Cronologia Revoluției franceze

1788 - PRELUDIUL REVOLUȚIEI FRANCEZE

Visteria regală este declarată goală – 8 august 1788

Brienne

Preludiul Revoluției franceze - Parlamentul din Paris format din mai mulți nobili, refuză să reformeze sistemul fiscal sau să împrumute Coroana în continuare. Pentru a câștiga sprijinul pentru reforme fiscale, ministrul de finanțe, Étienne Charles de Loménie de Brienne, stabilește pentru 1 mai 1789 o reuniune a Stărilor Generale - nobili, cler și orășeni(a treia stare). Ultima reuniune a Stărilor Generale a avut loc in 1614.

Necker

Pe 16 august 1788 Trezoreria Regala întrerupe orice plătă pentru datoriile guvernului, iar pe 25 august Brienne își dă demisia din funcția de ministru al finanțelor și este înlocuit în post de bancherul elvețian Jacques Necker, care avea mare trecere printre reprezentanții Stărilor Generale, în special cea de a Treia Stare.

Pe 23 septembrie, bancherii și oamenii de afaceri, având încredere în Necker sunt de acord să acorde un împrumut statului cu condiția ca Stările generală să aibă control deplin pentru a reforma sistemul. Întâmpinând rezistență din partea nobililor, pe 27 decembrie, Necker promite o dublare a numărului de repezentanți ai nobililor și clerului în Stările Generale, garantându-le astfel puterea de decizie.

*[1],[2]

1789 - ÎNCEPUTUL REVOLUȚIEI FRANCEZE

Asediul și căderea Bastiliei – 14 iulie 1789

Asediul Bastiliei - pictură de Jean-Pierre Houël

Situația din Paris scapă practic de sub control pe 14 iulie 1789. Determinată să se înarmeze, datorită prezenței numărului ridicat de soldați în oraș, nemaiavând încredere în intențiile regelui, mulțimea pariziană atacă Domul Invalizilor, punând astfel mâna pe 30 000 de muschete.

Se îndreapta apoi spre Bastlia, temuta cetate-închisoare, simbol al autorității absolute a regelui. După câteva ore de luptă, simțind ca este depășit numeric, guvernatorul Bastiliei, Marchizul Bernard de Launay, se predă. Bastilia este cucerită iar Marchizul Bernard de Launay și câțiva membri ai gărzii sunt uciși și decapitați. La momentul respectiv, în Bastilia erau doar 7 deținuți - 4 falsificatori, 2 nebuni și un agresor sexual periculos(nu e vorba de Marchizul de Sade, acesta a fost mutat din Bastilia cam cu 10 zile înainte). Se găsea însă mult praf de puscă în interiorul zidurilor fortăreței.

Arestarea Guvernatorului Bastiliei - pictură de Jean-Baptiste Lallemand, 1790

Mulțimea revine la Hotel de Ville unde fusese instalat sediul central al Adunării Naționale Constituante de unde sub acuzația de trădare îl ridică și pe Jacques de Flesselles, care pentru moment ocupa funcția de primar al Parisului. În drum spre Palatul Regal, unde aparent, ar fi urmat să se desfășoare un proces, este și el asasinat.

Regele și susținătorii săi fac un pas înapoi, cel puțin pentru moment. Gilbert du Motier Marchiz de Lafayette, veteran al Războiului American pentru Independență, preia comanda Gărzii Naționale din Paris iar Jean-Sylvain Bailly, liderul celei de a Treia Stări, devine primar al Parisului, sub o nouă formă de organizare, o structură guvernamentală, cunoscută sub numele de comună.

Regele a aflat pentru prima dată de asalt în dimineața următoare, prin Ducele de La Rochefoucauld.

"Este o revoltă?" l-a întrebat regele. Ducele a răspuns: "Nu sire, nu este o revoltă, este o revoluție" .

Ludovic al XVI-lea părăsește curtea de la Versailles și se întoarce la Paris, unde pe 17 iulie este primit cu cocarde tricolore și stigăte precum “Trăiască Națiunea” au fost înlocuite rapid cu “Trăiască Regele”.

Capul Guvernatorului Bastiliei, purtat de multțme - pe gravură e scris "Astfel ne răzbunam pe trădători"

Cu toate acestea, după aceste episoade violente, puțini au fost nobilii care s-au încrezut în aparenta stare de reconciliere dintre Rege și poporul său. Mulți dintre ei au început să fugă din țară, iar unii dintre ei au început chiar să comploteze în afara Franței, agitând coaliția europeană împotriva Franței, militând chiar pentru un război civil în interirorul regatului.

Necker a fost repus în funcție, un triumf de scurtă durată al străzii. El era un finanțist abil însă îi lipsea cu desăvârșire abilitatea politică. A pierdut o mare parte din susținerea populară de care se bucura în mai toate clasele în momentul în care a susținut acordarea unei amnistii generale.

Mișcarea de insurecție și acest spirit al suveranității popurului s-a extins în toată Franța. În zonele rurale multe castele au fost incendiate și multe titluri de proprietate distruse. A început “Marea Teamă”.

*[5],[7],[12]

Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului este adoptată pe 26 august 1789

"Declarația Drepturilor Omului și ale Cetățeanului" care stă la baza democrației moderne, în franceza Déclaration des Droits de l'Homme et du Citoyen, este un document francez, adoptat de catre Constituanta Franceză pe 26 august 1789, care curpinde o enumerare a drepturilor și libertăților cetățenești, care trebuiau să stea la baza statului modern francez.

Declarația este considerată cel mai important și complet document referitor la dreptrurile fundamentale ale omului și la drepturile cetățenești. Cuprinde un preambul și 17 articole, care combină dispozițiile privind drepturile a trei categorii de persoane: „drepturile oamenilor” (francezi, străini sau inamici) - articolele 1, 2, 3, 4, 7, 9 și 10, „drepturi ale cetățenilor” (cetățeni francezi), care reamintesc și întaresc libertățile civile - articolele 6 și 14 și „drepturi ale societății” (națiunea franceză), care sunt componente constituționale - articolele 13, 15 si 16.

"Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului" a reiterat sentimentele filosofilor iluminiști având ca model și Declarația Drepturilor din 1689 din Anglia, dar și Declarația de Independență a Statelor Unite. Unii istorici susțin că aceasta ar fi fost formulată în mare parte de către Marchizul de Lafayette, alții contestă acest fapt.

Declarația afirmă egalitatea politică și socială a tuturor oamenilor, suveranitatea poporului, dreptul la libertate, proprietate, securitate, dreptul de a opune rezistență, punând practic bazele democrației moderne.

Preambul:

„Reprezentanții poporului francez, constituiți în Adunarea Națională, considerând că ignorarea, uitarea sau disprețuirea drepturilor omului sunt singurele cauze ale nefericirilor populare și ale corupției guvernelor, au decis să expună, într-o declarație solemnă, drepturile naturale, inalienabile și sacre ale omului, astfel încât această declarație, prezentă permanent la toți membrii corpului social, să le amintească fără încetare drepturile și îndatoririle lor; astfel încât actele puterii legislative și cele ale puterii executive, putând fi oricând comparate cu scopul oricărei instituții politice, să fie prin urmare mai respectate; astfel încât cererile cetățenilor, fondate de acum înainte pe principii simple și incontestabile, să se fondeze pe respectarea Constituției și a fericirii tuturor. În consecință, Adunarea Națională recunoaște și declară, în prezența și sub auspiciile Ființei Supreme, drepturile următoare ale omului și cetățeanului.”

Articolul I - „Oamenii se nasc și rămân liberi și egali în drepturi. Deosebirile sociale nu pot fi întemeiate decât pe utilitate publică.”

Articolul II - „Scopul fiecărei asociații politice este conservarea drepturilor naturale și inalienabile ale omului. Aceste drepturi sunt libertatea, proprietatea, dreptul la siguranță și la rezistență la opresiune.”

Articolul III - „Principiul oricărei suveranități rezidă în principal în națiune; nici o entitate, nici un individ nu pot exercita o autoritate care nu emană în mod explicit de la ea.”

Articolul IV - „Libertatea este de a face tot ceea ce nu face rău altora: astfel, dreptul fiecărui om nu are limite, cu excepția acelora care asigură celorlalți membri ai societății exercitarea acelorași drepturi. Aceste limite pot fi determinate numai prin lege.”

Articolul V - „Legea poate interzice numai acțiunile dăunătoare pentru societate. Orice lucru care nu este interzis prin lege nu poate fi împiedicat și nimeni nu poate fi obligat să facă ceva ce nu este prevăzut.”

Articolul VI - „Legea este o expresie a voinței generale. Toți cetățenii au dreptul de a participa personal sau prin reprezentanții lor la formarea sa. Aceasta trebuie să fie aceeași pentru toată lumea, indiferent dacă protejează sau pedepsește. Toți cetățenii, fiind egali în ochii legii, sunt la fel de eligibili pentru toate demnitățile, locurile și angajările publice, în funcție de capacitatea lor și fără a face altă distincție decât cea privitoare la virtuțile și talentele lor.”

Articolul VII - „Nici un om nu poate fi acuzat, arestat, nici deținut decât în cazurile stabilite prin lege și după formele prescrise de aceasta. Cei care solicită, dau, execută sau fac să se execute ordine arbitrare trebuie pedepsiți; dar orice cetățean somat sau arestat în virtutea legii trebuie să se supună imediat; dacă opune rezistență, el se face vinovat.”

Articolul VIII - „Legea nu trebuie să stabilească decât pedepse strict și evident necesare și nimeni nu poate fi pedepsit decât în virtutea unei legi stabilite și promulgate anterior delictului și aplicată legal.”

Articolul IX - „Orice om este presupus nevinovat, până în momentul în care a fost declarat vinovat; dacă se consideră necesar să fie arestat, orice act de constrângere, în afara celor necesare pentru reținerea lui, trebuie să fie aspru pedepsit de lege.”

Articolul X - „Nimeni nu poate fi tras la răspundere pentru opiniile sale, fie ele chiar religioase, dacă manifestarea lor nu tulbură ordinea publică stabilită prin lege.”

Articolul XI - „Comunicarea liberă a gândurilor și opiniilor este unul din drepturile cele mai de preț ale omului; orice cetățean poate deci să vorbească, să scrie și să tipărească liber, în afara cazurilor prevăzute prin lege, în care va trebui să răspundă de folosirea abuzivă a acestei libertăți.”

Articolul XII - „Garantarea drepturilor omului și ale cetățeanului necesită o forță publică: această forță este instituită în avantajul tuturor și nu în folosul personal al acelora cărora le este încredințată.”

Articolul XIII - „Pentru întreținerea forței publice și pentru cheltuielile administrative, o contribuție comună este indispensabilă. Aceasta trebuie să fie distribuită egal între toți cetățenii, în raport cu posibilitățile lor".

Articolul XIV - „Cetățenii au dreptul să constate ei înșiși sau prin reprezentanții lor necesitatea contribuției publice și s-o accepte în mod liber, să urmărească destinația care i se dă, să-i determine cuantumul, bazele, perceperea și durata.”

Articolul XV - „Societatea are dreptul să ceară socoteală oricărui funcționar public pentru modul în care își îndeplinește funcția.”

Articolul XVI - „Orice societate care nu asigură garanția drepturilor și nu statornicește separarea puterilor este lipsită de constituție.”

Articolul XVII - „Proprietatea fiind un drept inviolabil și sacru, nimeni nu poate fi privat de ea, cu excepția cazurilor în care necesitatea publică, legal constatată, pretinde în mod evident acest lucru, și cu condiția unei juste despăgubiri prealabile.”

Pe 23 august, Adunarea proclamase deja dreptul opniilor religioase, iar pe 24 august, proclamase libertatea de exprimare.

*[7],[13]

Marșul femeilor către Versailles – 5 octombrie 1789

Pe 1 octombrie la Versailles are loc un banchet al gărzilor de corp ale regelui. Tot pe 1 octombrie Adunarea Națională s-a declarat de acord cu organizarea statului sub forma unei monarhii constituționale. La Paris ajung zvonuri că la banchet membrii Gărzii ar fi călcat în picioare cocarda tricoloră în prezența regelui, a reginei și a delfinului, punându-și în loc în piept cocarda albă a Casei de Bourbon. În plus se știa că Ludovic al XVI-lea nu fusese de acord cu prevederile din "Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului" iar Parisul era în continuare bântuit de foamete.

Prin urmare pe 5 octombrie o mulțime formată în special din femei pleacă din Paris spre curtea de la Versailles. Mulțimea ajunsă aici cere pâine. Pe 6 octombrie reușesc să pătrundă în palat până în apartamentele reginei pe care o amenință. Mulțimea îi cere regelui să se întoarcă la Paris. Regele acceptă. Familia regală se întoarce alături de mulțime și de Garda Regală la Paris. Sunt primiți cu urale de mulțime la Palatul Tuileries. Forțat de împrejurări, Ludovic al XVI-lea semnează și ratifică "Declarația drepturilor omului și ale cetățeanului".

