Debutul Războiului de optzeci de ani – “Cerșetorii olandezi ai mărilor” cuceresc portul Brielle, un pas decisiv în cucerirea independeței Republicii Olandeze. Olanda intră în secolul său de aur ca o mare putere maritimă

Context istoric

Deși corsarii francezi au fost un ghimpe în coasta Imperiului Spaniol, marea putere maritimă a Europei se va confrunta cu o problemă și mai mare în mai multe părți din cele 17 Provincii ale Țărilor de Jos (care includeau teritorii actuale din Belgia, Olanda și Luxemburg, organizate în 17 provincii, moștenite, cumpărate sau cucerite de ducii de Burgundia în secolul XV și mai apoi de Carol Quintul, Împarat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și rege al Spaniei) unde o confederație a nobililor, în mare parte protestanți, va contesta dominația Spaniei catolice, dorind mai puține impozite, mai multă autonomie și mai multă libertate religioasă. Timp de secole provinciile fuseseră baza unor porturi și centre comerciale și financiare extrem de puternice puternic. Revolta olandeză a fost însă în primul rând orientată împotriva tiraniei spaniole, exercitată mai ales prin Inchiziție. Catolicii olandezi, majoritari încă, au fost printre primii care și-au exprimat nemulțumirea față de Inchiziție. Opresiunea spaniolă crescândă în cei optzeci de ani de revoltă va coagula provinciile olandeze, cimentând voința comună de independență. Wilhelm Taciturnul, deși un om extrem de religios, va rămâne unul dintre principalii susținători ai libertății confesionale dar și un aprig oponent al ducelui de Alba. “Geuzen” (cerșetori) a fost numele asumat de această confederație cu membri din fiecare provincie, a cărei divizie care acționa pe mare – Watergeuzen sau “cerșetorii mărilor” -, a fost cea care a asigurat succesul revoltei. În războiul de optzeci de ani sau Războiul de Independență al Olandei (1568 – 1648), cucerirea portului strategic Brielle de către “cerșetorii mărilor”, a reprezentat acel punct de cotitură ce va aduce într-un final victoria rebelilor, care cucerind nordul Olandei (cele șapte provincii nordice: Olanda, Utrecht, Zeeland, Gerdeland, Overijssel, Friesland și Groningen) au pus bazele Olandei independente față de coroana spaniolă. Considerați corsari de către olandezii protestanți răsculați și pirați de către spaniolii catolici, “cerșetorii mărilor” au avut un rol vital pentru cauza rebelilor, ei fiind singurii ce puteau stopa aprovizionarea armată a spaniolilor, care nu aveau altă cale de acces în Proviincile Țărilor de Jos decât pe mare.

Debutul Revoluției Olandeze

În 1568 Ludovic de Nassau lansează o expediție, necugetată dar necesară pentru motivarea reprezentanților tuturor claselor sociale în susținerea revoltei, împotriva autorităților din nordul provinciei Groningen. Expediția vine la doi ani după ce petiția nobililor din 1566, înmânată Margaretei, ducesă de Parma, guvernator al Țărilor de Jos, prin care se cerea apărarea drepturilor și libertăților olandezilor împotriva despotismului civil și religios al lui Filip al II-lea al Spaniei, nu a primit răspunsul sperat. Aceast prim atac împotriva tiraniei spaniole îl va aduce în prim plan pe Wilhelm de Nassau, Prinț de Orania, zis și Taciturnul, fratele lui Ludovic de Nassau, numit comandant-șef al Olandei, Zeelandei și Utrechtului de către fostul Împărat al Sfântului Imperiu Roman de Națiune Germană și rege al Spaniei, Carol Quintul, functie la care va renunța după ce Filip al II-lea l-a numit pe Don Fadrique Álvarez de Toledo, al patrulea Duce de Alba responsabil cu asigurarea liniștii și ordinii în provinciile olandeze. Ludovic de Nassau iese învingător într-o primă confruntare cu spaniolii în bătălia de la Heiligerlee, însă își pierde unul dintre frați în luptă, pe Adolf de Nassau, în luptă. Nereușind însă să ocupe orașul Groningen după această bătălie, Ludovic este înfrânt de ducele de Alba în bătălia de la Jemmingen. De aici, împreună cu fratele său Wilhelm, se retrag în Franța. Apropiați al Amiralului Coligny, un hughenot, Ludovic de Nassau va lupta și alături de francezi, pentru a cimenta o alianță cu aceștia în folosul, până la urmă, al ambelor tabere, al căror dușman comun era Spania. Revolta olandezilor a fost sprijinită, uneori fățiș, alteori pe ascuns, atât de către anglicani cât și de hughenoți.

