Ziua națională a Siriei

Ziua natională a Siriei numită și Ziua Evacuării celebrează proclamarea independenței depline de către Siria și încheierea mandatului francez asupra Siriei, pe 17 aprilie 1946, dată la care ultimii soldați francezi părăsesc teritoriul sirian.

După păbușirea Imperiului Otoman, la sfârșitul Primului Război Mondial, fostele sale teritorii au fost împărțite mai multor națiuni. Astfel au apărut lumea arabă modernă și Republica Turcia. În 1920, un Regat al Siriei independent a fost înființat sub Faisal I din familia Hașemiților. Noul regat al Siriei a avut viața scurtă, până la Bătălia de la Maysalun, când trupele armatei franceze din Levant au ocupat Siria și în urma Conferinței de la San Remo, Liga Națiunilor a decis să pună Siria sub mandat francez. De altfel ca urmare a Acordului Sykes-Picot dintre Franța, Regatul Unit și Rusia în 1916, Liga Națiunilor a acordat Franței mandate pentru Siria și Liban în 1923.

Generalul Gouraud a avut, potrivit secretarului său, de Caix, două opțiuni: „Să creeze o națiune siriană care nu există… acoperind rupturile care încă o divizează” sau „să cultive și să mențină tot fenomenul, ce cere arbitrarea noastră în contextul acestor diviziuni”. De Caix a adăugat: „Trebuie să spun că mă interesează doar a doua opțiune”. Este ceea ce a făcut Gouraud. Astfel, pornind de la diferitele secte din Siria, Franța a împărțit regiunea în șase state. Totuși, aproape toate sectele siriene au fost ostile față de mandatul francez și față de diviziunea pe care a creat-o. Acest lucru a fost cel mai bine demonstrat de numeroasele revolte pe care francezii le-au întâlnit în statele siriene.

În 1925, Sultan al-Atrash a condus o revoltă ce a izbucnit în Muntele Druizilor și s-a răspândit în toată Siria și în unele părți ale Libanului. Al-Atrash a câștigat niște bătălii împotriva francezilor, notabile fiind Bătălia de la al-Kafr din 21 iulie 1925, Bătălia de la al-Mazraa din 2–3 august 1925 și bătăliile de la Salkhad, al-Musayfirah și Suwayda. Franța a trimis mii de soldați din Maroc și Senegal, redobândind astfel multe orașe, deși rezistența a durat până în primăvara lui 1927. Francezii l-au condamnat la moarte pe Sultan al-Atrash, dar acesta a scăpat cu rebelii la Transiordania și a fost în cele din urmă iertat. S-a întors în Siria în 1937, după semnarea Tratatului Siriano-Francez. Siria și Franța au negociat un tratat de independență în septembrie 1936, iar Hashim al-Atassi a fost primul președinte ales al republicii moderne Siria. Tratatul n-a avut însă nicio putere deoarece Legislatura Franceză a refuzat să-l ratifice.

În timpul celui de al Doilea Război Mondial, odată cu căderea Franței în 1940, Siria a intrat sub controlul guvernului de la Vichy până când britanicii și Franța Liberă au invadat și au ocupat țara în iulie 1941. Siria și-a proclamat independența în 1941, dar abia pe 1 ianuarie 1944 că a fost recunoscută ca o republică independentă, durând încă doi ani până ce francezii și-au evacuat ultimele trupe pe 17 aprilie 1946. Țara a rămas în mâinile unui guvern republican ce a fost format în timpul mandatului francez. Răsturnările de putere și loviturile de stat vor domina însă noul stat până la începutul anilor 1970.