*[1],[2],[7]

1790 - PARTIDELE POLITICE ȘI REVOLUȚIA FRANCEZĂ

Georges Jacques Danton și Camille Desmoulins formează Clubul Cordelierilor – 17 aprilie 1790

Camille Desmoulins
Georges Danton

Georges Jacques Danton și Camille Desmoulins au fost unii dintre cei mai marcanți și radicali lideri ai Revoluției Franceze. Clubul Cordelierilor se mai numea si “Société des Amis des droits de l’homme et du citoyen”, și în mare parte funcționa ca un partid politic populist, iar motto-ul lor era “Liberté, égalité, fraternité”. Deoarece întâlnirile lor aveau loc în fosta mănăstirire Cordelier, clubul a rămas cunoscut sub acest nume. Susțineau republica și aveau o orientare de stânga, considerând că trebuie folosită inclusiv violența dacă este cazul.

*[1],[16]

Marchizul de Lafayette, comandantul în funcție al Gărzii Naționale și Jean Sylvain Bailly, primarul Parisului, înființează “Societe patriotique de 1789”, numită și Clubul de la 1789 – 12 mai 1790

Clubul avea o orientare moderată și susținea ca Franța să rămână o monarhie constituțională, și să nu devină republică. Printre membrii grupului s-au mai numărat și François Alexandre Frédéric, Duce de la Rochefoucauld-Liancourt și Honoré Gabriel Riqueti, Conte de Mirabeau. Clubul a pierdut rapid din popularitate și în cele din urmă audiența formată a format “Société des Amis de la Constitution”, cunoscut ca și Clubul Feuillantinilor, păstrând însă orientarea moderată și de dreapta și susținând în continuare monarhia.

*[1],[17]

La Paris, pe Champ de Mars este sărbătorită prima Fête de la Fédération, pentru a celebra un an de la Revoluție – 14 iulie 1790

Evenimentul a avut loc în prezența Regelui Ludovic al XVI-lea si a Reginei Maria-Antoaneta, a membrilor Adunării Naționale. Lafayette își jură să “fie mereu fidel națiunii, legii, regelui; să sprijine cu toată puterea Constituția decretată de Adunarea Națională și acceptată de rege”. Jurământul este preluat de trupele sale dar și de rege. Este ultimul eveniment din timpul revoluției Franceze care reunește toate facțiunile din Paris.

*[1]

Fête de la Fédération (14 Iulie, 1790), după o pictură de C. Monet, pictor al regelui.

Adunarea Națională decide să adopte tricolorul și renunță la drapelul alb cu fleur-de-lys, simbol al monarhiei franceze – 21 octombrie 1790

În timpul guvernării regale s-au folosit mai multe steaguri în Franța, cel mai cunoscut fiind cel sub forma unui scut albastru cu o floare de crin – fleur-de-lis, aurie.

La începuturile Revoluției Franceze, miliția pariziană, care a jucat un rol important în asaltul asupra Bastiliei, a purtat o cocardă albastru cu roșu, culorile orașului. Potrivit lui Lafayette, “albul” culoarea vechii Franțe, a fost adăugată pentru a forma un tricolor. Această cocardă a devenit parte a uniformei Gărzii Naționale.

Fată de actualul steag al Franței(adoptat în 1794) singura diferența este că în 1790 culorile au fost inversate.

*[1],[20]

1791 - FUGA FAMILIEI REGALE

Ziua pumnalelor în Paris – 28 februarie 1791

28 februarie 1791 a rămas în istoria Franței sub denumirea de “Ziua pumnalelor”. Aproximativ 400 de nobili, cu arme ascunse, în special pumnale, s-au dus la Palatul Tuileries din Paris pentru a-și apăra Regele și familia regală, crezând că se plănuiește o tentativă de asasinat a acesteia, în timp ce Marchizul de Lafayette și Garda Națională au fost în Vincennes pentru a opri o revoltă. De cealaltă parte, având în vedere plecarea celor două Mesdames de France, gardienii au crezut că nobilii plănuiesc o fugă a familiei regale, care ar încerca astfel o restaurare a vechii ordini monarhice. Văzând conflictul dintre nobili și gărzi, regele le ordonă acestora din urmă să renunțe la armele lor, iar gărzile îi scot cu forța din palat. Lafayette ordonă arestarea celor aproximativ 400 de nobili, dar îi eliberează pe 13 martie.

Dezarmarea nobililor în prezența regelui
*[1],[24]

În noaptea de 20 pe 21 iunie familia regală încearcă să fugă din Paris, episod al Revoluției Franceze cunoscut ca și “Fuga la Varennes”

“Fuga la Varennes” rămâne unul dintre cele semnificative episoade ale Revoluției Franceze. În noaptea de 20 pe 21 iunie 1791, regele Ludovic al XVI-lea al Franței, regina Maria Antoaneta și copiii lor și anturajul apropiat au încercat fără succes să fugă din Paris, deghizați, sperând sa ajungă la Montmedy, în Lorena, lângă granița cu Luxemburgul, pentru a iniția o contra-revoluție cu ajutorul trupelor rămase fidele, concentrate acolo. Reușesc să ajungă doar până la Varennes, unde sunt arestați, după ce la o oprire anterioară au fost recunoscuți, la Sainte-Menehould, de către Jean-Baptiste Drouet, șef al oficului poștal local.

Arestarea familiei regale la Varennes

Încurajat de regina, Ludovic al XVI-lea este de acord cu tentativa disperată de evadare. Marchiza de Tourzel, guvernanta Delfinului, preia rolul unei baronese ruse, regina și sora regelui, Madame Elisabeth, joacă rolul guvernantei și al asistentei medicale, regele joacă rolul valetului, iar copiii regali sunt prezentați ca și copiii baronesei. Evadarea a fost planificată, în mare parte de contele suedez Axel von Fersen, un favorit al reginei și baronul Breteuil(ultimul prim-ministru al dinastiei de Bourbon), având sprijinul regelui Suediei, Gustav al III-lea. Fersen a cerut utilizarea a două trăsuri ușoare, pentru o călătorie relativ rapidă. Ludovic și Maria-Antoaneta au nesocotit planul și au optat pentru trăsuri grele și vizibile, trase de câte șase cai fiecare.

Hans Axel von Fersen, portret de Carl Frederik von Breda

După o serie de erori(întârzieri, interpretări greșite și proaste judecăți, mare parte datorate nehotărârii regelui), misiunea s-a dovedit imposibilă după ce Jean-Baptiste Drouet, șef al oficiului postal din Sainte-Menehould, l-a recunoscut pe rege. Detașamentele de cavalerie postate de-a lungul traseului intenționat au fost retrase sau neutralizate de mulțimea suspectă, înainte ca trăsura greoaie și lentă să le ajungă. La 50 km de destinația lor, puternica fortăreață fidelă monarhiei, de la Montmedy, familia regală a fost arestată. Dacă armata lui De Bouille, staționată în fortăreață, s-ar fi dovedit suficient de puternică și numeroasă astfel încât să schimbe cursul istoriei, probabil nu vom afla niciodată.

Familia regală a fost escortată înapoi la Paris și închisă la Palatul Tuileries. Mulțimea revoluționară din Paris i-a întâmpinat într-o liniște rău prevestitoare.

Una dintre cele mai mari greșeli a fost faptul ca regele a apreciat greșit sprijinul popular pentru monarhie. El a crezut că doar radicalii din Paris, susțineau ideea unei Revoluții. A crezut în mod greșit că este iubit de țăranii din mediul rural și de oamenii obișnuiți. Pentru Franța, tentativa de fugă a Regelui a reprezentat un șoc, iar emoțiile au variat de la violențe la sentimente pașnice. Dacă până la acest moment mai existau oameni care îl priveau ca pe un monarh bine intenționat, care a guvernat ca o manifestare a voinței lui Dumnezeu, acum însă toată lumea era conștientă că regele a respins toate reformele revoluționare, iar Republicanismul a devenit brusc idealul dominant al tuturor.

Ostilitatea poporului față de monarhia franceză ca instituție, dar și față de rege și regină ca indivizi, a devenit tot mai pronunțată. Tentativa de fugă i-a adus acuzații de trădare regelui, ducând într-un final la executarea sa în 1793.

După momentul fugii, abolirea monarhiei și instaurarea unei republici au devenit o posibilitate tot mai mare. Imediat după întoarcerea la Paris, Adunarea Națională Constituantă a fost de acord că regele ar putea fi readus la putere dacă se arăta de acord cu Constituția. De altfel, inițial Adunarea Naționala a ascuns fuga regelui, sugerând ca ar fi fost răpit, împotrica voinței sale. Facțiunile politice mai radicale însă, precum Cordelierii și Iacobinii s-au declarat categoric împotriva monarhiei, ceea ce a dus la protestul de pe Champ de Mars, devenit violent și transformat într-un adevărat masacru.

Întoarcerea familiei regale în Paris
*[7],[27]

6 iulie 1791 - Leopold al II-lea, Împărat al Sfântului Imperiu Roman și fratele Mariei-Antoaneta, emite “Padua Circular”, adresându-se tuturor caselor regale ale Europei să vină în ajutorul regelui Ludovic al XVI-lea al Franței, cumnatul său

9 iulie 1791 - Adunarea Națională decide că țoți cetățenii plecați din țară au un termen de două luni pentru a se întoarce, în caz contrar toate bunurile și proprietățile lor vor fi confiscate

15 iulie 1791 - Adunarea Națională Constituantă declară că regele este inviolabil și nu poate fi pus sub acuzare sau judecat

Masacrul de pe Champ de Mars – 17 iulie 1791

Nemulțumiți de deznodământul Adunării Naționale și de faptul că regele nu a fost detronat sau trimis în judecată, Cordelierii îi conving pe Iacobinii radicali să li se alăture în sprijinirea unei petiții pentru detronarea regelui. Astfel Iacobinii s-au scindat în două aripi: moderații, au format clubul Feuillanților iar radicalii au rămas sub conducerea lui Robespierre. Pe 17 iulie 1791, în jur de 50 000 de oameni s-au adunat pe Champs de Mars, locul unde s-a celebrat Sărbătoarea Federației și căderea Bastiliei. Au semnat aici petiția pentru înființarea Republicii și îndepărtarea regelui. Conducerea Parisului ridică stegaul roșu și instaurează Legea Marțială. Mai mult, Lafayette este trimis în fruntea Gărzii Naționale pentru a disipa mulțimea. Mulțimea devine violentă iar garda deschide focul spre mulțimea neînarmată. Aproape 50 de oameni sun uciși.

A doua zi, Adunarea Națională interzice incitarea la revoltă și publicațiile sfidătoare, somând cetățenii să respecte legea. Legea Marțială rămâne în vigoare timp de o lună, mai mulți lideri fiind arestați. Herbert, Marat și Danton s-au ascuns sau au fugit în Anglia.

Grupurile moderate ies învingătoare și pregătite să negocieze cu regele. Feuillanții, deși nu mai aveau deplină încredere în rege se implică în stabilirea unor acorduri cu acesta și își pierd sprijinul popular. În acel moment erau majoritari în Adunarea Națională și înca mai aveau sub control Parisul, dar întregul lor succes depindea de cooperarea cu Ludovic al XVI-lea.

*[1],[2],[3]

Prima sesiune a noii Adunări Legislative Naționale – 1 octombrie 1791

În prima sesiune a noii Adunări Legislative Naționale, succesorul vechii Adunări Naționale Constituante, Claude Pastoret, monarhist, este ales președinte al Adunării. Adunarea Legislativă Națională a funcționat în conformitate cu noua Constitutie franceză din 1791, până pe 20 septembrie 1792, cănd în urma unei insurecții se va instala Convenția Națională.

Alegerile din 1791 au creat un nou legislativ dispus să ducă mai departe Revoluția. Clubul Iacobin și societătile sale afiliate din întreaga Franță au fost proeminente. Noua Adunare s-a întâlnit pentru prima data pe 1 octombrie 1791, fiind formată din 745 de membri, în mare parte reprezentanti ai clasei de mijloc. După cum s-a stabilit anterior noii membri nu au făcut parte din vechea Adunare Națională și prin urmare, erau, în mare parte, lipsiți de experiență politică națională(conform unei moțiuni propuse de Robespierre). Erau oameni care își câștigaseră un renume în politica locală.

Feuillanții în număr de aproximativ 260, reprezentau vederile de dreapta din cadrul ansamblului, avându-i ca lideri pe Gilbert du Motier de La Fayette și Antoine Barnave, care însă au rămas în afară Adunării, neîntrunind criteriile de eligibilitate pentru noile alegeri. Feuillanții, de dreapta, erau în favoarea unei monarhii contituționale, fermi în apărarea regelui împotriva mulțimilor agitate. În mare parte aceștia erau membri conservatori ai burgheziei(clasa de mijloc instărita din cea de a Treia Stare) și care simțeau că revoluția și-a atins deja obiectivul.