Încă din primii ani ai rebeliunii, Filip al II-lea al Spaniei l-a trimis pe temutul duce de Alba să reinstaureze ordinea în provincii. Ducele de Alba intră în provinciile olandeze în fruntea unei armate numeroase și instaurează o domnie a terorii; ordonă masacre în orașe, persecută protestanții pentru erezie, creează o instanță specială, numită macabru Consiliul Sângelui, care în cursul existenței sale desfășoară peste 12 000 de procese, condamnând peste 9 000 de așa-ziși infractori și execută sau alungă peste 1 000 dintre ei. Nobilii, lideri ai revoltei au fost decapitați, 18 într-o singura zi, în piața din Bruxelles. Printre primele victime s-au numărat semnatarii petiției înmânate în 1566 Margaretei de Palma. Averile lor au fost confiscate, mulțimi de oameni au fugit în străinătate și peste tot s-a instaurat teroarea Inchiziției. Acuzând pe toată lumea de insurgență, ducele de Alba a impus tuturor o taxă de 10% din orice vânzare, taxă care într-un final a contribuit cu mult mai mult la creșterea sentimentului de revoltă decât orice atrocitate.

Ca parte a campaniei, pe lângă broșuri și alte materiale de propagandă, apar medaliile Geuzen, insigne de afiliere, care foloseau o gama largă de simboluri, inclusiv cele asociate cu Imperiul Otoman, Wilhelm I de Orania căutând sprijin otoman împotriva lui Filip al II-lea al Spaniei. Aceste “Geuzen” exprimau puternicele sentimente anti-spaniole și anti-catolice, considerând turcii mai putin amenințători decât spaniolii. Astfel, între 1579 și 1582, reprezentanti ai marelui vizir Sokollu Mehmed Pașa, au făcut mai multe călătorii de la Istanbul la Antwerp. De altfel, o alianță între otomani și olandezi era cât se poate de obiectivă. În același timp în care rebelii olandezi își desfașurau raidurile împotriva spaniolilor, Imperiul Otoman era la rândul său, implicat în război maritim cu Spania, război care va culmina cu bătălia de la Lepanto din 7 octombrie 1571. Evident un dublu atac coordonat împotriva Spaniei, de către Otomani în Marea Mediterană și de catre olandezi în apele nord-europene, ar fi fost în avantajul ambilor dușmani ai Spaniei. Sloganul “mai bine turc decât papist” de pe celebrele insigne de afiliere la cauza olandeză, vor face ca celebra insignă în formă de semilună să devină una dintre cele mai cunoscute embleme ale propagandei. Desigur, sloganul era retoric, căci olandezii nu-și imaginau o viață sub sultan.

Peste tot sentimentele anti-spaniole sunt în continuă creștere iar din rândurile persecutaților rămași sau plecați, se naște o forță feroce de marinari care își vor pune experiența de luptă pe mare în slujba revoltei. “Cerșetorii” se întorc, de data aceasta pe mare. Sunt organizați, extrem de bine echipați, cunosc marea, stăpânesc tehnicile de luptă iar separatismul invizibil și gelozia reciprocă a orașelor și provinciilor din Țările de Jos cedează sub comanda dinamică a lui Wilhelm I de Orania, care reușește să canalizeze întreaga furie a persecutaților spre un singur dușman, Spania. Prin perseverența în fața a ceea ce părea o luptă deznădăjduită, rămânând neclintit în față oricărei adversități sau dezamăgiri, prin suprimarea oricărui sentiment de separatism între provincii si prin menținerea unei direcții unice a revoltei, Wilhelm de Orania devine prin forța caracterului său, prin capacitatea de organizare și înțelepicunea politică, chiar chipul revoltei. Eforturile sale au dus la declararea oficială a independenței Provinciilor Unite în iulie 1581. Din păcate, Wilhelm nu a trăit această victorie, fiind asasinat la Delft, în 1580, de un catolic fanatic, Balthasar Gerardts. El rămâne însă în istorie drept Vader des Vaderlands (“Tatăl Patriei”) și fondator al casei dinastice de Orania-Nassau, care încă domnește în Țările de Jos.

