A decedat Sergei Rahmaninov, compozitor. Se stinge la 1.30 a.m., cu cateva zile inainte de ziua sa de nastere

Serghei Rahmaninov s-a nascut pe 1 aprilie 1873 in Novgorod, Rusia si a decedat pe 28 martie 1943 in Beverly Hills, SUA. A fost un compozitor si pianist rus. Conform surselor rusești se pare că familia Rahmaninov descinde din unul dintre copiii lui Ștefan cel Mare, domn al Moldovei.**

Figura romantica prin excelenta(dupa unii, de un exacerbat romantism), Serghei Rachmaninov incheie acest tumultuos curent al Istoriei Muzicii, lasand posteritatii o muzica invaluitoare si pasionata, de multe ori cu efecte emotionale profunde asupra audientei. Poate ca nu intamplator ultimul romantic a fost un rus. Spiritul nesfarsitelor stepe si paduri de mesteceni a dat ultimei parti a secolului 19 creatori remarcabili. Intrat adanc, parca intr-o superba inertie, in secolul automatizarii, masinilor si cinismului, Rachmaninov avea sa incheie acest suflu gigantic, idealist si idealizant al muzicii ruse si universale in general. Daca pentru contemporanii sai, Rachmaninov era mai ales un mare pianist, cel mai mare, „pianistul secolului”, pentru noi, astazi, el este mai ales un foarte important compozitor, autorul unora dintre cele mai frumoase pagini de concert dedicate pianului, instrumentul care i-a adus faima mondiala.

„Omul care nu zambea niciodata”(porecla pe undeva nedreapta, datorata mai ales atitudinii din fotografiile sale) Serghei Vasilievici Rachmaninov s-a nascut la 1 aprilie 1873 in localitatea Oneg, langa orasul Semionov din gubernia Novgorod. Era al patrulea copil al familiei, venit pe lume dupa doua fete si un alt baiat. Tatal sau (Vasili Rachmaninov) era ofiter in rezerva, iar mama sa (Liuba Butakov), fiica de general. Este de la sine inteles ca baiatul era destinat unei cariere militare, dar toate planurile de viitor aveau sa se prabuseasca in urma aventurilor financiare (multe din ele facute prin aburii betiilor) ale tatalui sau care, dupa ce si-a ruinat familia, a dat bir cu fugitii, pierzandu-se undeva, in vastele spatii ruse.

Muzica facea parte din viata familiei Rachmaninov, atat tatal cat si bunicul sau cantand la pian. De asemenea, un var mai mare devenise pianist si dirijor cunoscut. La varsta de sase ani, micutul Serghei incepe primele lectii de pian la Sankt Petersburg cu Ana Orantzki, care, uimita de abilitatea elevului, il recomanda Conservatorului din oras. In perioada inceperii studiilor la Sankt Petersburg are loc abandonul familiei de catre tata si ruina. Liuba Rachmaninov va cere ajutorul lui Aleksandr Siloti – varul devenit cunoscut pianist si dirijor al vremii – care a intervenit prompt in ajutorul familiei si a insistat ca baiatul sa fie trimis la Moscova pentru a studia cu Nikolai Zverev, un eminent pedagog si om de cultura. Lui Zverev si disciplinei sale de fier ii datoram cu totii aparitia celui mai mare pianist al secolului 20. Lungile ore petrecute in compania cunoscutului profesor, cateodata dureros de severe, intotdeauna epuizante, l-au disciplinat pe acest tanar zbuciumat, inclinat mereu catre dezordine si pasivitate melancolica. In paralel cu studiile de pian urmate cu acest genial „zbir” al pianului, Rachmaninov a urmat si cursurile teoretice ale Conservatorului din Moscova – la clasele profesorilor Serghei Taneev si Anton Arensky – pe care il absolva la 19 ani cu medalie de aur pentru opera intr-un act “Aleko” (dupa poemul „Tiganii” de Puskin).

