Cronologia României Mari

În ciuda victoriilor eroice ale românilor în marile bătălii de la Mărăști, Mărășești și Oituz, planurile de ofensivă ale românilor în vederea eliberării teritoriilor ocupate sunt date peste cap de revolutia bolșevică din Rusia, astfel că anul 1918 se remarcă în special prin acțiuni de defensivă împotriva foștilor aliați, rușii. Începutul anului se remarcă prin ⇒ intervenția armatei române în Basarabia, autorizată de guvernul român pe 4 ianuarie (deși inițial respinsă) ca urmare a sprijinului cerut de Sfatul Țării din Basarabia.

Datorită situației grele și a anarhiei declanșate de revoluția rusă, pe întreg teritoriul Imperiului, conducătorii Republicii Democratice Moldovenești, confruntându-se cu numeroase jafuri și acte de violență din partea bolșevicilor au cerut inițial sprijinul comandantului armatei ruse de pe frontul românesc, generalul rus Scerbacev, pentru asigurarea ordinii. Armata rusă însă era și ea în stare de anarhie și neavând trupe disponibile, cererea pentru sprijin armat a fost adresată aliaților români. Bolșevicii din Chișinău, aflând de chemarea trupelor române au declarat că nu se vor mai supune Sfatului Țării, punând chiar o primă pe capetele membrilor guvernului Republicii.

Un studiu prealabil de operatții realizat de Ion Antonescu, la acea vreme locotenent-colonel în armata română, prevedea o acțiune surpriză care să ocupe axa de transport Tighina/Bender - Chișinău - Ungheni, înainte de dislocarea unei mari unități peste Prut, în timp ce Chișinăul, pentru a se evita o lovitură de stat bolșevică trebuia preluat de efectivele de grănicieri și voluntari ardeleni(Corpurile Voluntarilor Români din Rusia) care să susțină militar Sfatul Țării.

Voluntarii ardeleni - recrutați din rândul prizonierilor de război austro-ungari de nationalitate română, organizați pe teritoriul rus, în Ucraina și Siberia -, veniți de la Kiev în dimineața zilei de 6 ianuarie au fost întâmpinați în gara Chișinau de forțele militare bolșevice din capitala Basarabiei ale „Front-Otdel” – filială a RUMCEROD-ului din Odesa și dezarmați ( ⇒ Incidentul armat din gara Chișinău), ceea ce a condus la stoparea avansului și retragerea forțele române de sprijin, formate din 5 batalioane, care ar fi urmat să contribuie la preluarea Chișinăului, conform planului lui Antonescu, dar care au întâmpinat o rezistență militară rusă semnificativă. Prizonierii supraviețuitori ai eșalonului de la Kiev au fost eliberați de forțele armate locale loiale guvernului moldovenesc iar în scurt timp 4 divizii românești au fost dislocate în Basarabia și au forțat retragerea unităților militare bolșevice dincolo de Nistru.

Însoțite de către comandantul Misiunii Militare Franceze, generalul Berthelot, diviziile au avansat peste Prut, în baza unei înțelegeri între aliați, trecerea Prutului fiind asigurată de către Brigada 1 Grăniceri, trupele române intrând în seara zilei de 13 ianuarie în Chișinău. Scopul intervenției a fost de a securiza importante stocuri de provizii, în condițiile în care Moldova, amenințată de foame nu se putea aproviziona cu ușurință ca urmare a dezordinii din teritoriul dintre Prut și Nistru. Tot pe această cale se dorea și împiedicarea extinderii bolșevismului dinspre Ucraina. Cu acordul reprezentanților Antantei dar și ai Puterilor Centrale, România avea un interes major în stăpânirea militară a zonei, cu atât mai mult cu cât se afla într-o conjuctură istorică favorabilă, Basarabia dorind separarea de Imperiul Rus. Nu în ultimul rând România dorea să asigure guvernul proaspetei Republici Democratice Moldovenești suportul militar cerut. Bolșevicii din Chișinău, aflând de chemarea trupelor române au declarat că nu se vor mai supune Sfatului Țării, punând chiar o primă pe capetele membrilor guvernului Republicii. Ca urmare a intrării armatei în Basarabia și după trimiterea unui ultimatum României, guvernul bolșevic al lui Lenin decide arestarea membrilor ambasadei românești și a ministrului României la Petrograd, Constantin Diamandy, precum și a consulului român la Odesa și a întregului personal consular. Aceștia însă vor fi eliberați a doua zi și expulzați din Rusia ca urmare a intervenției tuturor ambasadelor străine din Petrograd. Tot atunci va fi confiscat de către guvernul bolșevic, Tezaurul României, transportate din România spre Rusia țaristă pentru a fi la adăpost de Puterile Centrale care ocupaseră deja o parte însemnată din Regatul României.

Cam în același timp cu incindentul armat din gara Chișinău, la doar o zi distanță, pe 7 ianuarie, au loc la Galați și în împrejurimi lupte între forțele armate române și corpurile de voluntari rusi, dezertori din fosta armata țaristă și bolșevici. Cu peste 500 000 de trupe ruse pe teritoriul ei redus, colaborarea dintre armata română și cea rusă se deteriorează pe fundalul revoluției bolșevice, trupele rusești din România transformându-se în bande indisciplinate care tâlhăreau și terorizau populatia civilă și asupra cărora nimeni nu mai avea autoritate, nici măcar generalul Scerbaciov(unul dintre liderii mișcării alb-gardiste), comandantul rus al frontului. Lupta se încheie cu o victorie decisivă a românilor, care iau un număr considerabil de prizonieri.