Vederile de stânga erau reprezentate de cei 136 de Iacobini(inclusiv de cei care mai târziu vor adopta numele de Girondini) și Cordelieri. Cei mai celebri lideri de stânga au fost, Jacques Pierre Brissot, filosoful Condorcet, și Pierre Victurnien Vergniaud. Stânga și-a găsit inspirație în tendințele radicale ale Iluminismului, în care nobilii fugari erau priviți ca trădători. Manifestau o puternică antipatie față de cler și biserică. Nu aveau încredere în Ludovic al XVI-lea și mulți dintre ei favorizau ideea unui război european general, atât pentru a răspândi noile idealuri de libertate și egalitate dar și pentru a pune la încercare loialitatea regelui. Acest grup reprezenta fracțiunea democrată, favorizau republica și credeau că era nevoie de și mai multe măsuri revoluționare.

Practic, din acest moment s-a înrădăcinat spectrul politic „stânga” și „dreapta”, așa cum în mare parte este utilizat în prezent.

Restul de 345 de deputați ai noii Adunări, nu aveau nicio afiliere politică certă. Ei au fost numiți “Le Marais” sau „ La Plaine”. Credeau în idealurile Revoluției și, în general, înclinau sprea stânga, dar ocazional găseau bune și propunerile dreptei.

În ceea ce îi privește pe miniștrii regelui, aceștia erau numiți de el, și excluși din adunare. Printre aceștia nu s-a numărat însă nicio personaliate politică capabilă să facă față noilor realități și provocări.

*[1],[31]

1792 - RĂSTURNAREA MONARHIEI

Manifestanții invadează Palatul Tuileries - 20 iunie 1792

Manifestanții invadează Palatul Tuileries – 20 iunie 1792

Nemulțumiți față de lipsa de angajament a Regelui, Comuna din Paris, condusă de procurorii Louis Pierre Manuel și Georges Danton, decid formarea unei comisii insurecționale secrete. Manifestanții invadează Palatul Tuileries și regele Ludovic al XVI-lea este umilit public, fiind forțat să poarte o “bonetă frigiană”(bonetă a libertății) roșie și să bea în sănătatea poporului. La o zi după acest eveniment Adunarea Legislativă interzice adunări ale cetățenilor înarmați în interiorul orașului.

În imagine, Ludovic al XVI-lea este înfățișat purtând o bonetă frigiană și închinând în cinstea sanculoților.

*[1],[35],[36]

Palatul Tuileries este luat cu asalt de către mulțime. Abolirea monarhiei. Începutul Terorii – 10 august 1792

Garda Națională a insurecționalei Comune din Paris alături de voluntarii din Marsilia și Bretania atacă Palatul Tuileries. Regele și familia sa se refugiază în Adunarea Legislativă. Gărzile elveține încearcă să apere Palatul dar sunt masacrate.

Asediul Palatului Tuileries si masacrarea gărzilor elvețiene, pictură de Jean Duplessis-Bertaux
Lafayette în uniforma Gărzii Naționale, in 1791, pictură de Joseph-Désiré Court

Adunarea Legislativă suspendă provizoriu autoritatea regelui și ordonă alegerea unui nou guvern, al Convenției Naționale. Adunarea alege un nou Comitet Executiv pentru a înlocui guvernul. Georges Danton este numit ministru al Justiției. Municipalitățile sunt autorizate să aresteze suspecții dușmanii ai Revoluției, iar ziarele și publicațiile regaliste sunt interzise. Sub presiunea Comunei, Adunarea îl predă pe rege iar acesta împreună cu familia sunt închiși pe 13 august 1792 în Temple.

În acest moment, deși restul Franței recunoștea numai autoritatea Adunării, Parisul era stăpânit de Comuna care ordonase atacul asupra Palatului Tuileries. Marchizul de Lafayette încearcă fără succes să își conducă armata din subordine înspre Paris, pentru a elibera familia regală. Pe 14 august, noul ministru al justiției, Georges Danton, emite un mandat pentru arestarea lui Lafayette și îi revocă mandatul de comandant al Gărzii Naționale. Lafayette dezertezeză și fuge în exil. Este rapid capturat de forțele austriece.

*[1],[2]

Începe masacrul prizonierilor din închisori(Masacrele din septembrie) – 2 septembrie 1792

În urma veștilor că Verdunul a căzut în fața armatei ducelui de Brunswick și cu o armată aflată în dezordine și datorită dezertării marchizului de Lafayette, Comuna Revoluționară din Paris cheamă toți patrioții la arme. Mii de voluntari se adună hotărâți să apere capitala și țara de forțele contra-revoluționare. Cu majoritatea voluntarilor plecati pe front, Comuna devine îngrijorată cu privire la situația închisorilor, suprapopulate cu nobili, regaliști și preoți care au refuzat să depună juramântul față de Constituția Civilă a Clerului și Guvern.

Jean-Paul Marat, influent lider al Iacobinilor si cu o puternică influență în Comună propune uciderea tuturor suspecților contrarevoluționari aflați în închisori. Astfel, pe 2 septembrie, a început masacrul prizonierilor. Timp de cinci zile, între 1.100 și 1.400 dintre cei 2.600 de prizonieri au fost uciși. Dintre cei masacrați marea majoritate au fost criminali de drept comun, aproximativ 17% au fost preoți, 6% membrii ai Gărzii elvețiene responsabili cu apărarea Palatului Tuileries și ai Regelui si aproximativ 5% prizonieri politici. Multi dintre prizonieri aveau sub 18 ani.

Masacrul de la Salpêtrière, 3 septembrie 1792.
*[43]

20 septembrie 1792 - Are loc ultima întrunire a Adunării Legislative și prima întrunire a Convenției Naționale proaspăt alese

21 septembrie 1792 - Convenția Națională votează în unanimitate pentru abolirea monarhiei și proclamă Prima Republică Franceză

27 octombrie 1792 - Armata franceză sub conducerea lui Dumouriez invadează Belgia, pe atunci parte a Sfantului Imperiu Roman

20 noiembrie 1792 - În urma unor percheziții în fostele apartamente ale lui Ludovic al XVI-lea la Palatulul Tuileries, este descoperit un seif care conținea corespondența secretă a acestuia cu Mirabeau și cu alți monarhi străini

3 decembrie 1792 - Robespierre, liderul iacobinilor și prim deputat al Parisului în Convenție, cere condamnarea la moarte a regelui Ludovic al XVI-lea

4 decembrie 1792 - Convenția Națională recunoaște independența Belgiei

6 decembrie 1792 - Convenția Națională stabilește că fiecare deputat trebuie să voteze individual și la vedere în ceea ce privește pedeapsa cu moartea pentru Rege

10 decembrie 1792 - Convenția Națională începe procesul lui Ludovic al XVI-lea. Vezi care au fost cele 33 de acuzații și răspunsurile regelui

26 decembrie 1792 - În cadrul procesului lui Ludovic al XVI-lea este ascultată apărarea acestuia prezentată de către avocatul Raymond Desèze

Ludovic al XVI-lea a urcat pe tron la vârsta de 20 de ani, și încă de la 20 de ani a dat măsura caracterului său, tronului. Nu a adus tronului slăbiciuni sau pasiuni coruptibile.A fost cumpătat, drept, sever. Întotdeauna s-a dovedit a fi un prieten constant al oamenilor. Oamenii și-au dorit abolirea robiei. El le-a oferit-o, începând abolirea ei pe propriile terenuri. Oamenii au dorit reforme în dreptul penal... el a efectuat aceste reforme. Oamenii au vrut libertate, el le-a dat. În orice sacrificiu a făcut, oamenii au fost pe primul loc. Cu toate acestea, chiar în numele acestor oameni, astăzi se cere... Cetățeni, nu pot să termin... mă opresc în fața istorie. Judecați fiecare după judecată voastră, dar gândiți-vă că judecată lui va fi judecată de secolelor ce vor urma.” - Raymond Desèze

27 decembrie 1792 - Robespierre se opune unei moțiuni prin care se propunea ca poporul să fie consultat prin vot cu privire la judecata regelui

"Regele trebuie să moară pentru ca națiunea să trăiască!" - Robespierre

1793 - ÎNCEPUTURILE REGIMULUI TERORII

La orele 10:22, regele Ludovic al XVI-lea este executat prin ghilotinare, în Place de la Revolution – 21 ianuarie 1793

Arestat oficial pe 13 august 1792, Ludovic al XVI-lea(și familia sa) a fost trimis la Temple, o veche cetate din Paris folosită ca închisoare. Pe 21 septembrie, Adunarea Națională Constituantă a abolit monarhia și a declarat Franța republică. Ludovic al XVI-lea a fost deposedat de toate titlurile, de la această data fiind cunoscut sub numele de “cetățeanul” Ludovic Capet.

Inițial Girondinii au pledat pentru menținerea regelui detronat în arest, ca ostatic și garanție pentru viitor, însă membrii comunei si deputații radicali, care formau grupul Montagnarzilor au pledat înca de la început pentru executarea imediată a regelui. Educația juridică a mai multor deputați a făcut dificilă acceptarea de către aceștia a unei condamări la moarte în lipsa unui proces legal. Astfel, s-a votat ca monarhul destituit să fie judecat de Convenția Națională, considerată organ reprezentativ al voinței poporului suveran. În opinia multor istorici, acest proces reprezinta de fapt un proces și o judecare a monarhiei de către revoluție. Prin moartea uneia(monarhiei) a dat viață alteia(revoluției). În opinia istoricului Jules Michelet moartea fostului rege a condus la acceptarea violenței ca instrument al fericirii.

“Dacă acceptăm teza potrivit căreia o persoana poate fi sacrificată pentru fericirea celor mulți, se va demonstra în curând că 200 sau 300 sau chiar mai multe persoane, ar putea fi de asemenea sacrificate pentru fericirea celor multi. Puțin câte puțin, vom găsi motive pentru a sacrifica mulți pentru fericirea celor mulți, și vom crede că a fost un câștig.”

Două evenimente majore au condus la procesul lui Ludovic al XVI-lea. În primul rând, dupa bătălia de la Valmy din 22 septembrie 1792, generalul Domouriez a negociat cu prusacii care au evacuat Franța, astfel că Ludovic nu mai putea fi considerat ostatic sau pârghie de negociere cu forțele prusace invadatoare. În al doilea rând, scandalul rezultat dupa descoperirea seifului din palatul Tuileries care conținea documente și corespondența compromițătoare, a ajutat la discreditarea regelui. Ca urmare a acestor două evenimente Girondinilor le-a fost imposibil să îl mai fereasca pe rege de proces.

Ludovic este adus de la Temple în fața Convenției, pe străzi aglomerate și tăcute, pentru a asculta acuzațiile care i se aduc, printre care o acuzație de înaltă trădare și crime împotriva statului și a poporului francez. Pe 26 decembrie, avocatul său, Raymond Deseze va oferi răspunsul regelui la acuzații și pledoaria sa finală. Încă dinainte ca procesul să înceapă și în timp ce își pregătea apărarea în fața Convenției, Ludovic a mărturisit avocaților săi că știa ca va fi găsit vinovat și condamnat la moarte, dar că îi roagă să îi pregătească apărarea ca și cum ar avea șanse de câștig. Era resemnat și își acceptase soarta înainte ca vrdictul să fie pronunțat, fiind dispus să lupte doar pentru a rămâne în memoria poporului său ca un rege bun.

Convenția trebuia să voteze răspunsul la trei întrebări: Este Ludovic vinovat? Ar trebui să existe un apel la popor, oricare ar fi decizia? Ce pedeapsă ar trebui să sufere Ludovic?

Pe 15 ianuarie 1793, Convenția, compusă din 721 de deputați a votat cu privire la verdict. Având în vedere dovezile copleșitoare privind înțelegerea secretă a lui Ludovic cu invadatorii, votul a fost copleșitor pentru vinovăție, nici unul pentru achitare, doar 23 de abțineri. A doua zi, un vot cu apel nominal a fost efectuat pentru a decide soarta fostului rege. După zeci de ore, votul s-a încheiat, Ludovic fiind condamnat la moarte la o diferență de un singur vot. 361 de deputați au votat pentru executarea imediată a lui Ludovic, în timp ce 360 lua în considerare alte alternative precum închisoarea sau exilul. Philippe Egalite, fostul duce de Orleans și văr al lui Ludovic a votat în favoarea condamnării la moarte, vot care va provoca multă amărăciune în viitor în rândul monarhiștilor francezi. Va sfârși și el ca și vărul său, fiind ghilotinat la sfârșitul aceluiași an.

Se încearcă o moțiune de grațiere a pedepsei cu moartea însă aceasta este respinsă la vot. 310 deputați au cerut milă în timp ce 380 au votat pentru execuția imediată a pedepsei cu moartea. Această decizie a fost definitivă. Unul dintre apărătorii săi, Malsherbes, plângând amar, îi aduce vestea lui Ludovic. Fostul rege îi spune ca se vor întâlni într-o alta viață, mai fericită și că regretă ca lasă un prieten atât de bun în urmă. Ultimul lucru pe care Ludovic i-l spune este că e nevoit să își controleze lacrimile pentru că toti ochii vor fi asupra lui.

Pe 21 ianuarie 1793 a fost decapitat prin ghilotinare in Place de la Revolution(astăzi Place de la Concorde).

Execuția lui Ludovic Capet în Piața Revoluției. Pe piedestalul gol din fața lui fusese statuia bunicului său, Ludovic al XV-lea, dărâmată în timpul Revoluției franceze.