“Cerșetorii olandezi” cuceresc apele

În 1569 Wilhelm de Orania, deja conducător de facto al rebeliunii olandeze, acordă scrisori de licență unui număr mare de nave pe care s-au adunat echipaje de aventurieri din toate colțurile lumii. Aventuriei, contrabandiști, pirați sau patrioți, acești “cerșetori” luptători au înregistrat un mai mare succes pe mare decât pe uscat, devenind o forță aproape imbatabilă. Bazele lor de operare au inclus pentru mai mulți ani portul Emden (coasta provinciei olandeze Friesland), La Rochelle (pe coasta Franței) și Dover (pe coasta Angliei). De aici atacau navele tuturor statelor, chiar și ale statelor neutre sau aliate și, cu preponderență, cele spaniole, dar și satele de pescari sau orașele de pe coasta provinciilor olandeze, în ciuda regulilor stabilite de Wilhelm de Orania în scrisorile de licență. Chiar și vasele de pescuit și vasele comerciale ale provinciilor olandeze erau ținta unor atacuri, lucru care va avea consecințe dezastruoase pentru pescuit. Lordul De Dolhain, de exemplu, a acționat mai multe luni în 1570 în calitate de amiral pentru Prințul de Orania dar deoarece a refuzat să îi ofere un raport complet al raidurilor sale, a fost destituit. În încercarea de a forma din acești “cerșetori” o forță de luptă organizată și eficientă în lupta pe mare împotriva Spaniei, Wilhelm de Orania a inclus în scrisorile de licență și următoarele ordine:

• “cerșetorii mărilor” trebuiau să respecte legile războiului;
• fiecare comandant de vas trebuia să asigure prezența unui preot la borul navei sale;
• toate capturile urmau să fie împărțite după reguli bine stabilite;
• toate funcțiile de comandă trebuiau să fie ocupate de olandezi, cu excepția situaților în care prințul de Orania ar fi făcut alte numiri;
• toți membrii echipajului trebuiau să fie oameni de bine și cu o bună reputație.

80 de nave au primit scrisori de licență și au fost echipate de Ludovic de Nassau în portul francez hughenot La Rochelle, bază a corsarilor protestanți. Până la finele lui 1569, 84 de nave au fost deja în acțiune, iar “cerșetorii olandezi” ai mărilor începeau să își clădească faima. Grupați în flote puternic militarizate, capturau cu ușurință orașele de coastă. Acești corsari aflati sub comanda unor lideri îndrăzneți, dintre care cel mai remarcabil a fost Wilhelm al II-lea de La Marck, Lord Lumey, s-au mulțumit la început doar cu jafurile pe mare și sol, purtându-și prăzile în porturile engleze de unde puteau să se aprovizioneze și să își planifice rumătoarele atacuri. Asta pâna în 1572, când Elisabeta I a Angliei refuză să mai accepte prezența “cerșetorilor olandezi” în porturile engleze datorită atacurilor destul de numeroase pe care aceștia le-au lansat și împotriva unor nave engleze. Rămași fără acest refugiu prețios, “cerșetorii mărilor” lansează pe 1 aprilie 1572 un atac disperat asupra portului Brielle, pe care îl surprind în absența garnizoanelor spaniole. Atacul inițial asupra Brielle a fost planificat pe trei direcții: “cerșetorii mărilor” aveau să atace din larg, în timp ce la sol, o forță hughenotă avea să atace din Franța iar o treia, din Germania. Planul nu s-a concretizat deoarece, “cerșetorii mărilor”datorită relațiilor îmbunătățite dintre Anglia și Spania, au lansat un atac prematur. Astfel, o flotă de 24 de nave, sub comanda lui Wilhelm de la Marck, Wilhelm Blois de Treslong, Adam van Haren și Martin Brand, au pornit din Dover în martie 1572. Intenția lor inițială a fost să atace insula Texel, dar vremea rea nu le-a permis. În schimb, au atact Brielle. De la Marck a vrut să prade orașul dar amiralul Treslong i-a convins pe toți să îl ocupe. Încurajați de acest succes, flota navighează spre Vlissingen, port pe care de asemenea îl capturează printr-un atac fulger. Capturarea acestor două orașe-port va produce o reacție în lanț, mai multe orașe din apropiere declarându-se în favoarea revoltei și este privită drept adevăratul început al Războiului de Independență al Olandei.

