În România, la București, Adunarea Deputaților întrunită într-o sesiune extraordinară proclamă Independența de Stat a Romaniei printr-o proclamație citită de către Mihail Kogălniceanu

România își dobândeste independența în urma participării la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. Pe 9 mai 1877 (stil vechi), printr-o proclamație citită de ministrul de externe Mihail Kogălniceanu, România îsi proclamă independența de stat. În aceeași zi, cele două camere reunite ale Parlamentului au votat, în unanimitate în Senat și cu două abțineri în Camera Deputaților, independența absolută a României.

A doua zi, pe 10 mai 1877, guvernul, membrii corpurilor legiuitoare, mitropolitul Moldovei, președintele Curții de Casație, președintele Curții de Conturi, reprezentanții altor autorități și delegații ale locuitorilor din Argeș și Buzău au mers la Palat, felicitându-l pe Carol I pentru a XI-a aniversare a urcării sale pe tron și aclamându-l în noua calitate de suveran independent, ocazie cu care Domnitorul a proclamat solemn independența, prin semnarea actului votat, care a căpătat putere de lege. 10 mai a devenit ziua națională a României, cu multiple semnificații. Ea a fost interzisă pentru prima dată în 1917 de ocupatia germană, iar a doua oară de regimul comunist, după abdicarea forțată a Regelui Mihai I în 1947.

Tot cu această ocazie s-a hotărât și încetarea plății tributului de 914.000 lei către Poartă, suma fiind direcționată către bugetul apărării și a fost instituit ordinul național Steaua României cu cinci clase, urmând ca acesta să fie acordat tuturor cetățenilor care se distingeau pe timp de pace sau război.

Opinia publică internațională a fost favorabilă luptei românilor penttru independență, dar Franța a primit cu rezervă Proclamația, iar Imperiul Otoman și Regatul Unit au primit-o chiar cu ostilitate. Italia a aprobat însă independența României.

Diplomatic, Independența României a fost recunoscută prin Tratatul de la Berlin din 1878, prin care s-a decis ca Rusia să recunoască României independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dunării, inclusiv portul Constanța, și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul, Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Războiul Crimeii prin prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să-l convingă pe principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunități României din punct de vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe Dunăre.

Redăm în continuare, integral, textul proclamației lui Mihail Kogălniceanu.


DECLARAŢIE ÎN ADUNAREA DEPUTAŢILOR PRIVIND PROCLAMAREA

INDEPENDENŢEI ROMÂNIEI

Bucureşti, 9 Mai 1877*

 

Mihail Kogălniceanu: Domnilor deputați, de afară de pozițiunea mea ca ministu, ca român am aplaudat la limbajul românesc, energic, patriotic al onor. domn. Fleva. Aceasta odată zis, trebuie să mă întreb pe mine dacă mie, ministrul Trebilor din Afară și prin a cărui slabă voce România astăzi vorbește în străinătate, îmi este permis să-l urmez pe Domnia Sa și să consult mai mult inima decât rațiunea rece.

Onor. Domn Fleva, a zis un cuvânt pe care mi-l voi apropia. Domnia Sa, vorbind despre spionii care cutreieră țărmii noștri dunăreni, față în față și chiar în mijloul armatei noastre, a zis că un cuvânt, o literă poate să compromită soarta armatei române. Voi zice și eu la rândul meu: Un cuvânt, o literă zisă sau scrisă în mod imprudent de acela care are onoarea a dirige interesele țării față cu străinătatea poate să compromită mai mult decât soarta oștirii României, poate să compromită starea națiunii române.

Vă voi ruga, dară, să binevoiți a ține seamă de această rezervă care sunt dator să o pun sentimentelor mele și să binevoiți a nu aștepta de la mine, nu voi zice entuziasm, dară nici chiar căldura și nici fraze altele decât acelea care se reclamă de gingășia chestiunei. Ceea ce am zis, împrumutând o frază a unui mare diplomat străin, când am răspuns la interpelarea domnului Stolojan, aceea zic și astăzi: Că la gurile Dunării nu sunt numai interese locale; sunt interese europene, e centrul de gravitate al Europei. Aici e norocirea României, dară aci este sau mai bine zis ar putea să fie și nenorocirea României.