La orele 5 dimineața Ludovic al XVI-lea fost trezit de către valetul său, Jean-Baptiste Clery și ajutat să se îmbrace. A mers apoi să se întâlneasca cu preotul irlandez Henry Essex Edgeworth de Firmont pentru ultima împărtășanie. O ultimă liturghie i-a fost servită cu o seara înainte, recuzita pentru liturghie fiind furnizată de către autorităti printr-o directiva specială. Tot în aceasta seară și-a văzut pentru ultima oară soția și copiii. La aflarea veștii fiica sa leșină, fiul său cere gărzilor să îl lase liber să discute cu poporul să nu îi ucidă tatăl, iar soția sa îl roagă să o revadă și în dimineața următoare. La sfatul părintelui Edgeworth a evitat o ultimă scenă de despărțire cu familia sa, în ziua execuției. Astfel, la orele 7 dimineața și-a mărturisit ultimele dorințe părintelui. Dorea ca Sigiliul Regal să ajungă la Delfin iar verigheta la regină. După ce a primit binecuvântarea părintelui s-a dus să se întâlnească cu Antoine Joseph Santerre, comandant al Gărzii. Un car de culoare verde îl aștepta în a doua curte. S-a urcat și așezat alături de preot și două gărzi. Carul a părăsit închisoarea Temple în jurul orelor 9 dimineața. Transportul până la locul execuției a durat în jur de o oră, în bătaia tobelor care trebuiau astfel să înăbușe orice strigăt de suport pentru rege și escortat de o trupă de cavalerie cu săbiile trase. Convoiul și-a croit drum de-a lungul unui traseu mărginit de peste 80 000 de oameni înarmați, sanculoți și soldați ai Gărzii Naționale.

Baronul de Batz, susținător al familiei regale cel care a finațat și fuga la Varennes, plănuia o ultimă încercare de salvare a regelui. A chemat 300 de regaliști pentru o ultimă încercare de evadare și salvare, plănuind ca Ludovic, odată ce ar fi fost eliberat să fie ascuns într-o casa din rue de Clery, aparținând contelui de Marsan. Însă când de Batz a sărit în față cu îndemnul “Urmați-mă prieteni, să ne salvăm regele!” mulți dintre cei care trebuiau să îl sprijine fie au fost desconspirați, fie nu au reușit sa ajungă. Trei dintre participanți au fost uciși, dar de Batz a reușit scape. Regele cunoștea această intentie și nu era de acord cu acestă încercare de scăpare în care nu vedea niciun bine, nici pentru el, nici pentru Franța.

La orele 10 au ajuns în Place de la Revolution, într-un spațiu înconjurat de arme și tobe și o mulțime înarmată cu sulițe si baionete, lăsată liberă la poalele schelei.

Urcănd treptele eșafodului Ludovic a afișat o atitudine demnă si resemnată. După relatările unor martori s-a dezbrăcat singur. A ținut un scurt discurs acordând iertare tuturor celor care i-au cauzat moartea. S-a declarat nevinovat de crimele de care era acuzat, rugându-se ca sângele său să nu cadă asupra Franței. Mai mulți martori oculari au susținut că Ludovic ar fi intenționat să adreseze mai multe cuvinte mulțimii, dar a fost întrerupt de Antoine-Joseph Santerre, general în garda Naționala care a cerut un răpăit de tobe. Ghilotinarea a decurs rapid. Există deasemenea relatări care menționează că lama nu ar fi secționat gâtul din prima și că regele ar fi țipat. Acest lucru este însă puțin probabil, având în vedere ca lama ghilotinei secționa coloana vertebrală. Călăul, Charles Henri Sanson a mărturisit că regele și-a întâmpinat cu mult curaj soarta.

Câteva mărturii:

Părintele Edgeworth, duhovnicul regelui:

“Calea care ducea la eșafod a fost extrem de dură și dificilă de parcurs. Regele a fost obligat să se sprijine de brațul meu, și simțindu-i slăbiciunea, m-am temut pentru o clipă ca l-ar putea părăsi curajul; mare mi-a fost mirarea, atunci când ajuns la ultimul pas, am simțit cum a dat brusc drumul brațului meu, parcurgând cu un pas sigur și ferm întregul eșafod; liniște, la o singură privire a sa, 15 sau 20 de tobe amuțesc; și cu o voce atât de puternică, încât trebuie sa fi fost auzit până la Pont Tournant, l-am auzit rostind distinct aceste cuvinte memorabile: “Eu mor nevinovat de toate crimele care mi s-au adus, îi iert pe cei care mi-au adus moartea și mă rog lui Dumnezeu ca sângele pe care urmează să îl vărsați să nu cadă niciodată asupra Franței.”

Charles Henri Sanson, călăul său, relatează, într-o scrisoare datată 20 februarie 1793, care avea să fie publicată, în ziarul “Thermomètre du jour”:

“Ajuns la piciorul eșafodului, Ludovic s-a uitat pentru un moment la instrumentele execuției sale și l-a întrebat pe Sanson de ce tobele s-au oprit din bătaie. A înaintat pentru a se adresa celor prezenți dar au existat stigăte la adresa călăilor să se grabească. În timp ce era legat, a exclamat:”Poporul meu, voi muri nevinovat!”. Apoi, întorcându-se spre călăii săi a declarat:”Domnilor sunt nevinovat de toate acuzele care mi se aduc. Sper ca sângele meu să poata cimenteze fericirea francezilor.” Lama a căzut. Erau orele 10:22. Unul dintre adjuncții lui Sanson a arătat capul retezat mulțimii care a început să strige “Trăiască națiunea! Trăiască Republica!”. A urmat salutul artileriei și zgomotul a ajuns la urechile familiei regale întemnițate.”

Sanson subliniază faptul că regele “a îndurat totul cu un calm și o fermitate care au surprins pe toata lumea. Sunt ferm convins ca această fermitate derivă din principiile religiei de care era atât de pătruns și convins ca niciun alt om.”

Într-unul dintre articolele sale, Alexander Dumas se referă la întâlnire din 1830 cu Henri Sanson(care mai târziu avea să o execute pe regina Maria Antoaneta), fiul cel mai mare al lui Charles Sanson, prezent la momentul respectiv:

“Acum, spunei că vrei ceva, domnule Dumas?”

“Știi căt de multă nevoie avem noi dramaturgii de informații exacte. Ar putea veni momentul în care să îl pun pe Ludovic al XVI-lea în scenă. Cât adevăr există în povestea în care regele s-ar fi bătut cu asistenții tatălui tău la piciorul eșafodului?”

“Oh, eu pot să vă spun, domnule, că am fost acolo.”

“Știu, de aceea te și întreb.”

“Ei bine, ascultă. Regele a fost adus cu un car până la eșafod iar mâinile lui au fost lăsate libere. La poalele eșafodului ne-am gândit să îi legăm mâinile, nu pentru că ne-am fi temut că ar fi încercat să se apere, ci mai mult pentru că ne-am temut că orice mișcare involuntară ar fi putut periclita execuția, făcând-o mai dureroasă. Deci, unul dintre asistenți l-a așteptat cu o frânghie în timp ce altul i-a spus că este necesar să i se lege mâinile. Auzind aceste cuvinte neașteptate și văzând frânghia, Ludovic al XVI-lea a făcut un gest involuntar de repulsie. “Niciodată! A strigat el, “Niciodată!” și a împins omul care ținea frânghia. Ceilalți trei asistenți, crezând că o luptă este iminentă au ieșit și ei în față. Aceasta este explicația acestui moment de confuzie, interpretat după moda momentului de istorici. Atunci tatăl meu s-a apropiat și a spus, cu tonul cel mai respectuos: “Cu o batistă, Sire”. La cuvântul “Sire”, pe care nu l-a mai auzit de atât de mult timp, regele a tresărit și în același moment duhovnicul său, din car, i-a adresat câteva cuvinte. “Așa să fie atunci, fie și asta, Dumnezeul meu!” și a întins mâinile pentru a-i fi legate.”

Madame de Stael (fiica lui Jacques Necker, fost ministru de finante al lui Ludovic al XVI-lea)

“Acest om care nu a arătat niciodată că ar avea curaj să își păstreze puterea, făcănd-i pe oameni să se îndoiască de curajul său de fiecare dată când era nevoit să își înfrunte dușmanii; acest om a cărui intelect era timid de la natură, nefiind capabil să creadă în propriile sale idei, sau măcar să adopte ideile altora, s-a arătat cu prisosință capabil de o determinare uimitoare: să sufere și să moară.”

Louis Mercier, membru al Convenției, care a votat împotriva condamnării la moarte a regelui, în Le Nouveau Paris, descrie momentul astfel:

“[...] chiar să fie acesta același om, mai înainte îmbrâncit de 4 călăi asistenți, dezbrăcat forțat, cu vocea înecată de bătaia tobelor, legat de o scândură, când încă se zbătea, lama grea căzând atât de rău, încat nu a trecut prin gâtul lui, ci prin partea din spate capului și a maxilarului său, într-un mod oribil?”

Îmediat dupa decapitare, mai mulți martori la execuție și-au scufundat batistele în sângele regelui. Acest fapt s-a dovedit a fi real în 2012, când mai multe probe de ADN luate de pe o asemenea batistă a coincis cu probe ADN luate din țesutul unui cap mumificat care se considera a fi al regelui Henrci al IV -lea al Franței.

Imediat după execuție, cadavrul lui Ludovic al XVI-lea a fost transportat cu o căruță la cimitirul Madeleine din apropiere, unde cei ghilotinați erau îngropați în gropi comune. Înainte de înmormântare, un serviciu religios scurt a avut loc la în biserica Madeleine, distrusă în 1799, de către doi preoți care au jurat credință față de Constituția Civilă a Clerului. Ludovic al XVI-lea a fost îngropat cu capul la picioare, într-un mormânt nemarcat, iar deasupra sa a fost aruncat var nestins. Cimitirul Madeleine a fost închis în 1794. În 1815, Ludovic al VIII-lea, a cerut deshumarea rămășițelor fratelui său și ale cumnatei sale, Maria Antoaneta și reînhumarea lor în Bazilica Sf. Denis, necropola regilor Franței, iar între 1816 și 1826 un monument comemorativ a fost ridicat în locul fostului cimitir.

*[47],[48],[49]

24 ianuarie 1793 - Imediat după decapitarea lui Ludovic al XVI-lea, legăturile diplomatice ale Franței cu restul Europei se deteriorează. Franța pornește la război împotriva Europei

14 februarie 1793 - În Franța, Jean-Nicolas Pache este ales primar al Parisului

7 martie 1793 - În Franța, izbucnește răscoala țărănească din Vandeea, împotriva recrutărilor în armată pentru răboaiele declarate împotriva Europei de către guvernul revoluționar. Primul genocid modern?

“Vandeea nu mai este… Potrivit ordinelor primite de la dumneavoatsră, copiii lor i-am călcat în picioarele cailor noștri, le-am masacrat femeile astfel încât acestea să nu mai poată da naștere altor ‘briganzi’, nu am nici măcar un prizonier în viață care să îmi poată reproșa ceva; i-am exterminat pe toți.” - Generalul Westermann

10 martie 1793 - Este fondat Tribunalul Revoluționar

19 martie 1793 - Convenția Națională emite un decret prin care participanții la Răscoala din Vandeea sunt condamnați la moarte

27 martie 1793 - Generalul Dumouriez, denunță anarhia revoluționară

3 aprilie 1793 - Philippe Egalite, verișor al defunctului Ludovic al XVI-lea, este arestat

6 aprilie 1793 - Are loc prima sesiune a Tribunalului Revoluționar iar Convenția Națională înființează Comitetul Salvării Publice

12 aprilie 1793 - Convenția Națională votează în favoarea arestării lui Jean Paul Marat, proaspăt ales președinte al clubului iacobin. Acuzația este de incitare la violență și crimă în paginile ziarului său L’Ami du peuple

4 mai 1793 - Convenția Națională, sub presiunea sanculoților fixează un preț maxim pentru grâu dar și pentru alte alimente de primă necesitate

24 mai 1793 - Sub presiunea Girondinilor, Convenția Natională dispune arestarea liderilor ultra-revoluționari ‘enrages’, Jacques Rene Hebert și Jean Varlet

Începe insurecția din Lyon împotriva Convenției Naționale. Liderii locali montagnarzi și enrages sunt arestați – 30 mai 1793

Revolta de la Lyon împotriva Convenției Naționale a fost o mișcare contrarevoluționară, împotriva guvernului revoluționar condus de partidul iacobin din oraș, care a izbucnit în iunie și s-a încheiat în decembrie 1793.

Spre deosebire de revolta din Vandeea care a fost considerată o revoltă țărănescă, Lyon, în 1789 era singurul oraș din Franța, în afara Parisului, cu o populație de peste 100 000 de locuitori, și, era un important centru bancar, comercial și industrial. Industria principală din oraș a fost industria mătăsii, în care era implicată aproape o treime din populație și care a intrat și ea în criză în 1789, astfel că, conform mărturiilor scriitorului britanic Arthur Young care a vizitat orașul în decembrie 1789, aproximativ 20 000 de oameni trăiau din milă, fiind muritori de foame.