În 1573, “cerșetorii mărilor”, sprijiniți de voluntari englezi, vor învinge în Bătălia de pe Zuidersee o escadră spaniolă aflată sub comanda amiralului Maximilian de Hénin, al treilea conte de Bossu în apropiere de Hoorn. De aici rebelii, amestecați cu localnici, vor declanșa rapid revolte în lant, răspândind rezistența împotriva spaniolilor spre sud, oraș după oraș ridicându-se împotriva ducelui de Alba. În octombrie 1573, “cerșetorii” aflați sub comanda lui Cornelis Dirckszoon, care comanda o flotă de aproximativ 20 de nave, au reușit să învingă o flotă de 30 de nave spaniole. 5 nave au fost capturate iar amiralul, contele Bossu, a fost luat prizonier.

În primăvara lui 1574, în bătălia de la Mookerheyde, forțele spaniole obțin însă o nouă victorie, învingând forțele olandeze compuse din mercenari germani, conduse de doi dintre frații lui Wilhelm Taciturnul. Atât Ludovic de Nassau cât și Henric de Nassau-Dillenburg au pierit în luptă iar trupurile lor nu au fost niciodată recuperate. Aproape singur acum în fruntea revoltei, Wilhelm reușește să emane suficientă voință și determninare astfel încât, la optzeci de ani după ce fratele său Ludovic de Nassau a aprins scânteia revoltei, visul unei Olande independente să devină realitate. Aceasta a făcut ca în toamna lui 1574, pentru apărarea Leidenului împotriva unui asediu spaniol, s-a mobilizat fiecare cetățean, iar după aproape un an, datorită unei interventii spectaculoase a “cerșetorilor mărilor”, orașul va fi eliberat, marcând un alt punct de cotitură în desfășurarea războiului de optzeci de ani.

Războiul de optzeci de ani rămâne însă un conflict extrem de complicat, fiind atât război de independență cât și război religios, în care factorii economici și politici au jucat roluri importante. De ambele părți s-au comis numeroase atrocități. “Cerșetorii mărilor” și insurgenții protestanți din nord au considerat inamici nu doar spaniolii ci și olandezii catolici, atacând biserici, mănăstiri, sate și orașe catolice, ucigând preoți, călugări, reprezentanți ai coroanei spaniole dar și simpli cetățeni catolici, indiferent de naționalitate. La fel armata spaniolă, formată în cea mai mare parte din mercenari, a atacat orașele olandeze, ucigând pe oricine le ieșea în cale. În aprilie 1572, mercenari neplătiți la timp ai armatei spaniole produc o adevărată baie de sânge Delfshaven, apoi în octombrie la Mechelen și în decembrie la Naarden. În 1575 trezoreria Spaniei este complet secătuită. Armata spaniolă, neplătită la timp, se revoltă. Leiden era încă o dată în siguranță iar după jefuirea orașului Antwerp de către mercenarii spanioli în 1576, întreaga Olandă era în revoltă deschisă împotriva Spaniei.

