În Franța, la Paris, încep lucrările Conferinței de Pace de la Paris

Conferința de Pace de la Paris a avut loc după Primul Război Mondial, având drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea problemelor economico-financiare rezultate în urma Primului Război Mondial, la lucrări participând reprezentanții diplomatici a 32 de țări și naționalitati, respectiv: Belgia, Brazilia, Canada (ca parte a Imperiului Britanic), China, Cuba, Cehoslovacia, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Hejazul (mai târziu parte din Arabia Saudită), Honduras, Italia, Japonia, Liberia, Lituania, Montenegro, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Siam, Regatul Unit, Statele Unite, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (mai târziu Iugoslavia) precum și Principatul Andorra, înca nerecunoscuta Republică a Irlandei, Vietnam, Zioniști care militau pentru cauza unui stat israelian în Palestina, Tonga, noile state independente din Caucaz, adică Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Nordul Caucazului, o delegația a regelui Faisal al Siriei, reprezentată de cel cunoscut drept Lawrence al Arabiei. Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare – cu excepția Rusiei, aflată în plin război civil – și cele învinse în Primul Război Mondial, respectiv Tratatul de la Versailles, Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, Tratatul de la Neuilly-sur-Seine, Tratatul de la Trianon, Tratatul de la Sevres dar și la apariția Ligii Națiunilor. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Delegația română a fost compusă din Ion I. C Brătianu(până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919), Alexandru Vaida-Voevod, C. Angelescu, Victor Antonescu și Diamandy. Conferința a început pe 18 ianuarie 1919 și putem spune că, formal, s-a încheiat abia în iulie 1923, când a fost semnat Tratatul de la Lausanne.

Semnarea Tratatului de pace de la București (24 aprilie/7 mai 1918) de către guvernul Alexandru Marghiloman cu Puterile Centrale a îngreunat activitatea delegației române la Paris, astfel că s-a vorbit de un „calvar al păcii” pe care România l-a trăit în capitala Franței, în ciuda largului expozeu susținut de prim-ministrul Ion I. C. Brătianu, asupra conduitei țării în război și a împrejurărilor în care s-a încheiat pacea separată cu Puterile Centrale. Delegația condusă de Brătianu a cerut recunoașterea internațională a actelor de unire din anul 1918, exprimate în hotărârile de la Chișinău, Alba Iulia și Cernăuți, dar a fost primită cu răceală, României impunându-i-se condiții pe care Brătianu le-a găsit umilitoare, motiv pentru care de altfel își va da și demisia de la conducerea delegației, motivând prin faptul că Consiliul Suprem al Conferinței de Pace a nesocotit Tratatul de Alianță din 1916 (încheiat cu Rusia, Franța, Italia, Marea Britanie) și a impus României condiții incompatibile cu demnitatea, neatârnarea și interesele sale economice și politice. Divirgențele au avut la bază minoritățile, impunearea unui control internațional și sarcinile financiare  impuse statelor succesoare ale Imperiului Austro-Ungar. Bătălia diplomatică va fi dusă în continuare de Vaida-Voevod. Bătăliile ideologice s-au dat între: idealiștii reprezentați de președintele american Woodrow Wilson, care prin cepe 14 puncte ale declarației sale căuta să asigure o împărțire cât mai echitabilă a câștigurilor și a eforturilor, concretizând Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; realiștii, reprezentați de primul ministru englez Lloyd George, care căuta să păstreze în Europa continentală un echilibru între diferitele state și să le unească împotriva extremismelor, pentru a asigura o pace durabilă, și fără să fie prea sever cu învinșii pentru a le permite o reconstruire economică și, nu în ultimul rând, naționaliștii, reprezentați de președintele francez Georges Clemenceau care căuta să dezarmeze definitiv Germania, considerată principala vinovată de izbucnirea războiului și să obțină, în mod constrângător, cât mai mari despăgubiri de război pentru țara sa. Între aceste poziții ale marilor puteri, delegațiile statelor mai mici au încercat, fiecare, să obțină concretizarea revendicărilor lor, în timp ce delegațiile țărilor învinse încercau să limiteze pierderile. Cum e de așteptat, au existat multe litigii, chiar și între învingători. În plus, nemulțumirea principală a fost că hotărârile nu au fost luate de delegațiile tuturor statelor participante, ci doar de delegații celor patru mari puteri, adică Georges Clémenceau – din partea Franței, Woodrow Wilson – din partea S.U.A., Lloyd George – din partea Marii Britanii și Vittorio Orlando – din partea Italiei, celelalte delegații fiind doar audiate și stârnind astfel protestul țărilor mai mici care luptaseră de partea Antantei.

Datorită condițiilor extrem de dure, unele dintre tratate au fost considerate de perdanți Diktate. Menționăm că “Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele” susținut de Wilson, nu s-a aplicat și germanilor, austriecilor și bulgarilor. În Turcia, Tratatul de la Sevres a fost atât de prost văzut încât a dus la apariția mișcării naționaliste conduse de Mustafa Kemal Atatürk, fiind nevoie de înca un tratat, cel de la Lausane, pentru a încheia conflictul. Nu este de mirare, deci, că nemulțumirile și frustrările cauzate de unele dintre aceste tratate vor condeuce la un nou Război Mondial. De altfel, mai mulți participanți la lucrările Conferinței de Pace, erau convinși încă de pe atunci de iminența unui nou conflict, nefiind încrezatori în pacea negociată în aceste condiții. În ceea ce privește România, Tratatele de la Saint-Germain și de la Trianon, conforme celui de-al 10-lea din cele 14 puncte ale președintelui Wilson, au oficializat întregirea României, ale cărei noi frontiere au fost trasate de o comisie condusă de geograful francez Emmanuel de Martonne.

Surse:

*en.wikipedia.org/Paris_Peace_Conference_1919

**en.wikipedia.org/List_of_participants_to_Paris_Peace_Conference_1919

***ro.wikipedia.org/Conferinta_de_Pace_de_la_Paris_din_1919