Au avut astfel loc mai multe revolte fiscale, cetățenii sperând că se vor anula privilegiile de impozitare ale oligarhilor comercianți din oraș, astfel încât povara impozitării să nu mai cadă doar asupra celor mai puțin capabili să plătească. Cu toate acestea, alegerile au adus un guvern local care a păstrat impozitul pe necesitățile de bază, declanșând noi revolte în oraș.

Astfel, interesele vechii elite regaliste, aflată sub conducerea lui Jacques Imbert-Colomès, ajung să coincidă cu cele ale patrioților revolutionari din jurul industriei locale, aflați sub conducerea lui Jean-Marie Roland. Ceva mai jos pe scara socială, micii întreprinzători se opuneau impozitelor care creșteau costurile de trai ale salariaților, ale căror salarii nu mai puteau fi tăiate; astfel salariații s-au simțit mai apropiați de șefii lor, rezonând mai ușor cu interesele industriei din oraș.

După schimbări tensionate de primari, starea de spirit din Lyon devine si mai agitată după ce în vara anului 1792, trupe ale voluntarilor revoluționari, traversând orașul în drumul lor din Marsilia spre Paris, au ucis 8 ofițeri și 4 preoți.

Cele mai mari probleme au apărut însă în februarie 1793, când, după modelul din Paris, au început să apară cereri pentru înființarea unui Tribunal Revoluționar. Primarul girondin nu a fost de acord cu această propunere și a cerut o mobilizare a trupelor, provocând astfel insurecția populară. Ostilitatea dintre clasele superioare și cele inferioare creștea tot mai mult iar Joseph Chalier, conducătorul așa numitului Club Central, devenea tot mai cunoscut pentru fanatismul său și pentru politicile extrem de radicale la adresa clasei superioare. A devenit faimos pentru ușurința cu care spunea oricui că era “pregătit sa extermine tot ceea ce se numește aristocrat…, moderat, regalist”. În cele din urmă va fi arestat și executat pe 16 iulie(a fost judecat de tatăl lui André-Marie Ampère, pionierul energie electice, judecător al păcii în timpul revoluției, și executat și el apoi de Regimul Terorii), însă fanatismul său și ambianța confuză a Lyonul au contribuit la pierderea controlului în oraș. Pentru o perioadă de 80 de zile primăria orașului a căzut sub controlul adepților lui Chalier, timp suficient pentru a trece o serie de legi radicale care vor tensiona și mai mult atmosfera. Astfel pe 14 martie 1793 s-a înființat o brutărie municipală, s-a impus impozit pe hrană, aceasta dispărând din magazine și s-a recrutat o forța de voluntari. În scurt timp se înființează și un Comitet de Siguranță Publică, inspirat de cel înființat de Robespierre la Paris, urmăndu-se în continuare calea revoluționară, prin propunerea ca ghilotina să devină o componentă pemanentă a vieții orășenești, împreună cu așa-numitele Asociații Populare si Tribunalul Revolutionar. S-a cerut deasemenea un Comitet de Supraveghere Revoluționară și o Armată Revoluționară care să înlocuiască Garda Națională. Deasemenea s-a cerut și o taxă forțată pe banii celor bogați; de altfel, consiliul municipal a votat pentru ca armata revoluționară și un fond de 6 milioane de franci să fie create din impozitarea bogaților.

Contele de Précy

Între timp girondinii au fost expulzați din guvernul național de la Paris, sub presiunea extremiștilor. Noul guvern extremist a vazut evenimentele de la Lyon(îndepărtarea lui Chelier și a adepților săi) ca parte a unor revolte mai răspândite(vezi răscoala din Vandeea), care amenința autoritatea guvernului central. Temerile lor s-au arătat justificate, deaoarece câteva săptămâni mai târziu, în iunie 1793, conducătorii municipali ai Lyonului au afișat legături cu departamente vecine și cu alte “orașe insurgente” din sudul Franței, precum Marsilia, Nimes sau Bordeaux, insistând asupra unei întâlniri între aceste municipalități cu caracter separatist, la Bourges, pentru a forma o alternativă la Convenția Națională de la Paris. Municipalitatea Lyonului a comandat o armată de aproximativ 10 000 de persoane, care deși foarte pestriță în compoziție, a fost comandată de regaliști, precum Contele de Précy, alături de un grup de ofițeri aristocrați, aspect privit cu îngrijorare de către guvernul central de la Paris.

Convenția Națională îl va trimite pe Robert Lindet să negocieze cu liderii de la Lyon, însă nu s-a ajuns la niciun compromis, cu atât mai mult cu cât l-a găsit aici și pe Jean Bonaventure Birotteau, unul dintre deputații girondini expulzați. Ba mai mult, la 30 iunie 1793, 207 delegați reprezentând cantoanele din apropiere, departamentul și districtele urbane au numit o “Comisie republicană populară pentru siguranța publică din Rhône-et-Loire”, care a publicat o adresă din partea autorităților constituite în mod legal la Lyon, armatelor, cetățenilor și tuturor departamentelor din republică. Ordinele Convenției Naționale fiind complet ignorate de către liderii de la Lyon, aceasta a promulgat o serie de decrete pe 12 și 14 iulie 1793, prin care au respins liderii de le Lyon, au numit acțiunile lor ilegale, le-au confiscat averile și au ordonat Armatei Revolutionare din Alpi, conduse de generalul Kellerman să restabilească legile Republicii în Lyon.

Practic în acest conflict exacerbat a avut loc procesul lui Chalier și al adepților săi, republicanii fiind înlocuiți de regaliști la conducerea orașului.

*[1],[2][59],[60],[61],[62],[63]

La Paris, o mulțime înarmată de sanculoți și sprijinită de Comuna din Paris ia cu asalt Convenția Națională și cere dizolvarea ei – Lovitura de stat iacobină – 31 mai 1793

Insurecția din 31 mai – 2 iunie 1793 are ca rezultat căderea de la putere a girondinilor sub presiunea sanculoților, a iacobinilor și montagnarzilor din Convenție. Insurecția a început pe 31 mai și a fost condusă de Comitetul Palatului Episcopal, după metodele deja testate pe 10 august 1792. La primele ore ale dimineții delegați ai celor 33 de secții din Paris, conduși de Dobsen s-au prezentat la Hotel de Ville și au suprimat Comuna din Paris, argumentând că au fost învestiți cu puteri depline de catre membrii. Membrii Comunei s-au retras într-o cameră alăturată. Delegații revoluționari au reînvestit provizoriu Comuna în funcțiile sale și i-a dictat ce măsuri urma să ia în conformitate cu dorențele poporului.

Astfel, François Hanriot, comandant al batalionului Jardin des Plantes a fost numit comandant-șef al Gărzii Naționale din Paris. Deasemena, s-a hotărât că cei mai săraci membri ai Gărzii Naționale aflați sub arme să primească un salariu de 40 sous pe zi. Alarma generală despre această lovitură s-a dat abia spre amiază. Adunarea autorităților pariziene, convocată de Adunarea departamentală, a hotărât să coopereze cu Comuna și cu Comitetul insurecțional, a cărui număr a fost ridicat la 21 de delegați prin adăugarea unor iacobini. Prima grijă a lui Hanriot a fost să asigure controlul unor poziții cheie precum Arsenal, Place Royale și Pont Neuf. Următorul pas a fost ridicarea barierelor și arestarea suspecților proeminenți ai opoziției.

Lovitura a debutat lent, 31 mai 1793 fiind o zi de vineri, când majoritatea muncitorilor erau la muncă, însă demonstrația a prins formă spre după-masă. Convenția se adună în răsunetul bătăilor de tobă în timp ce girondinii protestează împotriva închiderii porților orașului și al alarmelor. Petiționarii insurgenți cer ca mai multe comisii să fie citate în față Tribunalului Revolutionar, să se înființeze o armată revoluționară centrală, prețul pâinii să fie fixat la trei sous, excluderea și concedierea nobililor cu rang înalt din armată, înarmarea sanculoților, curățarea departamentelor de stat de suspecți contra-revoluționari, arestarea suspecților, acordarea dreptului de vot, provizoriu, doar sanculoților și crearea unui fond pentru rudele celor care își apără țara, pentru cei scutiți din cauza vârstei și pentru cei invalizi.

Petiționarii și-au făcut drum printre membrii Convenției și s-au așezat lânga montagnarzi. Robespierre a urcat la tribună și a sprijinit suprimarea Comisiilor. Când Verginaud îi solicită să își încheie discursul, Robespierre se întoarce spre el si adaugă:

“Da, voi încheia, însă va fi împotriva voastră. Împotriva voastră, celor care, după revoluția din 10 august, ați dorit să îi trimiteți la eșafod pe cei care au participat, împotriva voastră, celor care nu ați încetat nicioadată să distrugeți Parisul, împotriva voastră, celor care ați vrut să salvați tiranul, împotriva ta, care ai conspirat cu Dumouriez… Ei bine, concluzia mea este: urmărirea penală a tuturor complicilor lui Dumouriez și a tuturor celor ce le-a fost menționat numele de către petiționari...”

La aceasta Verginaud nu a răspuns, iar Convenția a aprobat cele 2 livre pe zi pentru muncitorii aflați sub arme. Cu toate acestea insurgența din 31 mai s-a încheiat nesatisfăcător. În acea seară la Comună, Chaumette și Dobsen au fost acuzați de Varlet de slăbiciune. Robespierre a declarat de la tribună ca parcursul zilei de 31 mai nu era unul satisfăcator. La Clubul Iacobinilor, Billaud-Varenne a reiterat: “Țara noastră nu este salvată; importante măsuri de siguranța publică trebuiau luate, astăzi trebuia să dăm o lovitură finală facționalismului.” Coumna și-a declarat așteptările înșelate și a cerut pregătirea unor “suplimente” revolutionare.

La 1 iunie Garda Națională rămâne sub arme. Marat, de la Hôtel de Ville, cu solemnitate accentuată dă un sfat poporului, si anume, să rămână pe poziții și să nu renunțe până când victoria nu este a lor. Convenția a întrerupt sesiunea, în momentul în care Comuna urma să prezinte o nouă petiție împotriva celor 22 de girondini. Petiția a fost trimisă Comitetului Salvării Publice, pentru examinare și raportare în termen de 3 zile.

*[1],[64]

Sanculoți și soldați conduși de Francois Hanriot ocupă Convenția, forțând-o să voteze pentru arestarea deputaților girondini și a doi miniștri – 2 iunie 1793

În noaptea de 1 pe 2 iunie, Comisia insurecționară, în acord cu Comuna, i-a ordonat lui Hanriot să “înconjoare Convenția cu o forță armată suficientă pentru a-și impune respectul și pentru ca șefii facțiunii să poată fi arestați a doua zi, în cazul în care Convenția refuză să adere la cererea cetățenilor din Paris.” Deasemenea s-a dat ordin ca ziarele girondine să fie închise și editorii lor arestați.

În duminica de 2 iunie, muncitorii s-au supus ordinelor lui Hanriot și în scurt timp s-au strâns 80 000, înarmați cu tunuri, în jurul Palatului Tuileries. Sesiunea Convenției a început cu o veste proastă: cel mai important oraș al Vandeei a cazut în mâinile rebelilor anti-revoluționari, iar la Lyon regaliști și girondini au preluat controlul Hotelului de Ville după o luptă acerbă, în care se zvonea că au pierit 800 de republicani. Jean Denis Lanjuinais denunță revolta Comunei din Paris și cere suprimarea ei.  “Solicit să iau cuvântul în ceea ce privește apelul general la arme care răsună acum pe toate străzile din Paris.” Este imediat întrerup de strigăte “Jos!Jos! Vrea o contra-revoluție, vrea război civil, calomniază Parisul, insultă poporul”. În ciuda amenințărilor, a insultelor montagnarzilor și a galeriilor, Lanjuinais denunță proiectele Comunei; curajul lui nebun crește cu pericolul:

“Ne acuzați de calomnii la adresa Parisului! Parisul este curat, Parisul este bun, Parisul este asuprit de tiranii care sunt însetați de sânge și de stăpânire.”

Aceste cuvinte semnalau un tumult violent. Mai mulți deputați montagnarzi s-au asmuțit asupra tribunei pentru a-l smulge pe Lanjuinais din ea, însă acesta se agață cu fermitate de ea, exclamând cu curaj:

“Solicit dizolvarea tuturor autorităților revoluționare din Paris, cer ca toate măsurile luate în ultimele trei zile să fie declarate nule. Cer ca toți cei care își arogă o nouă autoritate contrară legii, să fie scoși în afara legii, astfel încât fiecare cetățean să aibă libertatea să îi pedepsească.”

Abia ajunse să își formuleze concluziile când petiționarii insurgenti au cerut arestarea sa și a colegilor săi. “Cetățeni”, au spus ei, “oamenii sunt obosiți să-și vadă fericirea încă o data amânată, o lasă din nou în mâinile voastre; salvați-i sau vă garantăm că se vor salva singuri!” Cererea era adresata Comitetului Salvării Publice.