Domnilor, când s-a votat convențiunea cu Rusia, precum și cu ocaziunea interpelării domnului Stolojan, am vorbit nu numai ca ministru, dară poate că am vorbit și ca român. Astăzi însă sunt dator să vorbesc numai ca ministru, și negreșit ca ministru al României.

D-lor, și Camera, și Senatul, la interpelările d-lor Stolojan și Fălcoianu, au recunoscut că suntem în stare de resbel, au recunoscut că suntem dezlegați de legăturile noastre cu Înalta Poartă și că acele legături sunt rupte mai întâi de către Înalta Poartă. În starea de resbel cu legăturile rupte ce suntem? Suntem independenți; suntem națiune de sine stătătoare (Aplause). Avem domn de sine stătător .(Aplause).

Însă d-lor, aci se oprește travaliul nostru? Aci se opreste misiunea noastră? Am ajuns la scopul urmărit nu de azi, ci, pot zice, de secole, și mai cu deosebire urmărit de la 1848 încoace? Mai întâi de toate d-lor, să ne facem întrebare: ce am fost înainte de declararea resbelului? Fost-am noi dependenți către turci? Fost-am noi provincie turcească? Fost-am noi vasali ai Turciei? Avut-am noi pe sultanul ca suzeran? Străinii au zis aceasta; noi nu am zis-o niciodată. Noi nu am fost vasali. Sultanul nu a fost suzeranul nostru. Însă era ceva. Erau niște legături sui-generis, niște legături care erau slabe când românii erau tari; niște legături care erau tari când românii erau slabi (Aplause generale).

Încercările Turciei, pretențiunile Turciei în contra noastră, dacă în adevăr nu sporeau, cel puțin se repetau necontenit și mai mult în scris, căci în fapt nu se puteau face, pentru că Turcia slăbea din ce în ce mai mult, și numai când slăbea socotea de cuviință a-și arăta puterea către noi, pe care ne credea slabi. În acest mod, rezistența Turciei ni s-a manifestat mai cu seamă în acești din urmă 20 de ani, nevoind să intre în înțelegere cu noi spre a preface acele legături sui-generis, care nu mai sunt ale secolului actual și care, dacă nu mai erau de folos pentru noi, nu mai erau de folos nici pentru Turcia. Rezultatul a dovedit aceasta. (Aplause).

D-lor, eu nu voi să fac procesul Turciei; aceasta este treaba oamenilor de stat și care sunt în guvern, și care au fost, și care astăzi iau parte în Parlamentul otoman. Ei sunt datori să vază că au greșit când au răspuns pururea și într-un mod sistematic cu non possumus la toate cererile noastre. Aceasta este ceea ce ne-a adus pe noi în trista necesitate de a îndrepta armele noastre în contra armelor turcești îndreptate asupra noastră; aceasta ne-a adus în trista necesitate ca, precum pe noi ne pâra Poarta și ne învinovățea că am trădat interesele imperiului, că am rupt buna-credință, să declarăm și noi la rândul nostru că, fiindcă tunul raționează și pune în aplicațiune amenințările cuprinse în nota din 2 mai a lui Savfet-pașa, asemenea și noi am făcut recurs la tun și tunul nostru răspunde tunului otoman (Aplause). Ne intrebați acum ce suntem? Suntem în stare de resbel cu turcii; legăturile noastre cu Înalta Poartă sunt rupte și, când va fi ca pacea să se facă, nu cred că un singur român va mai consimți ca România să reintre în pozițiunea ei de mai înainte, rău definită, hibridă și jignitoare atât intereselor României, cât și intereselor Turciei (Aplause).