În 1578, ducele de Alba, nereușind să zdrobească rebeliunea, este înlocuit la comanda armatei spaniole din Flandra, de Filip al II-lea al Spaniei, cu nepotul său, diplomatul și conducătorul militar cu înaltă calificare Alessandro Farnese, duce de Parma și Piacenza (1545-1592). Acest nou guvernator al Olandei spaniole, reușește începând cu anul 1580, consolidarea controlului spaniol asupra teritoriilor din sud (astăzi Belgia), atât prin acțiuni militare reușite cât si prin manipulare diplomatică bine organizată. În 1585, cum pescuitul de pe coastele sudice ale provinciilor olandeze nu și-a mai revenit, Spania a folosit porturile de aici ca bază pentru corsarii spanioli. Personal pentru completarea echipajelor se găseau cu prisosință printre pescarii ajunși la sapă de lemn. Porturile Oostende, Nieuwpoort și Duinkerken au devenit principalele baze de operare ale corsarilor spanioli, lucru care nu va fi pe placul Angliei. Tot în 1585, Alessandro Farnese decide să asedieze portul rebel Antwerp. “Cerșetorii mărilor” au fost respinși de spanioli iar orașul a căzut în august. După acest episod, unele echipaje ale “cerșetorilor mărilor” au fost încorporate în marina olandeză recent formată. Însă vechii lideri ai “cerșetorilor” au fost izolați, marina fiind condusă de Wilhelm de Orania și de Statul Major General. Totuși, mulți dintre strămoșii eroilor din marina olandeză aveau să își înceapă carierele maritime ca “cerșetori ai mărilor”. Un exemplu ar fi Evert Heindricxzen, bunicul marelui amiral Cornelis Evertsen cel Bătrân.

În timp ce “cerșetorii mărilor” consolidau poziția insurgenților, un ajutor consistent a venit tot din partea Angliei. Regina Elisabeta I a Angliei s-a poziționat fățiș de partea rebelilor olandezi, asmuțind la rându-i câinii de mare englezi asupra spaniolilor. Sir Francis Drake va ataca coasta Spaniei, provocând daune însemnate în timp ce Walter Raleigh ataca flotele de pescuit ale spaniolilor din nordul Atlanticului. Francis Vere, un alt ofițer englez, va juca și el un rol important pentru cauza olandeză. Din 1585, Anglia se află în război cu Spania iar în 1588 învinge “Invincibila Armada a Spaniei”; o mare lovitură pentru Imperiul Spaniol, un mare câștig pentru englezi, dar și pentru cauza olandeză și hughenotă.

Începându-și serviciul activ sub comanda contelui de Leicester în 1585, Francis Vere se trezește prins în conflictul Țărilor de Jos. La asediul de la Sluys, tânărul se face remarcat de Sir Roger Williams și Sir Thomas Baskerville. Anul 1588 îl găsește în garnizoana de la Bergen op Zoom, repingând asediul spaniolilor. Remarcându-i vitejia în luptă, este uns cavaler de Lordul Willoughby imediat după batălie și devine comandant al trupelor engleze din Țările de Jos, care acționau în strânsă colaborarea cu forțele olandeze conduse de Maurice de Nassau, unul dintre fiii Prințului de Orania. Participă la expediția de capturare a Cadizului din 1596, dar punctul culminant al carierei sale îl reprezintă iulie 1600 când în bătalia de la Nieuwpoort, alături de Maurice, învinge trupele spaniole ale veteranului arhiduce Albert de Austria. Urmează apoi apărarea orașului Oostende din iulie 1601 până în martie 1602. Când Iacob I al Angliei semnează pacea cu Spania, Vere se retrage din serviciu și își petrece restul zilelor în mediul rural pentru a-și scrie memoriile. Sir Francis Vere a murit în 1609, la scurt timp după ce a fost recunoscută independența Provinciilor Unite (Republica celor Șapte Provincii Unite ale Țărilor de Jos).

Liderii “cerșetorilor mărilor”

Wilhelm al II-lea van der Marck, baron de Lumey a fost cu siguranță cel mai cunoscut din lideri. Rebel anti-spaniol declarat încă din primele ore ale revoltei, Lumey s-a trezit alungat din Belgia și cu proprietățile confiscate încă din 1560. Se va întoarce însă pentru a prelua comanda “cerșetorilor mărilor”. După ce a capturat Brielle în 1572, după ce a cucerit sudul Olandei și a preluat controlul asupra nordului și a Zeelandei, a fost numit stadhouder al Olandei, prin urmare căpitan general, comandant militar șef al teritoriilor cucerite. Aprigul și nemilosul baron de Lumey este acuzat însă și el de mai multe atrocități, inclusiv execuția fără judecată, în iulie 1572, a așa-zișilor “martiri din Gorkum”, 19 preoți și călugări romano-catolici olandezi. Carieara lui se oprește însă în 1576 când, considerat a fi mult prea radical, a fost izgonit din Țările de Jos de către reprezentanți ai provinciilor olandeze, cu acordul lui Wilhelm de Orania. S-a întors în ținutul sa, Episcopia de Liege, unde a murit în mai 1578.