Agitându-și pumnii în direcția Convenției petiționarii au ieșit strigând “la arme!”. Ordinele stricte au fost date de Hanriot interzicând Gărzii Naționale să lase vreun deputat să intre sau să iasă. În numele Comitetului, Barrère propune un compromis. Cei acuzați sunt chemați să își suspende în mod voluntar exerciatrea funcțiilor pentru a nu fi arestați. Isnard și Fauchet au acceptat pe loc. Altii au refuzat. În acest ttimp, Lacroix, un deputat montagnard, s-a repezit la tribună și a declarat că a fost insultat la ușă, refuzându-i-se ieșirea și, prin urmare, Convenția nu mai era liberă. Mai mulți montagnarzi și-au exprimat indignarea față de Hanriot și trupele sale. Danton a spus că este necesar ca această insultă sa fie răzbunată pentru măreția națională. Barrère a propus Convenției să se prezinte oamenilor. "Reprezentanți", a spus el, "vă justifică libertatea, suspendați-vă ședința, pentru ca baioneta care vă înconjoară să fie coborâtă".

Arestarea Girondinilor. Lovitura de stat iacobină, 31 mai 1793

La acest îndemn al lui Barrère, toti deputații Convenției, cu excepția stângii radicale reprezentată de montagnarzi, în frunte cu președintele Convenției Hérault de Séchelles au încercat să iasă în afara zidului de arme cu care erau încolțiți. Ajunși la o ieșire de pe Place du Carrousel, l-au găsit acolo pe Hanriot călare și cu sabia în mână. “Ce cer oamenii?” întreabă președintele Conventiei, Hérault de Séchelles; “Convenția este angajată în totalitate în promovarea fericirii lor.” Hanriot îi răspunde că “oamenii nu s-au răscultat ca să audă fraze frumoase; ei cer ca cei 24 de trădători să le fie predați.” “Dă-n-ii pe toți!” au strigat cei care îi înconjurau. Apoi Hanriot s-a întors spre popor și a dat ordinul: “Tunari, la armele voastre!”. Adunarea a mers în jurul palatului, respinsă de baionete din toate parțile, pentru ca într-un final să se întoarcă și să se supună. La propunerea lui Couthon, Convenția a votat suspendarea și arestarea a 29 de membri ai Girondei, printre care și miniștrii Claviere și Lebrun, stipulând însă ca cei 29 să fie arestați la propriul domiciliu, sub supravegherea unui jandarm.

Astfel, lupta din Adunarea Legislativă s-a încheiat cu victoria Montagnarzilor, Gironda pierzându-și forța politică, după ce declarase un război pe care nu a știut cum să-l conducă, după ce îl denunțase pe Rege, dar se abătuse de la condamnarea lui, contribuind la înrăutățirea crizei economice și ignorând pretențiile mișcării populare.

În scurt timp, data de 31 mai a ajuns să fie considerată drept una dintre cele mai importante de pe parcursul Revoluției, alături de 14 iulie 1799 si 10 august 1792. Rezultatele crizei – o adâncă nemulțumire în rândurile tuturor participanților. Speranțele lui Danton pentru un compromis de ultim moment au fost spulberate. Deși montagnarzii au reușit să evite baia de sânge, indignarea Adunării era foarte posibil să arunce restul provinciilor în aer. Montagnarzii au acum șansa de a guverna țara și de a insufla o energie nouă în apărarea națională. Pentru mișcarea populară, în schimb, majoritatea cerințelor nu au fost atinse, această insurecție inaugurând doar o noua etapă a Revoluției. În decursul verii din 1793 se va crea Guvernul Revoluționar, se va impune controlul prețurilor iar republica iacobina își va începe ofensiva împotriva dușmanilor revoluției.

*[1],[64]

Jean-Paul Marat este asasinat de către Charlotte Corday, o simpatizantă a girondinilor

Ajutat de acțiunile lui Francois Hanriot, noul lider al Gărzii Naționale, una dintre ultimele realizări ale lui Marat, a fost căderea girondinilor, pe 2 iunie 1793. Agravarea bolii de piele de care suferea, dermatitis herpetiformis, îl va forța însă să se retraga din Convenție, preferând să lucreze de acasă unde putea face băi medicinale. Montagnarzii nu mai aveau acum nevoie de sprijinul său împotriva girondinilor, iar Robespierre, dar și alți conducători montagnarzi au început să se îndepărteze de el. Convenția ignora în mare măsură scrisorile sale.

Pe 9 iulie 1793, Charlotte Corday și-a părăsit verișoara alături de care locuia, purtând o copie a “Vieți paralele” de Plutarh și s-a dus la Paris, unde s-a cazat la Hotel de Providence. A cumpărat un cutit de bucătărie după care a scris o Adresă către poporul francez, prieten al Legii și al Pacii, în care explica motivele asasinării lui Marat. Planul inițial era să-l asasineze pe Marat în fața Convenției Naționale, pentru a da un exemplu. Ajunsă însă la Paris descoperă ca Marat nu mai participă la Întruniri din cauza problemelor de sănătate. Este nevoită să își schimbe planul.

Pe 13 iulie Marat se bucura de o baie medicinală, când o tânără din Caen, Charlotte Corday, a apărut în apartamentul său, pretinzând că are informații vitale despre activitătile girondinilor fugiți în Normandia. Deși soția sa, Simonne s-a împotrivit, Marat a insistat să o primească pe fată în timp ce se îmbăia. Peste cadă era pusă o placă pentru a-i servi ca birou iar cei doi au discutat în jur de 15 minute. I-a explicat lui Marat ultimele mișcări din Caen și i-a spus o listă a deputaților ofensatori. După ce a terminat de scris lista, Corday a susținut că Marat i-a spus: “Capul lor va cădea în două săptămâni.”. Ulterior, la audierile din timpul procesului, a susținut ca i-ar fi spus că: “În curând îi voi avea pe toți ghilotinați în Paris”, lucru de altfel puțin probabil pentru că Marat nu avea puterea de a decide ghilotinarea cuiva. Se pare însă că în acel moment, Corday s-a ridicat de pe scaun și a scos din corset un cuțit de bucătărie de 12 cm, și la înjunghiat pe Marat în piep, străpungând sub clavicula dreaptă, artera carotidă, ajungând aproape de inimă. Sângerarea masivă i-a fost fatală, decedând în câteva secunde. Cu ultimele forțe, Marat a strigat-o pe Simonne “Ajută-mă, draga mea prietenă!” după care a murit.

Asasinarea lui Marat a sporit suspiciunile care au alimentat Regimul Terorii, în timpul căruia mii de adversari ai iacobinilor – atât regaliști, cât și girondini – au fost executați sub acuzația de tradare. Charlotte Corday a fost ghilotinata la 17 iulie 1793 pentru crimă. În timpul procesului, care a durat 4 zile, ea și-a motivat fapta astfel:

Am ucis un om pentru a salva 100 000.

Asasinatul l-a transformat pe Marat în martir. Pictorul Jacques-Louis David, membru în unul dintre cele două mari comitete – Comitetul de Securitate Generală – a fost însărcinat cu organizarea unei înmormântări grandioase, dar și cu sarcina de a imortaliza în pictură “Moartea lui Marat”. Descompunerea extremă a corpului lui Marat a făcut imposibilă orice reprezentare realistă, iar lucrarea lui David a înfrumusețat pielea care a fost decolorată și curățată de boala sa cronică de piele, în încercarea de a crea virtute antice. Pictura rezultată nu este o reprezentare exactă a morții lui Marat iar David a fost mai târziu criticat ca a încercat să glorifice moartea iacobinului. Întreaga Convenție Națională a participat la înmormântarea lui Marat. Acesta a fost îngropat sub salcie plângătoare în grădina fostului Club des Cordeliers. Inima a lui fost îmbălsămată separat și așezată într-o urnă, într-un altar ridicat în memoria sa, pentru a inspira discursurile viitorilor jurnaliști.

Jacques-Louis David - La Mort de Marat

Pe mormântul său era inscripționat:

"Unité, Indivisibilité de la République, Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort"

Pe 25 noiembrie 1793 rămășițele sale au fost transferate la Panteon, iar rolul său mesianic în Revoluție a fost elegiat.

Ca Isus, Marat a iubut oamenii și doar pe ei. Ca Isus, Marat a urât regii, nobilii, preoții, vrajitorii și, ca Isus nu s-a oprit niciodată să lupte împotriva acestor urgii ale poporului.

Elegia a fost scrisă de Marchizul de Sade, delegat și aliat al facțiunii lui Marat în Convenția Națională.

S-a mers însă mult mai departe. Pe 19 noiembrie, orașul-port Le Havre-Grace și-a schimbat numele în Le Havre-de-Marat și apoi Le Havre-Marat. Când iacobinii și-au început campania de decreștinizarea pentru a crea Cultul Rațiunii lui Hébert și Chaumette și Cultul Ființei Supreme a lui Robespierre, Marat a devenit un cvasi-sfânt și bustul său a înlocuit adesea crucifixurile din fostele biserici din Paris.

După Reacția Thermidoriană, memoria lui Marat a fost pătată. La 13 ianuarie 1795, Le Havre-Marat a devenit pur și simplu Le Havre, numele pe care îl poartă și astăzi. În februarie, sicriul său a fost scos din Panteon, iar busturile și sculpturile sale au fost distruse. Ediția din 4 februarie 1795 (16 Pluviôse) a Universității Le Moniteur a raportat cum, două zile mai devreme, "busturile sale au fost bătute de pe piedestal și că unii copii au purtat unul dintre aceste busturi pe străzi, batjocorindu-l înainte de a-l arunca în canalul Montmartre și strigând "Marat, aici este Panteonul tău!” Locul de odihnă final este cimitirul bisericii Saint-Étienne-du-Mont. În timpul ocupației naziste o scultură de bronz a lui Marat a fost scoasă din Parcul des Buttes Chaumon și topită.

Memoria lui a rămas însă neîntinată în Uniunea Sovietică; Marat devenind un nume comun, un fiord din arhipelagul Severnaya Zemlya purtându-i numele. Nava de luptă Petropavlovsk, a fost redenumită în 1921, Marat. O strada din Sevastopol a fost numita Marat la scurt timp după ce bolșevicii au preluat orașul.

În 1847, scriitorul Alphonse de Lamartine i-a dat lui Corday porecla postumă de “l'ange de l'assassinat”.

*[18],[69],[70]

Convenția votează pentru serviciul militar obligatoriu, mobilizarea generală și rechiziționarea de bunuri – 23 august 1793

Toți bărbații apți fizic și necăsătoriți, cu vârsta între 18 și 25 de ani sunt obligați să servească în armată. Legea este votată a doua zi după ce Robespierre a fost ales președinte al Convenției.

Decretul prevedea:

“Din acest moment și până în momentul în care toți dușmanii vor fi izgoniți de pe pământul Republicii, toți francezii sunt în permanență rechiziționați în serviciul armatei. Tinerii se vor lupta, bărbații căsătoriți vor fabrica armamentul și vor asigura transportul, femeile vor face corturi și haine și vor sluji în spitale, copiii vor țese, bătrânii vor cuvânta în piețele publice pentru a stârni curajul războinicilor și vor predica unitatea Republicii și ura împotriva regilor".

Toți bărbații necăsătoriți și apți fizic, cu vârsta cuprinsă între 18 și 25 de ani au fost înrolați cu efect imediat în serviciul militar. Acest lucru a condus la o creștere semnificativă a numărului de bărbați din armată, ajungând la un vârf de aproximativ 1.500.000 în septembrie 1794, deși puterea reală de luptă a atins probabil un maximum de 800.000. În plus, așa cum sugerează decretul, o mare parte a populației civile a fost îndreptată spre sprijinirea armatelor prin producția de armament și alte industrii de război, precum și furnizarea de alimente și provizii pentru front. După cum spunea Barère,

"... toți francezii, indiferent de sex și vârstă sunt aleși de națiune pentru a apăra libertatea".

În ciuda retoricicii înălțătoare, decretul nu a fost primit cu entuziasm de către populație. Dezertarea și încercările de eschivare au fost frecvente. Cu toate acestea însă, efortul a fost suficient pentru a întoarce rezultatul războiului. Nici o recrutare nu a mai fost necesară până în 1797, când a fost instituit un sistem bazat pe aporturi anuale. Decretul, popular sau nu, a avut însă ca efect crearea unei armate naționale în Franța, formată din cetățeni, mai degrabă decât o armată total profesionistă, așa cum a fost practica standard a timpului. Principalul său rezultat, protejarea granițelor franceze împotriva tuturor dușmanilor, a surprins și a șocat Europa. Decretul a fost de asemenea eficient prin faptul că datorită numărului sporit de oameni înarmați, a determinat adversarii Franței să-și extindă propriile armate permanente, lucru mult peste capacitatea lor de a plăti soldați profesioniști. Decretul a oferit, de asemenea, numeroase oportunități pentru oamenii neinstruiți care puteau să-și demonstreze competențele militare, permițând armatei franceze să construiască ofițeri puternici.

Practica unei asemenea mobilizări a fost rară înainte de Revoluție, și a reprezentat o evoluție esențiala în războiul modern, conducănd la armate tot mai mari, cu fiecare război succesiv.