Pe 8 ianuarie, în sesiunea comună a Congresului SUA, președintele Woodrow Wilson prezintă proiectul său pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. ⇒ Cele 14 puncte ale președintelui Wilson vor avea consecințe deosebite asupra României, permițând Marea Unire din 1918, în baza principiului autodeterminării naționalităților.

Situația rămâne tensionata în țară, iar în Republica Democrată Moldovenească, între 20 și 25 ianaurie 1918, începe la ⇒ Tighina - punct strategic militar important, cetate militară medievală, nod rutier și de cale ferată important, asigurând legătura cu Chișinăul, Iașiul și sudul Basarabiei - o confruntare între forțele armate ale Regatului României, formate din Divizia 11 Infanterie, comandată de generalul Ernest Broșteanu și Brigada 22, condusă de Lt. col. Macovescu și forțele RUMCEROD-ului(Comitetul Executiv Central al Sovietelor Frontului Român, Flotei Mării Negre și regiunii Odessa), voluntari dezertați din fosta Armată Imperiala Rusă și bolșevici, ca urmare a înaintării forțelor române pe teritoriul Republicii Democratice Moldovenești, la cererea Sfatului Țării. Armata română iese victorioasă iar pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării votează în unanimitate independența Republicii Moldovenești, Prim-ministru al noii Republici fiind numit Daniel Ciugureanu iar Ion Inculeț fiind reconfirmat ca președinte.

Între timp, pe 25 ianuarie, la ⇒ Pașcani și Spătăresți are loc o nouă confruntare militară între forțele române și cele ruse aflate în retragere.  Lupta se să între forțele Diviziei 7 Infanterie română, comandate de generalul Constantin Scărișoreanu și forțele Corpului 2 Aramată rus, comandate de generalul Vasili Egorovici Flug(alb-gardist), confruntare care se soldează cu dezarmarea trupelor ruse aflate în retragere. La fel ca și la Pașcani, și la Mihăileni au loc între 28 și 29 ianuarie, conflicte între Divizia 9 Infanterie română, comandate de generalul Nicolae Rujinschi și rămășite ale Corpurilor 18 și 40 Armată ruse, care se încheie cu dezarmarea trupelor ruse și asigurarea deplasării acestora spre graniță, în mod organizat, sub supravegherea comandamentului român.

Tratatul de la Brest-Litovsk dintre Puterile Centrale și Ucraina, respectiv Tratatul de la Brest-Litovsk pentru care Puterile Centrale și Republica Sovietică Federativă Rusă purtau tratative, lăsau România complet încecuită și cu o parte substanțială din teritoriu încă sub ocupație germană. În aceste condiții pe 27 februarie 1918 are loc ⇒ întâlnirea de la Răcăciuni dintre regele Ferdinand și contele Ottokar Czernin, ministrul de externe al Imperiului Austro-Ungar, trimis al împăratului Carol I al Austriei. Întrevederea între patru ochi a avut loc într-unul din vagoanele trenului regal român și a durat în jur de douăzeci de minute, căci misiunea contelui Ottokar Czernin era acea de a-i prezenta regelui Ferdinand un ultimatum care prevedea ca în 48 de ore să România să înceapă negocieri de pace cu Puterile Centrale. Condițiile Puterilor Centrale prevedeau amputări teritoriale, cedări de facilități economice, într-un cuvânt, condiții înrobitoare și somația de a încheia cât mai rapid pacea, căci un lucru era clar atât pentru Germania cât și pentru Austro-Ungaria; era necesară scoaterea definitivă a României din război. Astfel, între 2 și 4 martie are loc ⇒ Consiliul de Coroană de la Iași și, după consultări cu Ion I. C. Brătianu și Barbu Știrbey, regele acceptă să inițieze negocierea de pace prin intermediul unui guvern filogerman, condus de Alexandru Marghiloman, încercându-se în același timp și o tergiversare, prin numirea inițială a unui guvern condus de generalul Alexandru Averescu. Decizia era de o importanță majora în condițiile în care conform prevederilor art. V din tratatului de alianță cu Antanta, România se obligase să nu „semneze păci separate sau pacea generală decât împreună și simultan” cu ceilalți aliați iar Antanta recunoștea drepturile României asupra teritoriilor din Imperiul Austro-Ungar revendicate; prin urmare încheierea unei păci separate însemna pentru România pierderea oricărui drept de a participa la negocierile de pace, zădărnicind astfel toate sacrificiile făcute în cei doi ani de război. Complet încercuită, România informează aliații că nu este capabilă să facă față singură pe Frontul de Rasărit și că e posibil să fie forțată să încheie o pace separată. Franța refuză categoric această posibilitate, cerându-ne rezistență chiar și în afara granițelor. în acest context, la dezbateri se confruntă doua tabere. Prima, susținută și de rege și de marea majoritate a decidenților politici, doreau acceptarea condițiilor de pace pentru a salva astfel existența statului și a armatei, fiind însă și în favoarea a cât mai multor tergiversări, pentru a putea câstiga timp și în speranța unei victorii decisive a Aliaților. A doua tabără, susținută de regina Maria, era adeptei rezistenței până la capăt. După dezbateri aprinse, prima tabără iese câștigătoare iar guvernul este mandatat să înceapă negocierile cu Puterile Centrale. Umilitoarele condiții impuse de Puterile Centrale au fost acceptate în bloc și au fort trimiși plenipotențiari la Buftea. Guvernul Averescu a fost înlocuit cu guvernul condus de Alexandru Marghiloman, cu misiunea de încheia tratatul de pace în cele mai bune condiții posibile pentru România. Franța a reacționat virulent și în ciuda încercării generalului Berthelot de a aplana disensiunea, Franța a ramas de neclintit în hotărârea de a nu mai recunoaște statutul de aliat al României, în cazul încheierii păcii separate. Misiunea militară franceză a fost retrasă de urgență din România. Dreptul nostru de a rămâne la masa negocierilor s-a datorat regelui Ferdinand, care, susținut constant de regina Maria, a refuzat să ratifice acest tratat până la sfârșitul războiului, în ciuda presiunilor puternice, interne și externe. Neratificarea de către rege a făcut ca tratatul și efectele sale să fie lovite de nulitate. Acuzată în timpul tratativelor ca nu înțelege realitatea, aceeași politicieni care au ridiculizat-o, aveau să recunoasca după război că linia de conduită a reginei Maria a fost cea corectă, făcând posibilă asigurarea statutului de cobeligeranță a României de partea Antantei.

