Trupele Republicii Sovietice Ungare încep atacurile împotriva trupelor române pe linia de demarcație

După Marea Adunare de la Alba Iulia care proclama unirea Transilvaniei cu Regatul României a devenit oarecum evident faptul că linia de demarcație dintre trupele ungare și cele române – stabilită în urma convenției militare de le Belgrad, încheiată pe 13 noiembrie 1918, mult în defavoarea României, deși armatei române i se recunoștea dreptul de a ocupa Transilvania în limitele fixate de Convenție, în calitatea de putere aliată a Antantei  -, nu va putea fi menținută, românii, cu sprijinul generalului Berthelot continuându-și înaintarea. Ciocnirile dintre gardiștii maghiari și cei români au fost dese chiar înainte de proclamarea Unirii la Alba Iulia și este lesne de înțeles că ulterior ele s-au amplificat, o nouă armata maghiară constituindu-se pe resturile celei vechi. Ca urmare a demersurilor diplomatice și bazându-se în negocieri pe principiile formulate de Wilson, dar și profitând de rolul tot mai semnificativ pe care România îl avea în planurile comandanților militari francezi de intervenție împotriva Rusiei Sovietice, la Conferința de Pace se trasează o nouă linie de demarcație – de data aceasta mult mai favorabilă românilor -, între Satu Mare și Arad. Această nouă linie de demarcație, a patra, se dovedește însă de neacceptat pe oficialii maghiari, iar nota ei ultimativă ca urmare a escaladării tensiunilor în Ucraina, au dus la o gravă criză politică în Ungaria și la instalarea regimului comunist condus de Bela Kun la Budapesta. Presați de români în est, de cehoslovaci în nord și în rest încercuiți de forțele aliaților, Bela Kun caută să pactizeze cu Rusia bolșevică, aflată sub conducerea lui Lenin în vederea unei alianțe ofensive și defensive. Astefl, într-o scurtă perioadă de timp, de la reorientarea antantistă a lui Mihaly Karolyi, Ungaria a trecut la bolșevism sub conducerea lui Bela Kun într-o încercare disperată de menținere a integrității teritoriale.

Nedorind să accepte ultima linie de demarcație stabilită în 26 februarie 1919 la Conferința de Pace, noul guvern bolșevic se consideră în stare de război cu România și este decretată mobilizarea generală, care în foarte multe cazuri ale loc cu forța. Până la organizarea Armatei Roșii Ungare, ordinul este de menținere a fronturilor actuale, forțele colonelului Károly Kratochvil, comandantul Diviziei de Secui (continuatoarea Diviziei 38 Infanterie Honvezi, cu sediul în Cluj) urmând să grupeze forțele în jurul orașului Satu Mare pentru a putea deschide un culoar spre Dej. Printr-un atac combinat, al ungurilor și rușilor bolșevici, deci din vest și est, prin Basarabia, se urmărea ca linia Carpaților Orientali să devină graniță între Rusia Sovietică și Republica Sovietică Ungară.

Începând cu data de 24 martie 1919, trupele ungurești încep atacurile puternice împotriva trupelor române pe linia de demarcație, atacuri care devin tot mai puternice la începutul lunii aprilie în zona Seini-Hodod-Zalău și Ciucea. La 6 aprilie se execută şi o recunoaştere aeriană până la Cluj iar pe măsură ce trupele ungurești se organizează, trupele roșii ruse atacă tot mai puternic pe linia Nistrului. Confruntându-se cu noua situație românii se pregătesc de rispostă, planul constând într-o ofensivă puternică și o anihilare cât mai rapidă în vest și inițial rezistență inițială în est, astfel încât lucrurile să nu degenereze și în acea zonă. De mare folos în buna funcțiune a acestui plan a fost și ofensiva rușilor albi conduși de generalul Denikin, împotriva bolșevicilor, din sudul Ucrainei, ofensivă care a oferit României răgazul necesar pentru a se putea concentra spre vest și nu pe Nistru.