*[1],[72]

Orașul Lyon capitulează în fața armatei Convenției Naționale, după asediu – 9 octombrie 1793

Armata Alpilor aflată sub conducerea lui Kellerman, angajată în alte lupte la momentul primirii misiunii, a reușit să se îndrepte spre Lyon abia o luna mai târziu, pe 10 august 1793. După două zile, departamentul rebel a fost împărțit în două, iar după aproximativ o săptămâna armata revoluționara a început asediul. În septembrie Lyonul a fost înconjurat iar pe 29 septembrie, fortul Sainte-Foy, din partea de sud-vest a orașului a fost distrus.

Asediul Lyonului, 1793

În scurt timp mai multe fortărețe ale insurgenților au cazut, iar Précy a scăpat printr-un cartier din nord-vestul Lyonului, numit Vaise, fugind în Elveția. Autoritățile orașului s-au predat la prânz guvernului central, pe 9 octombrie, reprezentanții guvernamentali constituind o Comisie Militară pentru judecarea persoanelor care au pus mâna pe arme, o Comisie Populară de Justiție responsabilă cu judecarea celorlalți “rebeli”, iar trei zile mai târziu Convenția Natională însăși a decis să creeze o Comisie Extraordinara cu 5 membri însărcinați sa impună pedepse militare immediate “contra-revoluționarilor criminali din Lyon”.

În plus, pe 11 octombrie delegații guvernamentali decid distrugerea zidurilor orașului. A doua zi, un membru din conducerea guvernului, Barère, propune schimbarea numelui orașului în Ville-Affranchie (Orașul eliberat). Toate proprietățile aparținând oamenilor bogați se propun a fi demolate, lăsându-se doar casele celor săraci și câteva case ale unor patrioți speriați sau alungați, clădiri dedicate în mod special industriei sau instruirii publice. Pe ruinele Lyonului se propune ridicarea unei coloane comemorative, cu inscripția “Lyon a declarat război libertății: Lyon nu mai este!”, care să ateste posteriorității infracțiunile comise și pedeapsa primită de către regaliștii orașului. În orice caz, din cele 600 de case planificate pentru demolare, doar aproximativ 50 au fost efectiv distruse.

Comisia Militară a început să lucreze din 11 octombrie și a ordonat împușcarea a 106 persoane care au servit liderii militari ai rebelilor. Comisia Populară de Justiție și-a început activitatea ceva mai târziu, pe 21 octombrie și a ordonat ghilotinarea a 79 de persoane, printre care și judecătorul Ampère. Ambele comisii și-au încetat activitatea pe 9 decembrie, moment în care Comisia Extraordinară a preluat aplicarea legii în Lyon.

Comisia Extraordinară și-a desfășurat activitatea între 30 noiembrie 1793 și 6 aprilie 1794, fiind prezidată de către generalul Parein. Comisia a decis să înlocuiască metodele de execuție a condamnaților, respectiv împușcăturile colective și ghilotinările individuale. Astfel pe 4 decembrie 1793, 60 dintre condamnati au fost uciși folosind 3 tunuri încărcate cu șrapnel, iar alte peste 200 de persoane au fost executate la fel, a doua zi. Executiile au avut loc pe teren deschis, în cartierul Les Brotteau, în apropierea grădinii din La Part-Dieu. Această metodă de execuție a fost însă abandonată pe 17 decembrie 1793, fiind condamnată atât de președintele Comisiei, generalul Parein, cât și de reprezentanții guvernului, printre care și Joseph Fouché(cel care va deveni Ministru al Poliției, în timpul lui Napolon I). Victimele comisiei au fost un grup divers, de la foști membri ai adunării constitutive revluționare, la arhitecți, călăul care l-a executat pe Chalier, chirurgul de la Hôtel-Dieu, preoți, comercianți, aristocrați, oameni obișnuiți, membri ai cluburilor politice, dar și contra-revoluționari din departamentele vecine. În ședința finală, din 6 aprilie 1794, Comisia a declarat că a ordonat execuția a 1674 de persoane și arestarea a încă 162 și că un număr de 1682 de persoane investigate au fost achitate.

Urmările acestei revolte s-au evidențiat prin decimarea comerțului cu mătase, micșorarea salariilor și ruptura categorică dintre populația din Lyon și Convenția Națională.

Cel mai vizibil efectat a fost resimțit de comerțul cu mătase. Înainte de revoltă, comerțul cu mătase a fost principala industrie artizanală, Lyonul fiind unul dintre cele mai mari centre de producție pre-industrială din Franța. A durat ani de zile până când industria de mătase și-a revenit, însa sistemul tradițional artizanal nu și-a mai revenit aproape niciodată, fiind înlocuit de producția industrială centralizată. Odată cu această revoluție industrială și  cu scăderea forței de muncă specializate în industria mătăsii, salariile au scăzut drastic.

Resentimentele și indignarea împotriva Parisului au predominat în Lyon, majoritatea privind Parisul ca fiind prea radical revoluționar. Cei care s-au mutat de aici, au avut tendința de a migra spre sud, spre Marsilia, deci cât mai departe de Paris. Deși intervenția revoluționară a fost concepută ca o modalitate de a crește fervoarea noii republici și a politicii sale, ea a reușit doar să creeze un mediu mai puternic polarizat prin suprimarea violentă a revoltei. O listă a victimelor comisiei lui Parein este păstrată într-o capelă a penitenței ridicată pe locul unde s-au condus execuțiile. A fost compilată folosind înregistrările proprii ale comisiei. Oasele celor 209 de lionezi executați la Brotteuax au fost conservate în cripta Capelei Brotteaux din arondismentul 6, în partea de nord-est a centrului Lyon.

În 1989, când Franța a sărbătorit 200 de ani de la revoluția franceză, două organizații numite Lyon 89 și Lyon 93 au adunat descendenți ai victimelor asediului și ale represiunii care a urmat, la o festivitate de comemorare a tragicelor evenimente.

*[1],[2][59],[60],[61],[62],[63]

Maria Antoaneta este condamnată la moarte de Tribunalul Revoluționar și ghilotinată – 16 octombrie 1793

După doar 2 zile, după un simulacru de proces, în dimineața zilei de 16 octombrie, Maria Antoaneta a fost declarată vinovată de cele trei acuzații principale împotriva ei: epuizarea trezoreriei naționale, conspirație împotriva securității interne și externe a statului și înaltă trădare, din cauza activităților sale de scurgere de informații în interesul inamicului Franței, Austria. Această ultimă acuzație a fost suficientă pentru a o condamna la moarte.

La fel ca și soțul ei, Maria Antoaneta era convinsă că guvernul revoluționar își dorește condamnarea ei la moarte. În cel mai fericit caz, ea și avocații ei se așteptau la o condamnare la închisoare pe viață. După cum îi va mărturisi lui Madame Campan:

“Dacă facțiunile revoluționare mă asasinează… va fi un eveniment norocos pentru mine, căci mă vor elibera de cea mai dureroasă existență… Eu sunt soția lui. Nu voi suporta ca el să suporte nici cel mai mic risc, fără ca eu să-l împărtășesc.”

În orele care i-au fost lăsate pâna la execuție, a compus o scrisoare către cumnata sa, Madame Élisabeth, afirmând ca are conștiința curată, credința ei catolică fermă, că își iubește copiii și este îngrijorată pentru ei. Scrisoarea nu a ajuns la Elizabeth.

Pregătindu-se pentru execuție a trebuit să își schimbe hainele de față cu gardienii. A îmbrăcat o rochie de culoare albă, aceasta fiind culoarea purtată de reginele văduve ale Franței. Părul i-a fost tăiat scurt iar mâinile i-au fost legate dureros la spate. Sptre deosebire de soțul său, care a fost dus la locul execuției într-un vagon, Maria Antoaneta a trebuit să stea într-un cărucior deschis. Drumul parcurs de la Conciergerie, pe artera rue Saint-Honoré, pentru a ajunge la ghilotina ridicată în Place de la Révolution (Piața Concorde de astăzi) a durat în jur de o oră. Reușește să își mențină liniștea în ciuda insultelor strigate de mulțime. Un preot care jurase Noua Constituție Civică a Clerului a fost trimis să îi asculte mărturisirea finală. Acesta s-a așezat lângă ea, în cărucior, dar a fost ignorat pâna la eșafod.

În aceeași zi, la orele 12:15, Maria Antoaneta a fost ghilotinată. Ultimele sale cuvinte au fost:

“Iartă-mă, domnule, nu a fost cu intenție”,

adresate lui Henri Sanson, călăul, pe al cărui picior a călcat din greșeală după ce a urcat pe eșafod.

Corpul ei a fost aruncat într-un mormânt nemarcat din cimitirul Madeleine, închis în anul următor.

Corpul ei și al lui Ludovic al XVI-lea au fost exhumate la 18 ianuarie 1815, în timpul Restaurării, atunci când contele de Provence, fratele defunctului rege, a urcat pe tron ca Ludovic al XVIII-lea, rege al Franței și al Navarei. Înmormântarea și slujba creștină au avut loc trei zile mai târziu, pe 21 ianuarie, în necropola regilor Franței, din Bazilica St Denis.

Execuția Mariei Antoaneta pe 16 octombrie 1793. Sanson, călăul, arată capul defunctei regine mulțimii.
*[76],[77]

30 octombrie 1793 - Cei 21 de deputați Girondini sunt condamnați la moarte de către Tribunalul Revoluționar și executați a doua zi

4 noiembrie 1793 - Este ghilotinată Olympe de Gouges, luptătoare pentru drepturile femeilor

“Ieri, la ora șapte seara, o persoană extraordinară numită Olympe de Gouges, care deținea titlul impunător de femeie de litere, a fost dusă la eșafod, în timp ce tot Parisul îi admira frumusețea... Se apropie de eșafod cu o expresie calmă și senină pe față, provocând furia călăilor ei, care au condus-o în locul ăsta de tortură, determinându-i să admită că asemenea curaj și frumusețe nu fuseseră niciodată văzute înainte ... Această femeie ... s-a aruncat în Revoluție, trup și suflet. Dar după ce a înțeles repede cât de agresiv a fost sistemul adoptat de Iacobini, ea a ales să-și cântărească pașii. A încercat să descopere răufăcătorii prin producțiile literare pe care le-a scris. Ei nu i-au iertat-o niciodată, și ea a plătit pentru neatenția ei cu capul."

6 noiembrie 1793 - Philippe Egalite, verișorul defunctului Ludovic al XVI-lea, a fost decapitat prin ghilotinare

8 noiembrie 1793 - Madame Roland este ghilotinată

Oh, Libertate! Ce crime se comit în numele tău!

10 noiembrie 1793 - Catedrala Notre Dame, devine Templu al Rațiunii, în noua religie civică a Republicii, Cultul Rațiunii

12 noiembrie 1793 - Fostul primar al Parisului, omul de știință și astronomul, Jean Sylvain Bailly este ghilotinat

5 decembrie 1793 - Deputatul cordelier, Camille Desmoulins, un suporter al lui Georges Danton, publică un apel pentru reconciliere națională

19 decembrie 1793 - Britanicii se retrag din Toulon, în urma unei operațiuni militare franceze conduse de un tânăr ofițer de artilerie, Napoleon Bonaparte

24 decembrie 1793 - Armata generalului Francois Joseph Westermann învinge și ultima rezistență a armatei vandeene la Savenay

1794 - TEROAREA ȘI PRĂBUȘIREA LUI ROBESPIERRE

13 ianuarie 1794 - Fabre d’Englantine, părintele Calendarului Republican Francez, este arestat

4 februarie 1794 - Convenția Națională Franceză abolește sclavia în toate coloniile franceze

5 februarie 1794 - Robespierre, în cadrul unui discurs în Convenție, susține necesitatea terorii

"Fundația unui guvern popular într-o revoluție sunt virtutea și teroarea; teroarea fără virtuțe este dezastruoasă, iar virtutea fără teroare este neputincioasă. Guvernul Revoluționar este despotismul libertății față de tiranie"

6 februarie 1794 - După respingerea forțelor britanice la Toulon, Napoleon Bonaparte este avansat la gradul de general

10 februarie 1794 - Jacques Roux se sinucide în închisoare

22 februarie 1794 - Într-un discurs la clubul Cordelierilor, Jacques Hebert atacă atât facțiunea lui Danton cât și pe cea a lui Robespierre

13 martie 1794 - Saint-Just, președintele Convenției, denunță un complot la adresa libertății și a poporului francez

20 martie 1794 - Este arestat generalul Lazare Hoche, membru al clubului Cordelierilor

21 martie 1794 - Începe procesul Hebertiștilor

24 martie 1794 - Jacques Hebert este găsit vinovat de către Tribunalul Revoluționar, alături de alți lideri ai Cordelierilor. Sunt condamnați la moarte și ghilotinați în aceeași zi

27 martie 1794 - Filozoful și matematicanul Nicolas de Condorcet este arestat

30 martie 1794 - Georges Danton, Camille Desmoulins și suporterii lor sunt arestați

5 aprilie 1794 - Georges Danton, Camille Desmoulins și suporterii lor sunt condamnați la moarte și ghilotinați

10 aprilie 1794 - Membrii presupusei Conspirații din Luxemburg, diverși susținători ai lui Danton și Hebert, sunt judecați de Tribunalul Revoluționar

14 aprilie 1794 - La cererea lui Robespierre, Convenția aprobă tranferul cenușii lui Jean-Jacques Rousseau în Pantheon

26 aprilie 1794 - Apar fisuri în cadrul Comitetului Salvării Naționale ca urmare a unor tensiuni între Saint-Just și Lazare Carnot

7 mai 1794 - Robespierre propune Convenției, celebrarea unui nou cult, Cultul Ființei Supreme

8 mai 1794 - Părintele chimiei moderne, chimistul Antoine Lavoisier este judecat, condamnat și ghilotinat alături de alți 26 de alți fermieri generali

10 mai 1794 - Este arestat Jean-Nicolas Pache, fost primar al Parisului

10 mai 1794 - Madame Elisabeth, sora defunctului rege Ludovic al XVI-lea este ghilotinată

"Dacă fratele meu ar fi fost ceea ce l-ați numit, n-ați fi fost unde sunteți, nici eu unde sunt."