„Prin modul cum a influențat în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.” Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri

De cealalta parte a Prutului, în Republica Democratică Moldovenească (Basarabia), Sfatul Țării votează unirea cu România pe 27 martie 1918. Este primul pas spre realizarea României Mari. Au fost 86 de voturi pentru, 3 împotrivă și 36 de abțineri. Recunoașterea internațională a acestei uniri se va realiza însa abia prin Tratatul de la Paris din 28 octombrie 1920.

Până a junge însa la recunoașterea actului de unir, România este forțată să semneze Tratatul de la București (Pacea de la Buftea-București) cu Puterile Centrale, act încheiat în doua etape:

-Preliminarii de la Buftea, semnate pe 5 martie de către reprezentantul României Constantin Argentoianu și reprezentanții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei și

-Tratatul de pace final, semnat pe 7 mai la Palatul Cotroceni din București, de către Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele și Ion N. Papiniu, miniștri plenipotențiari, reprezentanți ai României.

Prin tratatul de pace, România se obliga:

• să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord Bulgariei, în timp ce restul regiunii, deși în proprietatea nominală a României, urma sa rămână sub controlul Germaniei și al Bulgariei;
• să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
• să concesioneze pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere;
• să cedeze Germaniei și Austro-Ungariei controlul navigației pe Dunăre.

This slideshow requires JavaScript.

Urmează o vară neagră pentru România, care nu încetează însă să spere într-o răsturnare a situației. În plus, lumea întreagă este zguduită de vestea asasinării de catre bolșevici a familiei imperiale a Rusiei, pe 17 iulie. Cum evenimntele se precipită însă nefavorabil pentru Puterile Centrale, primele indicii că România ar putea ajunge sub o nouă stea norocoasă apar în toamnă, când într-o sâmbătă, pe 12 octombrie 1918, în salonul casei lui Aurel Lazăr, avocat, din Oradea, s-a întrunit un comitet mai lărgit al Partidului Naţional Român din care făceau parte dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, dr. Gheorghe Popovici, Gheorghe Crişan, Nicolae Ivan, dr. Ioan Ciordaş, Ioan Nedelcu, Gheorghe Dobrin, dr. Nicolae Cornean, potrivit ziarului Nagyvarad, şi alţii printre care Sever Dan, după mărturiile proprii. Comitetul era format din opt membri: dr. Teodor Mihali, dr. Alexandru – Vaida Voevod, dr. Ştefan Cicio Pop, Vasile Goldiş, Ioan Suciu, Aurel Vlad, Aurel Lazăr, Ioan Ciordaş şi doi invitaţi: Sever Dan, Gheorghe Popovici şi Gheoghe Crişan, cu scopul de elabora declaraţia de autodeterminare a românilor din Ardeal şi Ungaria. ⇒ Declarația redactată la Oradea a fost adoptată în unanimitate și s-a constituit un comitet de acţiune cu sediul la Arad. Câteva zile mai târziu, pe 18 octombrie, Alexandru Vaida-Voevod citește Declaraţia de independenţă a poporului român din Transilvania, Banat şi părţile ungare, adoptată de Comitetul Executiv al Partidului Naţional Român din Transilvania în şedinţa din 12 octombrie de la Oradea, bazându-se și legitimându-se pe principiul autodeterminării naţionale, exprimat de preşedintele Wilson, în plenul Parlamentului de la Budapesta. În aceeasi zi, pe 18 octombrie, secretarul de stat american Robert Lansing răspunde cererii de armistiţiu adresată de Ungaria, învocând cele 14 wilsoniene prin care SUA susțineau cauza cehilor, slovacilor şi a slavilor sudici. Deși, în mare, opinia publică maghiară încă nu realiza pe deplin dimensiunea punctelor wilsoniene, comunicatul a însemnat decesul Austro-Ungariei. Astfel, Declaraţia românilor citită în Parlamentul Ungariei de la Budapesta a căzut într-o extrem de tensionată, pe fondul unor critici acute ale politicii fostului prim ministru ungar, contele Istvan Tisza.

