În Franța, Convenția Națională ratifică noua Constituție

Constituția din 1793 cunoscută și ca și Constituția Anului I al primei Republici Franceze sau Constituția Montagnardă, a fost cea de a doua Constituție ratificată pentru a fi folosită în timpul Revoluției Franceze, fiind redactată în principal de către Maximilien Robespierre și Louis Saint-Just, pentru a înlocui Constitutia din 1791. Noua Constituție viza ample măsuri de democratizare și redistribuire a bogăției, promițând o deviere semnificativă de la obiectivele relativ moderate ale Revoluției de anul trecut. Dispozițiile radicale ale noii Constituții nu au fost însă niciodată implementate, guvernul impunând un moratoriu asupra ei, în special datorită necesității de a angaja puterea militară în timpul Războiului Revoluționar Francez. Aceleași puteri rezervate pentru situațiile de urgența vor permite însă Comitetului Salvării Publice să conducă Regimul Terorii. La încheierea acestei lungi perioade de lupte politice violente, si o data cu învingerea lui Robespierre, Constituția a fost invalidată datorită asocierii cu acesta. În Reacția Thermidoriană, în locul ei a fost favorizat un document mai conservator, Constituția din 1795.

Constituția din 1793 a fost redactată în mai puțin de 2 săptămâni și a fost supusă unui referendum public. Sufragiul universal pentru bărbați a adus o victorie populară răsunătoare pentru noua Constituție, care a primit aprobarea a 1.784.377 din aproximativ 1.800.000 de alegători de sex masculin.

Mai multe drepturi s-au adăugat Declarației drepturilor omului și cetățeanului din 1789: a proclamat superioritatea suveranității populare asupra suveranității naționale. A adăugat mai multe drepturi economice și sociale noi, inclusiv dreptul la asociere, dreptul la muncă și asistență publică, dreptul la educație publică, dreptul la revoltă (și obligația de a se revolta atunci când guvernul încalcă dreptul poporului) și abolirea sclaviei, toate înscrise în ceea ce se numește Declarația drepturilor omului și cetățeanului din 1793. Totuși, în contextul conflictelor interne și externe, Convenția Națională a găsit suficiente căi de a amâna punerea în practică a Constituției, iar după căderea lui Robespierre și a lui Saint-Just în Reacția Thermidoriană, a fost evitată și în cele din urmă înlocuită cu Constituția din 1795, înființându-se Directoratul.

Ea va intra din nou în atenția publică 1848 când revoluționarii se vor inspira din ea, după 1870 făcând parte din ideologia celei de a Treia Republici și reprezentând o schimbare fundamentală și istorică a priorităților politice, contribuind mult în construirea insituțiilor și evoluțiilor democratice ulterioare.

^{*[1],[8],[66]}