Așadar, d-lor deputați, nu am cea mai mică îndoială și frică de a declara în fața reprezentațiunei naționale că noi suntem o națiune liberă și independentă (Aplause îndelug repetate). Însă, d-lor, acum încep greutățile, fiindcă noua noastră condițiune cu definirea independenței noastre într-un mod mai determinat și mai absolut trebuie să fie acceptată de Europa. Aci este chestiunea, aci se reclamă patriotismul, aci se reclamă prudență, aci se reclamă sânge rece. Eu, cât pentru mine, nu m-am îngrijit de loc de notele lui Savfet-pașa(aplause); dar foarte mult m-am îngrijit de acele cuvinte zise la tribuna Parlamentului din Londra că România face parte integrantă din Imperiul Otoman și că armata otomană poate trece Dunărea. Aceste cuvinte m-au îngrijit. Dar ce să facem? Să stăm morți? Nu, d-lor, căci morților nimeni nu le poate ajuta; nimeni nu comptează cu morții (Aplause prelungite). Noi trebuie să dovedim că suntem națiune vie, trebuie să dovedim că avem cunoștința misiunii noastre, trebuie să dovedim că suntem în stare să facem și noi sacrificii pentru ca să păstram această țară și drepturile ei pentru copiii noștri, și această misiune în momentele de fața este încredințată fraților și fiilor noștri care mor la hotare (Aplause prelungite).

Dară, odată aceasta făcută, trebuie, nu numai guvernul, dară și Camera, și Senatul, și națiunea să pledeze ‘naintea Europei, ‘naintea marelui Areopag, acel Areopag  înaintea căruia însuși Rusia se adresează și și pledează causa sa; să ne adresăm și să pledăm cu fermitate și cu înțelepciune buna noastră credință și buna causă a independenței noastre. (Aplause). Trebuie să dovedim că dacă noi voim să fim mai independenți decât am fost până acum, acesta este pentru că nu mai voim să depindem de certele altora, nu mai voim să depindem de greșelile pe care le face Poarta, – fiindcă, fără a acusa, sunt dator să constat că acest resbel a pornit din causă ca Turcia n-a voit să țină seamă de o hotărâre unanimă a Europei, care a constatat că Poarta nu a dat creștinilor acele îmbunătățiri pe care care le-a promis prin tratatul de la Paris, nu le-a făcut măcar o conditiune de om. Ei bine, pentru că Poarta a făcut asemenea greșeală, trebuie oare să pătimim noi? Pentru că D-lor, dacă resbelul nu a venit, au venit însă greutățile lui, greutățile armatelor mari venite pe pamântul nostru și aceasta din greșeala Turciei. Iată dară pentru ce voim să fim independenți, ca să nu mai atârnăm de capriciul sau de greșelile cutărui sau cutărui vizir din Constantinopol. Trebuie să dovedim că reclamăm independența pentru că și noi ca națiune avem dreptul să trăim cu viața noastră. Când toată Europa predică sentimentele de justiție, este cu drept ca aceste sentimente să se răspândească și asupra noastră, si să ne lase să trăim cu viața noastră proprie, răspunzând numai pentru greșelile noastre și primind chiar pedepse numai pentru greșelile noastre, nu pentru ale altora. Trebuie să arătăm Europei că nu dorim ca noi cari, în timp de 20 de ani am lucrat și am dat un avânt de progres și civilizațiune acestei națiuni, nu voim să vedem acest travaliu al nostru ca să fie pus în cumpână afară din hotarele noastre.

Așadar, trebuie să dovedim că, dacă voim să fim națiune liberă și independentă, nu este pentru ca să neliniștim pe vecinii noștri, nu este pentru ca să fim un popor de îngrijiri pentru dânșii; din contră, si încă mai mult decât până acum, să arătam că suntem o națiune hotărâtă să ne ocupăm de noi, să ne ocupăm de națiunea noastră, să ne ocupăm de dezvoltarea ei, de dezvoltarea bunei stări morale și materiale, iar nicidecum ca să îngrijim, ca să neliniștim pe cineva. Noi voim să fim bine cu toate puterile și cu Rusia, și cu Austria, și chiar cu Turcia; și cu Turcia vom face legătură nouă, dară legături de acelea cum se cuvine să se facă în secolul XIX, cum am făcut cu Austria, cum am făcut cu Rusia etc; dară nu să rămânem în acele legături ca până azi, care nu mai au rațiunea lor de a fi. Mă rezum, d-lor: voim să fim independenți, pentru că voim să trăim cu viața noastră proprie, pentru că nu voim să mai pătimim pentru greșelile altora, pentru că voim ca la gurile Dunării de jos să fie un bulevard în contra resbelului. (Aplause).