Mai mult, 22 octombrie 1918, pe fundalul destrămării Imperiului Austro-Ungar și în context în care nou proclamata Republică Populară a Ucrainei Occidentale revendica mai mult de jumătate din Bucovina, Sextil Pușcariu publică veritabilul document ⇒ "Ce vrem?" în primul număr al ziarului Glasul Bucovinei. Sextil Pușcariu și Iancu Flondor cheamă convocarea cât mai urgentă a unei Adunări Constituante a românilor pentru a păstra integritatea teritorială a ţării şi a apăra patrimoniul ei istoric şi cultura. Ca urmare a acestui apel, pe 27 octombrie se întrunește o adunare națională română - Adunare Constituantă, care sub președinția părintelui Dionisie Bejan, alege un ⇒ Consiliu Național, format din 50 membri, reprezentanti ai tuturor județelor și păturilor sociale, sub conducerea lui Iancu Flondor. Situația din Bucovina evoluează dramatic, în condițiile în care țara este predată de guvernatorul austriac Joseph Etzdorf, reprezentanților părților și ucrainiene. Trupele ucrainiene ocupă însă în scurt timp edificiile publice și terorizează populația. În aceaste condiții, Consiliul Naţional Român din Bucovina va cere ajutor militar Guvernului român pentru restabilirea ordinii.

În Budapesta, pe 30 octombrie, la inițiativa reprezentanților Partidul Național Român se formează Consiliul Național Român Central, organ politic al românilor din Transilvania, de natură politică și administrativă, având funcții similare unui organism statal central. În componență Consiliului au intrat: Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Teodor Mihali, Ștefan Cicio Pop, Alexandru Vaida-Voievod, Aurel Vlad și șase socialiști Tiron Albani, Ion Flueraș, Enea Grapini, Iosif Jumanca, Iosif Renoiu și Baziliu Surdu. Consiliul Național Român Central este condus de către avocatul Ștefan Cicio Pop, deputat în Parlamentul de la Budapesta și își începe activitatea la Arad, la 2 noiembrie 1918, în casa lui Ștefan Cicio Pop, care devine sediul central al Consiliului.

Pe 31 octombrie, la Viena, este creat Senatul Militar Român Central al Ofițerilor și Soldaților din Viena, o structură națională militară, formată din foștii ofițeri și militari ai armatei Imperiului Austro-Ungar, formată după dizolvarea Imperiului Austro-Ungar, în urma Primul Război Mondial, constituită la inițiativa lui Iuliu Maniu (la acea dată fost sublocotenent al armatei Austro-Ungare) și numit de către Comitetul Național Român Central, ca și ”însărcinat cu afacerile pe lângă guvernul comun de la Viena” și Generalul Austro-Ungar de origine română Ioan Boeriu, cu scopul de a asigura un nucleu al viitoarei armate naționale române din Transilvania, precum și de a asigura sprijinul și apărarea Consiliului Național Român Central. Senatul a fost compus din 11 membri și a fost prezidat de un comitet executiv reprezentat de Iuliu Maniu (cu funcția de reprezentant politic), căpitanul Traian Popa, medicul Epifan Munteanu și Petru Popovici. Pe data de 1 noiembrie, membrii Senatului și-au stabilit responsabilitățile, astfel: căpitanul Traian Popa și-a asumat, temporar (până la însănătoșirea generalului Boeriu) funcția de președinte, preotul militar Gheorghe Oprean și-a asumat funcția de secretar, iar doctorul Epifan Munteanu pe cea de casier. Tot în cadrul aceleiași ședințe Iuliu Maniu a propus atât trimiterea unei delegații la Ministerul de Război pentru a solicita recunoașterea organizației și a cere sprijin, cât și trimiterea unei delegații la Praga cu scopul informării regimentelor românești care își aveau cazărmile acolo, despre constituirea structurii și pentru a le solicita acestora constituirea unui Senat similar. Senatul a fost recunoscut de către Ministerul de Război al noii Republici Austriece și a fost solicitat să asigure ordinea și disciplina în Viena. În acelasi timp, ⇒ începe revoluția din Ardeal, pe 31 octombrie, o dată cu formarea Gărzilor Naționale Române din Transilvania. Timp de trei zile a fost sparte și jefuite grânarele și cirezile de vite ale marilor domenii. Pentru a pune capăt vandalismelor, pentru a apăra și garanta siguranța, guvernul de la Budapesta ordonă garzilor naționale formate în fiecare localitate să jure credință statului maghiar. Aceste miliții, care ar fi trebuit să asigure ordinea era formate din bande de soldați și dezertori, expediați cu trenurile pentru a-i potoli pe revoluționari și a-i speria pe români. În același timp însă cu gărzile ungurești, au apărut și milițiile ardelene, sub forma de consilii și gărzi naționale. Ele au fost organizate de Consiliul Național Român Central și subordonate acestuia, având calitatea de organisme executive, alături de Consiliul Dirigent. Recrutarea s-a făcut pe bază de voluntariat dar au avut o pronunțată structură militară, în componența lor intrând majoritatea personalului întors de pe front din fosta armată austro-ungară. Tehnica de luptă a avut la bază preluarea armamentului din vechile structuri, subordonându-se unui Stat Major dependent de Consiliul Național Român Central, aflat mai întâi la Arad și mutat ulterior la Sibiu. Partidul Naţional Român a interzis în mod expres orice fel de excese. În casa din Arad a lui Ștefan Cicio Pop, sub conducerea preoților și învățătorilor se îndreptau coloane întregi de oameni din satele din împrejurimi, pentru a depune jurământ de fidelitate Consiliului naţional, sub flamurile tricolorului. De pe fronturile din Italia, regimentele româneşti veneau spre casă. Garda Națională, prin natura ei a fost o forța care preluat cu succes rolul poliției locale și al jandarmilor până la intrarea trupelor regulate române în Transilvania, fiind în același timp și un important factor de opoziție politică, adminsitrativă și militară față de guvernul de la Budapesta. Desființarea lor s-a produs fie forțat, prin decizii ale administrației militare franco-sârbă din Banat, sau maghiară situată la vest de linia de demarcație impusă de condițiile armistițiului dintre Aliați și Ungaria, fie pe fondul consolidării administrației românești în teritoriile eliberate, caz în care o parte din membrii Gărzilor au continuat să servească în calitate de voluntari în noua Jandamerie sau în Armata de Transilvania.