In tinerete, firea pasionata a lui Rachmaninov nu a fost dublata de vointa si echilibrul care i-au definit maturitatea. Tanarul Serghei era adesea victima unor crize de depresie conditionate de succesul sau caderea unor compozitii, precum si de evolutia sau involutia relatiilor sale din viata particulara. Primul sau mare succes a avut loc in 1892 cu Preludiul in Do diez minor, lucrare care il va aseza pe Rachmaninov in atentia publicului si criticilor. Preludiul avea sa-l bantuie pe muzician toata viata, fiind permanent solicitat de auditoriul salilor de concert. Dupa acest succes major urmeaza o perioada relativ linistita care se va curma brusc in 1897, odata cu catastrofala prima-auditie a Simfoniei No. 1. Lucrarea a fost prost cantata, iar criticii s-au repezit ca hienele asupra tanarului compozitor, deja cunoscut publicului (poate prea cunoscut si prea devreme, nu?) facand Simfonia praf si pulbere. (Ironia sortii face ca, dupa moartea muzicianului, majoritatea muzicologilor sa considere tocmai aceasta lucrare ca cea mai originala compozitie a lui Rachmaninov si – mai mult decat atat – ca cea mai importanta contributie a lui Rachmaninov la literatura simfonica!) Nefastul concert a fost dirijat de Aleksandr Glazunov – o figura importanta a muzicii ruse – despre care se spunea ca pur si simplu ar fi fost beat in seara cu pricina. Acest zvon, lansat probabil de cercul restrans de prieteni al lui Rachmaninov, nu a avut priza si nu are suport material, desi ar fi fost foarte posibil ca lucrurile sa fi stat intocmai asa. Talentul si valoarea lui Glazunov erau dublate de o „sete” neostoita, care-l faceau sa tina sticla de bautura pitita in spatele scaunului chiar si in timpul predarii cursurilor la Conservator (dupa marturiile unor studenti, intre care si Dmitri Shostakovici). Rachmaninov a retras lucrarea din circulatie si aceasta Simfonie nu avea sa mai fie cantata in decursul vietii autorului ei.

O nenorocire nu vine niciodata singura. In perioada nefastei premiere, tanarul Serghei trecea si prin chinurile unei dragoste neimpartasite. Acesti doi factori, combinati cu firea predispusa la crize emotionale si caderi psihice l-au aruncat pe Rachmaninov intr-o profunda depresie, paralizandu-i intreaga activitate creatoare timp de trei ani. Cum timpul trecea, iar starea tanarului nu parea sa se imbunatateasca, prietenii au hotarat sa-l duca la un specialist. Astfel a avut loc istorica intalnire dintre Rachmaninov si Nikolai Dahl, un cunoscut psihiatru specializat in hipno-terapie. Potrivit propriilor marturii, in urma sedintelor de hipnoza, increderea compozitorului in fortele sale a revenit spectaculos si, dupa trei ani de tacere, Rachmaninov creeaza in cateva saptamani capodopera vietii sale: Concertul No. 2 pentru pian si orchestra. Lucrarea este dedicata psihiatrului si „salvatorului meu” Nikolai Dahl. Un alt factor care a contribuit la revenirea spectaculoasa a muzicianului a fost intalnirea cu Lev Tolstoi, caruia Rachmaninov i-a cantat cateva dintre compozitiile sale. Marele scriitor a fost impresionat profund de muzica ascultata si i-a spus: „Oamenii au nevoie de o asemenea muzica. Scrie, dragul meu, scrie!” Intalnirea cu doctorul Dahl a avut consecinte importante nu numai in planul profesional, dar si in cel particular: in aceasta perioada Rachmaninov se casatoreste cu verisoara sa, Natalie Satin.

Prima Revolutie Rusa (1905) il prinde pe Serghei ca dirijor al Bolshoi Teatr. Desi nu a fost implicat direct in aceasta miscare, Rachmaninov a simpatizat cu insurgentii, ceea ce l-a facut ca dupa inabusirea sangeroasa a acesteia sa se retraga prudent cu familia la Dresda, in Germania. Aici scrie alte trei lucrari importante: Simfonia a 2-a , poemul simfonic Insula Mortilor (1907) si Concertul No. 3 pentru pian si orchestra (1909). Acesta din urma a fost creat special pentru primul sau turneu in SUA, un debut pianistic rasunator ce a avut loc la 28 noiembrie 1909 in compania orchestrei simfonice din New York. Au urmat aparitii la fel de stralucitoare in postura de dirijor al noilor sale lucrari simfonice la Philadelphia si Chicago. In timpul acestui turneu i s-a facut oferta de a ramane dirijor permanent al Orchestrei Simfonice din Boston, dar Rachmaninov a refuzat, preferand sa se reintoarca in Rusia in februarie 1910.