Vor fi greutăți foarte mari, pentru că din nenorocire interesele Europei de multe ori se încrucișează; dar cu prudență, cu patriotism, urmând o politică energică, dar pururea ținând seama de greutăți, precum am făcut de 20 de ani, cum am făcut ‘totdeauna de când eram două mici provincii și astfel am ajuns să fim ceea cu suntem astăzi; dară, zic, vom pune o asemenea energie, și dacă energia noastră va fi nedeslipită de înțelepciune, cred eu ca vom ajunge ca atunci când pacea se va face, România să fie și ea națiune de sine stătătoare și să nu i se mai zică de nicăieri că face parte din Imperiul Otoman.

O mai declar înca o dată, nu cred că dreptatea Europei, că chiar interesul Europei ar voi să ne mai întoarcem la condițiunile de mai înainte, jignitoare și nouă și chiar păcii Europei întregi.

D-lor, cred că e de prisos să răspund mai pe larg la întrebarea ce mi se face prin această intrepelare, daca am notifiat puterilor ruperea relațiunilor noastre cu Înaltra Poartă; căci circulara guvernului este în mâna tuturor puterilor și nici un guvern nu și-a făcut ilusiuni despre dânsa. Au putut să se găsească ziare care au făcut aprețierile lor după cum au crezut ele; dară circulara aceea este categorică și constată ca legăturele noastre cu Înalta Poartă sunt rupte, că suntem în stare de resbel și că starea noastră de resbel este făcută de însăși Turcia, nu numai pe teritoriul nostru, dară și în apele noastre.

Încât se atinge de ceea ce avem să facem, noi ne vom face datoria. Vocea țării și datoria acelora care sunt pe aceste bănci vor face și mai mult, și ceea ce vor face ei va face Dumnezeu, va face puterea care niciodată nu ne-a lipsit. Atâta numai, trebuie să ținem seamă todeauna că noi suntem stat mic, dară european, și nu ne este permis să facem nimic în contra marilor interese europene și mai cu osebire în contra sentimenelor de dreptate și în contra bunei voințe ce Europa ne-a arătat de 20 de ani și care crez că nu ne va lipsi și de acum înainte.

Încă o dată vă declar, d-lor, în numele guvernului că noi ne privim ca în resbel cu Poarta, că legăturile noastre cu Poarta sunt rupte, că guvernul va face tot ce va fi cu putință ca starea noastră de stat independent și de sine stătător să fie recunoscută de Europa la viitoarea pace, pe care și guvernul, și dv., și țara întreagă o dorește să o vază cu o oră mai înainte (Aplause prelungite).

D.N. Fleva: Domnule președinte, cer cuvântul pentru a mulțămi și arăta deplina mea satisfacere în privința celor zise de domnul ministru de externe.

N-am cerut și nici nu voi cere niciodată de la un guvern să facă mai mult decât a făcut acum. Să însoțească energia cu înțelepciunea, să ducă cu dânsul inima celor tineri și mintea celor bătrâni și împreună cu toți să ducă țara la limanul pe care tot românul l-a dorit, adică la libertate și independență, care să fie o garanție de pace și de progres, atât pentru țară, cât și pentru Europa întregă.

D-lor, în urma cuvintelor domnului ministru, ca să nu vă obosesc mai mult mi-am permis să fac următoarea moțiune motivată și crez că toți domnii deputați vor primi să o voteze în unanimitate, fără a-i face vreo objecțiune.