În 7 noiembrie, Senatului Militar Român Central, i s-a alăturat și Legiunea Română din Praga, care printr-o proclamație s-a pus la dispoziția Senatului. În 9 noiembrie, Consiliul Național Central Român, hotărăște să redacteze și să trimită o notă ultimativa guvernului maghiar, prin care să solicite predarea conducerii politice, administrative și militare a celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea, către Consiliu. Redactarea notei a fost încredințată lui Vasile Goldiș și avea ca termen de îndeplinire 12 noiembrie 1918, ora 18. În urma unei solicitări a guvernului maghiar, termenul este decalat cu 12 ore.

Tot pe 9 noiembrie, din proprie inițiativă, sublocotenentul Ilie Lazăr își aduce trupele la Cernăuți în sprijinul autorităților române, terorizate de milițiile ucrainiene, după ce Omelian Popowicz, ales al Comitetului Regional Ucrainean și Aurel Onciul, auto-proclamat "comisar național român", fără a fi deci împuternicit în acest sens de Consiliul Național Român, s-au înțeles să împartă provincia pe baza principiului majorității populației din fiecare comună, iar în Cernăuți au creat un Condominium. Ilie Lazăr intră în Cernăuți cu un detașament de 180 militari români lugojeni, parte a regimentului 8 husari, amplasat la nord de Tirsapol. Trupele ucrainiene părăsesc însă orașul Cernăuți, din 9 noiembrie, iar maramureșanul Ilie Lazăr a fost ce care a ridicat primul steag românesc pe turnul Primăriei din Cernăuți. Tot pe 9 noiembrie, Imparatul Wilhelm al II-lea al Prusiei si Germaniei abdică, ca urmare a înfrângerii Germaniei în Primul Război Mondial

Pe 10 noiembrie 1918, cu o zi înainte de încetarea Primului Război Mondial, profitând de slăbiciunea Puterilor Centrale, România cu sprijinul armatei franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, reintră în luptă. Generalul Constantin Prezan este numit de regele Ferdinand Șef al Marelui Cartier General, având ca prim obiectiv mobilizarea comandamentelor, forțelor și mijloacelor și de constituire a unui dispozitiv strategic. După înfrângerea Puterilor Centrale, pe calea Tratatului de la Versailles, au fost declarate nule toate prevederile Tratatului de la București, tratat care nu a fost niciodată ratificat de regele Ferdinand, puternci susținut în această decizie de Regina Maria, România păstrându-și astfel dreptul de a rămâne la masa negocierilor, ca parte cobeligerantă de partea Antantei.

Astfel, începând cu 10 noiembrie 1918 și până pe 20 martie 1920 (data demobilizării armatei), România reintră în război ducând o campanie militară compusă din mai multe acțiuni militare în Basarabia, Bucovia, Transilvania și Ungaria în vederea apărării Unirii, și având sprijinul Misiunii Franceze conduse de generalul Henri Berthelot. Principalele acțiuni au fost cele de alungare a forțelor inamice de pe teritoriul Vechiului Regat, apărarea frontierelor de trupele ruse bolșevice în est și nord-est, dezarmarea trupelor austro-ungare din Bucovina, Maramureș, Crișana, Transilvania și înfrângerea trupelor bolșevice ungare, războiul Româno-Ungar fiind principala dar și cea mai complexă operație militară desfășurată în acest interval de timp. În paralele, conducerea superioară a armatei, a contribuit la desfășurarea negocierilor dintre România și Antanta în ceea ce privea stabilirea liniei de demarcație dintre România și Ungaria.