8 iunie 1794 - La Paris are loc Festivalul Ființei Supreme

Debutul Marii Terori în Franța, în timpul Revoluției Franceze(Legea din 22 Prairial) – 10 iunie 1794

Georges Couthon

Constatând aglomerația din închisori, Convenția grăbește procesele acuzaților. Astfel, pentru simplificarea procedurilor nu mai este necesară prezența martorilor care să depună mărturie. Începând cu data de 10 iunie și pâna pe 27 iulie, 1376 de prizonieri sunt condamnați la moarte, neexistând nici o achitare, față de cele 1251 de condamnări la moarte din ultimele 14 luni. Convenția își acordă și dreptul exclusiv de a-și aresta proprii membri.

După o tentativă eșuată de asasinare a lui Robespierre și a lui Collot d'Herbois, legea a fost propusă de Georges Auguste Couthon și susținută de Robespierre. În opinia lui Georges Auguste Couthon, infracțiunile politice erau cu mult mai grave decât crimele comune, acestea amenințând însăși existența unei societăți libere.

 

“Indulgența este o atrocitate… Clemența este paricid.”

Aceasta lege a fost o extindere a centralizării și organizării Terorii. În urma decretelor din 16 aprilie si 8 mai activitatea Curților Revoluționare din provincie pe materie de cazuri politice a fost suspendată. Toate cazurile politice urmau să fie judecate doar în capitală. Astfel, până în iunie 1794, Parisul era plin de suspecți care își așteptau procesul, închisorile pariziene fiind supraaglomerate.

Deasemenea, Robespierre, Couthon, Saint-Just și alți membri ai Convenției credeau că, colegii care l-au susținut pe Danton, nu mai erau membri credibili ai Convenției, motiv pentru care trebuiau aduși cât mai repede în fața justiției.

În plus, Tribunalul Revoluționar putea audia acum și cazurile de “patriotism calomnios”, “încercările de a inspira descurajere”, “răspândirea de știri false” sau “depravarea morală, corupție a conștiinței publice și atingerea purității și energiei Guvernului Revoluționar”.

Noua lege, impunea tuturor cetățenilor obligația activă de a denunța și a aduce în fața justiției persoanele suspecte. După cum explica Couthon Convenției,

"Pentru ca un cetățean să devină suspect, este suficient ca un zvon să-l acuze".

Procesele erau limitate la 3 zile. Tribunalul Revoluționar era împiedicat să cheme martori sau să permită prezența unui avocat al apărării. Jurații trebuiau să decidă doar pe baza acuzațiilor aduse de procurori și pe baza răspunsurilor date de suspectul care nu avea dreptul la un avocat. Existau doar două verdicte posibile: achitat sau condamnat la moarte. Imunitatea membrilor Convenției a fost anulată.

*[1],[98]

Convenția Națională votează pentru arestarea lui Robespierre și a fratelui său mai tânăr, Augustin(Reacția Thermidoriană – 9 Thermidor, Anul II sau Căderea lui Robespierre) – 27 iulie 1794

Robespierre
Saint-Just

Cu o zi înainte de a fi arestat, Robespierre ținuse un discurs foarte violent în cadrul Convenției, cerând, fără a numi, arestarea și pedepsirea “trădătorilor” din cele două Comitete, al Salvării Publice și al Securității Generale. Billaud-Varenne și Cambon îl atacă vehement și îi cer să dezvăluie numele celor vizați. Acesta refuză din nou iar discursul său este trimis Comitetelor pentru studiere, fără aparent alte măsuri.

A doua zi însă Convenția votează arestarea sa, fiind acuzat de tiranie, a fratelui său mai mic, a lui Saint-Just, Couthon, Hanriot și Le Bas. Sunt însă rapid eliberați de Generalul Coffinhal și de susținătorii săi de la Comuna din Paris. Grupul se grăbește spre Hôtel de Ville pentru a organiza un contra-atac. Se așteaptă ca o mulțime de suporteri să se alature în timpul noptii, însă foarte puțini susținători sosesc.

Reacția Thermidoarină se referă și la perioada care a rămas de la căderea lui Robespierre și până la înlocuirea Convenției Naționale cu Directoratul. Figurile proeminente ale acestei perioade au fost Paul Barras, Jean-Lambert Tallien și Joseph Fouche.

*[1],[101],[102]

Robespierre, fratele său mai tânăr, Saint-Just și alți 20 de apropiați sunt ghilotinați – 28 iulie 1794

La ora două dimineața, pe 28 iulie, soldați loiali Convenției sub comanda lui Paul Barras iau Hotelul de Ville - locul unde se retraseră Robespierre și restul fugarilor - fără luptă. Robespierre este rănit în maxilar printr-o împușcătură. Unii susțin că a încercat să se sinucidă, altii susțin ca ar fi fost împușcat de un jandarm. Fratele său însă este rănit grav, fie pentru că s-a aruncat, fie pentru că a fost aruncat de la o fereastră. Couthon a fost găsit culcat la capătul unei scări, căzând din scaunul cu rotile; Le Bas s-a sinucis împușcându-se în cap iar Hanriot a sărit de la o altă fereastră și a aterizat într-un canal deschis, dar nu a murit. Grupul este luat într-un final la Tribunalul revoluționar pentru identificare oficială. Fiind declarați deja în afara legii, nu se mai consideră necesar niciun proces.

Pentru restul nopții, Robespierre este pus pe o masă din camera Comitetul Salvării Publice în așteptarea execuției. Sângerează abundent până când este adus un medic. Ultimele cuvinte ale lui Robespierre se pare ca ar fi fost: “Multumesc, domnule” adresate unui bărbat care i-a dat o batistă pentru a-și curăța sângele de pe față și îmbrăcăminte. Mai târziu este plasat în celula unde Maria Antoaneta a fost reținută.

Pictură de Valery Jacobi, intitulată 9 Thermidor, înfățișându-l pe Robespierre rănit. Pictură aflata la Galeria Tretyakov, Rusia.

În seara zilei de 28 iulie, Robespierre(numit și "Incoruptibilul" de către revoluționari sau "Tiranul" de către dușmani) și susținătorii lui, inclusiv fratele său, Saint-Just, Couthon și Hanriot, și alți adepți, printre care și Antoine Simon, temnicierul lui Louis-Charles, Delfinul Franței sunt ghilotinați în Place de la Revolucion. În momentul în care a încercat să îi dezgolească gâtul, călăul a rupt bandajul care ținea falca sfărâmata a lui Robepierre, astfel că acesta a scos un țipăt plind e agonie până ce lama i-a curmat viața. Împreună cu cei executați cu el, a fost îngropat într-un mormânt comun la noul cimitir Errancis. O placă care indică locul anterior al acestui cimitir este situată la 97 rue de Monceau, Paris. Între 1844 și 1859 (probabil în 1848), rămășițele tuturor celor îngropați acolo au fost mutate în Catacombele din Paris. Singurul care pășește cu demnitate spre eșafod este Saint-Just. La cei 26 de ani își acceptă cu foarte mult calm soarta. În cazul ultimei formalități de identificare, văzând Constituția din 1793, spune: "Eu sunt cel care am făcut asta"(n.e. - constituția). Hanriot, fostul comandant al Gărzii Naționale este executat în stare de semiconștiență în urma accidentării. În cazul lui Couthon, călăului îi vor trebui mai bine de 15 minute să îl poziționeze corect pe scăndură, din cauza paraliziei și a strigătelor de durere. A doua zi sunt arestați și ghilotinați peste 70 de susținători ai lui Robespierre, membri ai Comunei din Paris.

Execuția lui Robespierre. Cel executat este Coulthon, Robespierre așteaptă în car cu batista la gură. Cel care urcă scăriole eșafodului este Hanriot.

Regimul Thermidorian care a urmat Regimului Terorii lui Robespierre, nu a fost nici el unul popular, confruntându-se cu mai multe rebeliuni, după executarea lui Robespierre și a aliaților săi, urmată apoi de executarea aîncă 70 de membri ai Comunei din Paris, cea mai mare execuție în masă care a avut loc vreodată în Paris. În cele din urma singura ieșire din această situație a fost văzută în transferul puterii în mâinile unui Directorat, un executiv format din 5 barbați care și-au asumat puterea în Franța în noiembrie 1795.

Până la instaurarea Directoratului puterea a fost însă preluata de Tallien, Barras, Fouché și Fréron. Alții, precum Billaud-Varenne, Collot d'Herbois, Barère și Vadier au fost condamnați la exil în America de Sud(Guiana Franceză). Multe Cluburi Iacobine au fost închise, iar libertatea religioasă s-a extins din Vandeea în toată Franța. Controlul prețurilor și al salariilor impus prin Legea maximului a fost eliminat. Teroarea Albă, care va fi instalată de către Muscadini va produce multe victime în rândurile iacobinilor și a celor suspectați că ar fi fost susținători ai acestora. Practic se va repeta episodul Masacrelor din Septembrie, dar de data aceasta victimele au fost foștii susținători ai Regimului Terorii. La Paris, sentimentele regaliate au fost tolerate în mod deschis. Desi, numărul victimelor este cu mult mai mic față de cel din timpul Regimului Terorii, care a însumat în jur de 40 000 de executii, el nu este de neglijat. În același timp toate aceste agitații precum și deciziile administrative luate au destabilizat economia. În ceea ce privește armata franceză, între timp aceasta a invadat Olanda, înființând Republica Batavia. A ocupat malul stâng al Rinului, forțând Spania, Prusia și alte State Germane să negocieze pacea, fapt ce a sporit prestigiul Convenției. Va apare și o nouă Constituție, a anului III, întocmită la 22 august 1795, care va reintroduce unele elemente democratice, precum colegiu electoral pentru alegerea funcționarilor, un legislativ bicameral și alte dispoziții menite să protejeze deținătorii actuali de putere. Pe 5 octombrie 1795 însă o revoltă condusă de regaliști contestă Convenția dar este înăbusită de Napoleon. În cele din urma singura ieșire din situația de criză în care se afla Franța a fost văzută în transferul puterii în mâinile unui Directorat, un executiv format din 5 barbați care și-au asumat puterea în Franța în noiembrie 1795. La 25 octombrie, Convenția s-a declarat dizolvată și înlocuită cu Directorul francez la 2 noiembrie 1795.

*[1],[101],[102]

5 august 1794 - După căderea lui Robespierre, deținuții arestați sub Legea suspecților sunt eliberați.

29 august 1794 - La Paris au loc primele demonstrații anti-iacobine ale Muscadinilor.

29 august 1794 - Armata franceză recucerește Condé-sur-l’Escaut. Întreg teritoriul francez este eliberat de sub ocupație străină.

1 septembrie 1794 - Este fondat Muzeul Monumentelor Franceze(Musée des monuments français), pentru a proteja arhitectura religioasă și arta amenințată de distrugere.

13 septembrie 1794 - Abbé Grégoire, membru al Convenției, utilizează termenul “vandalism” pentru a descrie distrugerea monumentelor religioase din Franța.

22 octombrie 1794 - Este fondată Școala Centrală de Lucrări Publice, viitorea École Polytechnique.

9 noiembrie 1794 - Muscadinii atacă Clubul Iacobin.

12 noiembrie 1794 - Convenția decide închiderea tuturor Cluburilor Iacobine.

19 noiembrie 1794 - SUA și Marea Britanie semnează un tratat la Londra prin care se solicită, printre altele, suprimarea comună a corsarilor francezi și o blocadă a porturilor franceze(Tratatul Jay).

3 decembrie 1794 - Convenția formează un comitet de 16 membri pentru a finaliza lucrările privind Constituția din 1793.

16 decembrie 1794 - Iacobinul Jean-Baptiste Carrier, este condamnat la moarte și executat, pentru că a ordonat execuțiile în masă ale celor peste 10 000 de prizonieri din Vandeea.

24 decembrie 1794 - Convenția abrogă legea de stabilire a prețurilor maxime pentru cereale și alte produse alimentare

 

 

1795 - DIRECTORATUL

Secțiune în lucru.