In momentul intoarcerii sale in Rusia, la Moscova se „limpezeau apele” in muzica rusa. Existau trei curente principale: primul era format din sustinatorii Grupului celor Cinci (Balakirev, Borodin, Cui, Mussorgski, Rimski-Korsakov); al doilea grup – mai conservator – era cel al urmasilor lui Ceaikovski; in sfarsit, o a treia grupare – mult mai restransa – era cea a sustinatorilor muzicii lui Aleksandr Skriabin. Rachmaninov a fost asimilat grupului mai conservator ce se considera urmasul lui Ceaikovski. Si pe buna dreptate. Lirismul sau accentuat, lipsit de inovatii majore, facea ca muzica sa, desi scrisa in secolul 20, sa ramana ferm ancorata in spiritualitatea si estetica secolului 19. Asa cum spuneam la inceput, Rachmaninov se dovedea a fi o perfecta si ultima intrupare a unei traditii reprezentate de Ceaikovski – un melodist de anvergura, patruns de suflul fierbinte si tumultuos al Romantismului. In anii petrecuti la Moscova, Rachmaninov scrie Simfonia corala Clopotele, bazata pe poemul omonim a lui Edgar Allan Poe, si depune o asidua activitate concertistica in postura de pianist si dirijor.

Dupa Revolutia bolsevica din 1917, Rachmaninov paraseste definitiv Rusia, plecand intr-un exil auto-impus mai intai in Elvetia, apoi in SUA. Proprietatile familiei, cate mai ramasesera dupa aventurile tatalui denaturat, fusesera distruse de bolsevici. America va deveni caminul sau pentru tot restul vietii. Asadar, urmatorii 25 de ani aveau sa fie petrecuti intr-un mediu de limba engleza, o limba care i-a ramas mereu inaccesibila, fiind incapabil s-o asimileze cum trebuie. De altfel, „the American way of life” ii era cu totul strain si, desi muzicianul va depune o bogata activitate concertistica si de inregistrari, el se va simti permanent un exilat, un strain. Va duce o viata izolata, inconjurat doar de familie si un grup restrans de prieteni. Rusia si rusii ii lipseau profund, iar lipsa acestor coordonate din viata sa a avut un efect devastator asupra puterii sale creatoare. Intr-adevar, lucrarile scrise pe continentul American sunt putine si irelevante, muzicianul dedicandu-se aproape in intregime vietii de concert. Doua sunt totusi exceptiile: Simfonia a 3-a (sumbra si impregnata de spiritul si melosul slav) si Rapsodia pe o Tema de Paganini pentru pian si orchestra, lucrare la fel de cunoscuta azi ca si concertele pentru pian nr 2 si 3. O sectiune a acestei lucrari a facut furori in toata lumea, fiind folosita ca muzica pentru filmul “Somewhere in Time”, un mare succes de casa, pe care spectatorii romani si-l mai aduc aminte sub numele de Undeva, candva (in rolurile principale: Jane Seymour si Christopher Reeve).

Spre sfarsitul vietii, melancolia si dorul dupa meleagurile natale au devenit aproape insuportabile, astfel incat, intr-un ultim gest disperat, Rachmaninov va comanda – contra unei sume enorme – un pui de mesteacan din Rusia care-i va fi adus in SUA si plantat in curtea resedintei sale. Dorinta lui Rachmaninov a fost de a fi inmormantat la radacina acestui copac „de acasa”. Cu toate acestea, muzicianul a ramas activ pana in ultimele sale clipe. In ciuda sanatatii sale din ce in ce mai fragile, Rachmaninov porneste in ultimul sau turneu prin America in iarna 1942-1943. Toate castigurile acestui lung si epuizant sir de concerte sunt donate fondurilor destinate celor afectati de razboi. Dupa un concert la Knoxville, Tennessee, muzicianul cade la pat.

Trist, mai insingurat ca niciodata (fiind, paradoxal, o celebritate) Serghei Rachmaninov – „omul care nu zambeste niciodata” – se va sfarsi in vila sa din Beverly Hills (California) la 28 Martie 1943. In departare, „acasa”, asediul Leningradului intrase in cel de-al doilea an.*

^{*Un text scris de Cătălin Ursu pentru Atheneum, revistă de cultură a românilor din Canada}

^{**en.wikipedia.org/wiki/Sergei_Rachmaninoff#Ancestry_and_early_years,_1873–1885}