“Camera, mulțumită de esplicările guvernului asupra urmărilor ce a dat votul ei de la 29 aprilie anul curent, ia act că resbelul între România și Turcia, ruperea legăturii cu Poarta și independența absolută a României au primit consacrarea lor oficiale.”

Și contând pe dreptatea puterilor garante, trecem la ordinea zilei (Aplause prelungite).

Mihail Kogălniceanu: Domnilor, la moțiunea făcut de onor. domn Fleva n-am a zice decât două cuvinte: Domnia sa a binevoit, în dezvoltarea interpelațiunii sale, a zice că pe această bancă ministerială sunt din acei bărbați care au lucrat la aducerea stărei actuale a lucrurilor, la renașterea României. Așa este; se află pe această bancă din acei bărbați cari din tinerețe au lucrat pentru ca să ajungem unde am ajuns; dară se află pe această bancă și juni, cari vor duce mai departe ceea ce bătrânii au început.

Un singur cuvânt am să vă mai zic astăzi: Ne vedeți pe noi reci, fără entuziasm, raționând cu sânge rece. Ei bine, în ziua când Europa va recunoaște aceea la care toți trebuie să lucrăm, va recunoaște hotărârea noastră și ne va pune sub scutul unui viitor tratat de pace European; în ziua aceea, pe această bancă nu veți mai găsi pe bătrâni; ne veți găsi pe toți tineri și plin de entuziasm (Aplause prelungite).

Necerând nimeni cuvântul contra moțiunii, se pune la vot prin apel nominal si resultatul este cel următor: Votanți 79, abțineri 2.

Au votat pentru moțiune 79 și anume: Domnii N. Atanasiu, St. Bechianu, D. Berendei, Gr. Berendei, C. Bubeică, P. Buescu, Sc. Călinescu, I. Câmpineanu, R. S. Campiniu, A. Caudiano-Popescu, Gr. Cantacuzino, G. Cantili, D. Cariagdi, X. Catargi, A. Celebidachi, P. Cernătescu, G. Chitic, I. Codrescu, Culibășanu, N. I. Constantinescu, E. Costinescu, I. Diamandescu, N. Dimancea, I. Docan, D. P. Economu, M. Ferechide, Sc. Ferechide, N. Fleva, D. Frunză, I. C. Fundescu, N. Furculescu, D. Genescu, P. Gheorghiadi, P. Ghica, G. Ghițescu, G. Gița, D. Giani, C. Giuvar, P. Grădișteanu, C. T. Grigorescu, G. Hașnaș, T. Ion, G. Livezianu, N. Lupașcu, G. T. Macri, V. Maniu, G. P. Maniu, D. Mărgăritescu, Fr. Milescu, G. Missil, Ch. Mușescu, S. Nicolau, St. Parușef, R. Pătărlăgeanu, I. Poenaru-Bordea, G. Polizu, E. Predescu, D. Pruncu, G. Pruncu, G. Rădescu, G. Radovică, N. Rosetti, M. Schiau, G. Sefendache, Gr. Serurie, R. Ștefănescu, V. A. Urechia, E. Vergati, G. Vernescu, I. Vilacrose, N. Viișoreanu, Gr. Volturescu, T. Călinescu, V. Vidrașcu, Z. Urlățeanu, G. Goga, M. Ghelmegeanu, A. Sihleanu, C. A. Rosetti.

Iară cei abținuți sunt: Domnul N. Ionescu și N. B. Lăcusteanu.

Domnul președinte: În urma acestui unanim vot, am onoarea a aduce aminte Adunarii că mâine 10 maiu, este anul al unsprezecelea în care Principele Domnitor a pus piciorul în România. Prin urmare cred că Adunarea întreagă va merge mâine la Măria Sa ca să îl salute de bună venire, să salute în anul al unsprezecelea această reînviere a României (Aplause prelungite). Măria Sa primește toată camera mâine la una oră.

Voci: Să mergem toți!


*“Monitorul Oficial”, Nr. 118 din 27 mai 1877

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.