Unul dintre locotenenții săi, baronul Willem Blois van Treslong, a servit mulți ani în marina spaniolă. Ofițer naval experimentat, van Treslong se alătură “cerșetorilor mărilor” sub comanda lui Lumey, participând la capturarea orașului Brielle.

Alt lider faimos al “cerșetorilor mărilor” a fost Barthout Entens van Mentheda, baron de Middelstum, Dorema și Engelboor, sate din nordul Groningenului. Entens van Mentheda a condus “cerșetorii mărilor” în acțiunea de capturarea a orașului Dordrecht în aprilie 1572 și a participat la asediile din Haarlem, Goes și Groningen. În calitate de viceamiral al “cerșetorilor mărilor”, el a participat și la campaniile din Walcheren și South Beveland, insule din provincia sudică Zeelanda, în 1580.

Wigbolt Ripperda care provenea dintr-o familie veche și bogată din Ommelanden, o zonă din provincia nordică Groningen, a studiat la Geneva și Orleans, unde a intrat în contact cu protestantismul, religia care a inspirat revolta olandeză. Când s-a întors în olanda, s-a alăturat Prințului de Orania, iar până în 1572 a fost comandant al gardei lui William van der Marck și a devenit guvernator al orașului Haarlem, un oraș pe care l-a apărat cu hotărâre când a fost asediat de o mare armată spaniolă în 1573. După un lung și amar asediu, în lipsa alimentelor, orașul este însă nevoit să se predea. Ripperda, împreună cu soldații săi, a fost capturat și decapitat de spanioli imediat după aceea.

“Cerșetorii olandezi ai mărilor”, acest amestec rar întâlnit care a strâns la un loc drojdia și crema societății – pirați, gunoaie ale societății, ultra-calviniști și aristocrați – au fost un prim exemplu al acelor marinari războinici aflați în permanență la granița dintre pirat și corsar. Tranformați în patrioți, ei au purtat pe mări un război de gherilă împtriva intereselor spaniole și s-au dovedit unul dintre cele mai eficiente instrumente ale cauzei olandeze în prima fază a războiului de optzeci de ani.

Sfârșitul războiului de optzeci de ani

La sfârșitul războiului, deși acesta a cântărit enorm în trezoreria sa, micuța Olandă era deja o putere economică deloc de neglijat în Europa. Datorită inovațiilor aduse corăbiilor, aranjamentelor economice capitaliste precum societățile pe acțiuni, armisițiului cu Spania, interesele comerciale olandeze s-au extins exploziv pe întreg globul, în special în Lumea Nouă și Asia de Est. Atacul și capturarea galionului portughez Santa Catharina de către faimosul căpitan olandez Jakob van Heemskerck, angajat al Companiei Olandeze a Indiilor de Est va avea și el consecințe nebănuite, marcând un moment important în istoria dreptului maritim internațional. Pentru a justifica acest act de pură piraterie, autoritățile olandeze și reprezentanții companiei au căutat sfatul celebrului lor jurist, respectatul și influentul Hugo de Groot, cunoscut și sub numele de Grotius, care va emite cu această ocazie conceptul de Mare Liberum (“marea liberă” accesibilă tuturor), concept care va marca astfel respingerea oficială a monopolului iberic instaurat prin Tratatul de la Tordesillas în 1494. În ianuarie 1648, războiul de optzeci de ani s-a încheiat cu Tratatul de la Münster, parte a Păcii din Westfalia, dintre Spania și Țările de Jos, Spania recunoscând independența Republicii Olandeze. Olanda intra în secolul său de aur ca o mare putere maritimă.

Surse

^{en.wikipedia.org/wiki/Geuzen}

^{en.wikipedia.org/wiki/Eighty_Years_War}

^{en.wikipedia.org/wiki/Capture_of_Brielle}

^{zeerovery.nl/history/beggars.htm}

^{www.cindyvallar.com/SeaBeggars.html}

^{www.rijksmuseum.nl/en/rijksstudio/timeline-dutch-history/1568-1584-william-of-orange}

^{THE FIRST SALUTE by Barbara W. Tuchman, published in Leben, a Journal of Reformation Life}