Pe 11 noiembrie 1918, trupele Diviziei 8 Română, condusă de generalul Iacob Zadik intră în Cernăuți, Bucovina, răspunzănd astfel chemării Consiliului Național Român din Bucovina. La ordinul ministrului de război, generalul Constantin Hârjeu, pe 6 noiembrie 1918, generalul Iacob Zadik, comandantul Diviziei 8, având în subordine Regimentele 16, 29 și 37 infanterie, precum și pe toți grănicerii și jandarmii cu serviciul de pază pe frontiera Bucovinei, ocupă localitățile Ițcani și Suceava, iar de aici înaintează spre Siret și Cernăuți. Cum milițiile ucrainiene au părăsit Cernătiul încă de pe 9 noiembrie, trupele române nu întâmpină opozitie, asigurând preluarea puterii. A doua zi, în ședința din 12 noiembrie 1918, Consiliul National Român reunit la Cernăuți adoptă legea fundamentală a Bucovinei, stabilind astfel instituțiile Bucovinei.

După o săptămână de negocieri și la zece după ce Austro-Ungaria a semnat armistițiul cu Antanta și Regatul Italiei în Villa Giusti de lângă Padova, Ungaria în calitate de stat succesor al Austro-Ungariei, reprezentată de guvernul ungar al contelui Mihaly Karoly, instaurat după Revoluția Crizantemelor, negociază separat și încheie un acord propriu cu Antanta pe 13 noiembrie 1918, la Belgrad. Cu trupele Aliaților aflate la granițele sale și cu trupele armatele statelor succesoare ale Austro-Ungariei înaintând dincolo de granițele ungare, guvernul maghiar a urmărit păstrarea integrității teritoriale a propriului stat. Convenția militară de armistițiu de la Belgrad a condus la trasarea unei linii de demarcație militară în interiorul teritoriului maghiar, între trupele aliate și cele maghiare care trebuiau să se retragă la nord de ea. Convenția va scoate însă în evidență conflictele dintre statele succesoare și Ungaria, dintre Regatul României și Regatul Serbiei, deoarece linia de demarcație stabilită satisfăcea doar revendicările naționale sârbe dar nu și cele le Regatului României conform drepturilor recunoscute de Aliați românilor în 1916. Mai mult, organelor nationale românești și cehoslovace le-a fost mult îngreunată exercitarea autorității datorită faptului că administrația din teritoriul evacuat urma să ramâna sub controlul guvernului ungar de la Budapesta. Astfel, considerând că solicitările le-au fost nesocotite și pe fondul slăbiciunii militare a Ungariei, statele din jur ingnoră convenția de Belgrad, făcând demersuri diplomatice, politice și militare pentru extinderea controlului asupra teritoriilor revendicate în baza principiilor lui Wilson. Linia de demarcație nu a fost respectată iar puterile occidentale au fost puse în fața faptului împlinit, convenția militară de la Belgrad capătând astfel un statut provizoriu și fiind trasate noi demarcații.

Tot în data de 13 noiembrie încep negocierile cu reprezentanții guvernului maghiar. În urma notei ultimative a Consiliului, prin care se cerea predarea conducerii politice, administrative și militare a celor 23 de comitate din Transilvania și a părților românești din comitatele Bichiș, Cenad și Ugocea, către Consiliu, guvernul maghiar trimite o delegație în vederea negocierilor. Negocierile se soldează cu un eșec, guvernul maghiar refuzând cerințele românilor. Negocierile au loc în clădirea Prefecturii din Arad. În acelasi timp, armata română remobilizată a traversat Carpații în Transilvania, atingând pe la mijlocul lui decembrie linia de demarcație fixată la Belgrad de generalul francez Louis Franchet d'Esperey, pe traseul reprezentat de cursul superior al Someșului(Someșul Mare) - Bistrița - Reghin -Târgu Mureș – și cursul Mureșului până la vărsarea în Tisa. Localitățile menționate urmau să fie libere de trupele ungare, iar trupele Aliaților urmau să ocupe regiunea evacuată de maghiari în condiții fixate de Comandantul Șef al Armatelor Aliate din Orient.

Pe 15 noiembrie, în urma eșuării negocierilor dintre Consiliul Național Central Român și delegația guvernului maghiar, privitoare la predarea conducerii politice, administrative și militare către Consiliul Național Central Român, purtate la Arad în 13 și 14 noiembrie 1918, se decide de către Consiliul Național Central Român, convocarea unei Mari Adunări Naționale, care urma să declare unirea românilor transilvăneni, crișeni, bănățeni și maramureșeni cu Regatul României. Hotărârea este cuprinsă în Regulamentul pentru alegerea deputaților care urmau să voteze Unirea cea Mare. Alegerea deputaților urma să se facă în următoarele 10 zile în conformitate cu Legea electorală din 1910, pe circumscripții, în toate localitățile desemnate a fi centre electorale. Numărul deputaților aleși, s-a decis a fi cinci pe circumscripție electorală, aleși prin vot universal deschis, atât de către bărbați cât și de către femei (este pentru prima oară când femeile puteau să își exprime votul).

