, jocurile si petrecerile paganesti, iar unii dintre Sfintii Parinti opresc chiar lucrul in tot cursul Saptamanii Luminate. De acum pana la Rusalii erau interzise metaniile (ingenuncherile) in biserici si ajunarile.

In crestinatatea ortodoxa s-a pastrat pana azi importanta teologica a misterului pascal din vechea Biserica crestina. Invierea Domnului a fost si ramane inima spiritualitatii si pietatii ortodoxe. Sarbatoarea Pastilor constituie misterul central si dominant al cultului ortodox, care isi arunca razele peste intregul an liturgic si cult ortodox. “In pestera din Betleem cerul a dat pamantului pe Dumnezeu ca om, in pestera din gradina lui Iosif din Ierusalim, unde Domnul a fost inmormantat, pamantul L-a restituit cerului ca Om-Dumnezeu, cu trup incoruptibil si spiritual”. Nasterea cu trup si invierea ca Dumnezeu a lui Hristos-Mantuitorul sunt cei doi poli ai chenozei si ai dragostei divine fata de noi, iar sarbatorile respective sunt marturia si comemorarea perpetua a acestora in cultul ortodox.

e) Cu o deosebita solemnitate se sarbatorea, de asemenea, in vechime injumatatirea Praznicului Pastilor (Mediante die festa, mijlocul celor 50 de zile), adica ziua a 25-a dupa Pasti – miercurea din saptamana a IV-a dupa Pasti, despre a carei serbare avem dovezi in Rasarit cel putin din secolul V.