Între timp, în Austria, în urma izbucnirii revoluției socialiste, trupelor române(din Senatul Militar Român Central) care la acea dată constituiau singura forță militară organizată din Viena, li s-a cerut să asigure liniștea și ordinea publică în Viena, rugâminte pe care o vor onora. Pe 17 noiembrie s-a desfășurat în cazarma Franz Ferdinand, solemnitatea depunerii jurământului militar de credință față de națiunea română și a sfințirii drapelului românesc (confecționat de către Silvia Popa, soția căpitanului Traian Popa), serviciul religios fiind oficiat de către preotul militar Iosif Serafim, asistat de preoții Ilie Haciotă și Gheorghe Oprean. Din partea Consiliului Național Român Central de la Arad a participat oficial la solemnitate deputatul bucovinean Teofil Simionovici.

This slideshow requires JavaScript.

La 20 noiembrie 1918 Consiliul Național Român Central anunță convocarea Marii Adunări Naționale, care urma să aibă loc în 1 decembrie 1918, la Alba Iulia. Deși s-au luat în considerare și Sibiul și Blajul, orașul Alba Iulia a fost ales atât din motive istorice - deoarece aici avusese loc prima unire a românilor în timpul domniei lui Mihai Viteazul și tot aici avusese loc martiriul lui Horia, Cloșca și Crișan - cât și datorită așezării sale strategice, departe de granița maghiară.

Pe 27 noiembrie, în condițiile în care de pe front nu mai soseau alte trupe românești, s-a luat decizia ca trupele române din Viena să se întoarcă în Transilvania, respectiv să ajungă la Arad. Deoarece guvernul maghiar nu a recunoscut statutul Senatului ca și structură reprezentativă a militarilor români, s-a luat decizia ca tranzitarea să fie făcută prin Serbia.

Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare!

A doua zi, pe 2 decembrie, începând cu ora 9, în sala Tribunalului din Alba Iulia are loc prima ședință a Marelui Sfat Național în care alege structura de conducere a Marelui Sfat Național: Gheorghe Pop de Băsești (Președinte), Ion Papp, Demetriu Radu, Teodor Mihali, Andrei Bârseanu (Vicepreședinți), Caius Brediceanu, Mihai Popovici, Ionel Pop, Silviu Dragomir, Gheorghe Pop şi Iosif Ciser (Notari). De asemenea este aleasă componența delegației care urma să prezinte Majestății Sale Regelui Ferdinand I și Guvernului României hotărârile Adunării Naționale: Episcopul Ortodox Miron Cristea, Episcopul Greco-Catolic Iuliu Hossu, Vasile Goldiș, Alexandru Vaida-Voevod și, ulterior, Caius Brediceanu. Marele Sfat Național, ia decizia cu aceeași ocazie, a înființării unui comitet executiv din rândurile sale și alege cu aceeași ocazie și pe membrii săi. Tot în prima sa ședință, desfășurată în sediul Tribunalului din Alba Iulia, Marele Sfat Național alege membrii Consiliului Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Consiliul Dirigent a fost un organism cu caracter politic, administrativ și legislativ, tranzitoriu care a asigurat conducerea Transilvania și Banatul, până la unirea deplină a acestor teritorii cu România și care a funcționat între 2 decembrie 1918 și 4 aprilie 1920. Consiliul Dirigent era compus din 12 membrii: Iuliu Maniu, Alexandru Vaida-Voievod, Ștefan Cicio-Pop, Aurel Vlad, Vasile Goldiș, Aurel Lazăr, Ioan Suciu, Iosif Jumanca, Romul Boilă, Emil Hațieganu, Ion Flueraș, Victor Bontescu, Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Valeriu Braniște. Din punct de vedere politic în structura Consiliului Dirigent se regăseau, reprezentanții Partidului Național Român (13 membrii) și ai Partidului Social Democrat Român din Transilvania (2 membrii – Iosif Jumanca și Ion Flueraș).

Pe 11 decembrie, la București, regele Ferdinand I ratificată prin Decretul-Lege No. 3631 Legea Unirii și prin Decretul-Lege No. 3632 legea de organizare provizorie a Transilvaniei. În aceeași zi, în Transilvania, este creat Comandamentul trupelor din Transilvania, condus inițial de generalul Traian Moșoiu și mai apoi de generalul Gheorghe Mărdărescu, ca parte a Operațiilor miliatre pentru apărarea Marii Uniri iar la Sibiu, Consiliul Dirigent publică Manifestul către națiunea română din Transilvania, Banat și Țara Ungurească și citește nota guvernului maghiar, privitoare la declarația de unire cu România. Guvernul maghiar condus de Károlyi Mihály, a citit în ședința sa din 9 decembrie 1918, Declarația Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, care îi fusese înaintată de către Consiliului Dirigent. Printr-o notă adresată Consiliului Dirigent, Guvernul maghiar, făcea cunoscut că aflase despre Hotărârea de la Alba Iulia și despre formarea unui comitet compus din 15 membri, dar că, în conformitate cu prevederile Convenției de la Belgrad (convenția militară de armistițiu semnată între țările aliate câștigătoare în Primul Război Mondial și guvernul maghiar, succesor al Imperiului Austro-Ungar), potrivit cărora administrația va rămâne și în continuare sub autoritatea guvernului maghiar, declara că deciziile de la Alba Iulia veneau în contradicție cu actul sus-numit, din care cauză nu ia în considerare hotărârile adoptate și le condamnă cu asprime.

Un ultim eveniment important, marchează sfârșitul anului 1918: vizita din 29 decembrie, la Arad, a Comandantul Misiunii Militare Franceze Generalul Henri Mathias Berthelot pe fundalul căreia Garda locală din Arad a fost atacată de gardiștii unguri. Altercația se lasă cu aproximativ 20 de morti și 40 de răniți - conform relatărilor din presa română și 5 morți, conform relatărilor din presa maghiară -, chiar șoferul lui Berthelot fiind rănit, drapelele Antantei fiind sfâșiate. Trebuie notat că vor trece luni bune până ce calvarul românilor va lua sfârșit în vestul României, și mai mulți căzând victime în timpul atacurilor comise de unguri bolșevizați. De altfel, în anul ce va urma, principalele principalele operații ale Armetei Române s-au desfășurat în decursul războiului Româno-Ungar din 1919 (15 aprilie-6 august).

La puțin timp după Marea Adunare Națională de la Alba Iulia, în zona Sălajului, la Țigani, actualul Crișani, pe 14 ianuarie, are loc ⇒ un incident armat între trupele române si cele ungare, respectiv trupele românești din Regimentul 16 Infanterie al Diviziei 7 Infanterie și trupele maghiare ale Regimentului 24 Infanterie Honvezi din Divizia Secuiască, primele conduse de maiorul Gheorghe Rozin și celelalte de maiorul Mihaly Gyurotsik. Incidentul are loc în timpul operației de ocupare al unui nou aliniament al liniei de demarcație din Transilvania și s-a soldat cu 6 morți, 13 raniți și 7 dispăruți din partea românilor.

Trupele armatei române își continuă înaintarea în Transilvania înca de la începutul lui ianuarie 1919 și pe 11 ianuarie ocupă Jibou, în timp ce soldații maghiari se retrag spre Cuceu și Zalău. La Zalău sunt lăsate și două companii românești sprijinite de Garda Națională Română și care, tot pe 11 ianuarie, primesc un ultimatum din partea maiorului Gyurotsik, acesta oferind trupelor române 4 ore pentru părăsirea Jiboului. Pentru calmarea spiritelor intervine István Apáthy, Comisarului General al Ungariei de Răsărit din Cluj care dă un ordin de contramandare a acțiunii, după negocieri cu Aurel Hețco, de profesie avocat și locotenent de rezervă, deputat în marea Adunare Națională de la Alba Iulia și comandantul Gărzilor Naționale Române și președintele Consiliului Național Maghiar din Jibou, Brandt Vilmos. Cum trupele comandate de maiorul Rozin se grupau în localitate, parlamentarii maghiari veniți de la Zalău la punctul de comandă al subunității au solicitat ca timpul acordat retragerii trupelor ungare din oraș dincolo de linia de demarcație să fie de 10 zile iar Garda Națională Maghiară de la Zalău să funcționeze în continuare, dând asigurări că evacuarea orașului se va produce în liniște și că predarea localității se va desfășura fără incidente, prin cooperarea autorităților administrative cu Garda Națională Română. Având în vedere că procesul de desființare al Gărzilor Naționale Române fusese deja reglementat de Ordonanța 201/1919 a Consiliului Dirigent, acestea urmând a fi desființate cel târziu până la 1 februarie 1919, maiorul Rozin a refuzat cea de a doua solicitare si a acordat un terment de 48 de ore pentru evacuarea orașului de către trupele Regimentului 24 infanterie Honvezi.

Incindentul s-a petrecut în drumul spre Zalău, în triunghiul de deviație al căii ferate care ducea spre Zalău, în apropiere de gara Țigani, unde trenul care transporta trupele române a fost luat cu asalt și linia minată de truipele maghiare. În contrapartidă, restul Batalionului 2 din Regimentul 16 Infanterie s-a regrupat venit fiind de la Jibou, pe dealurile Ortelecului și a contraatacat, lupta continuând până ce regimentul maghiar a părăsit orașul. Trupele române au recuperta trenul și au ocupat linia de demarcație pe 14 ianuarie, iar a doua zi au intrat în Zalău.

Pe 18 ianuarie, ⇒ încep lucrările Conferinței de Pace de la Paris, care avea drept obiectiv dezbaterea noii configurații politico-teritoriale și rezolvarea problemelor economico-financiare rezultate în urma Primului Război Mondial, la lucrări participând reprezentanții diplomatici a 32 de țări și naționalitati, respectiv: Belgia, Brazilia, Canada (ca parte a Imperiului Britanic), China, Cuba, Cehoslovacia, Franța, Grecia, Guatemala, Haiti, Hejazul (mai târziu parte din Arabia Saudită), Honduras, Italia, Japonia, Liberia, Lituania, Montenegro, Nicaragua, Panama, Polonia, Portugalia, România, San Marino, Siam, Regatul Unit, Statele Unite, Regatul sârbilor, croaților și slovenilor (mai târziu Iugoslavia) precum și Principatul Andorra, înca nerecunoscuta Republică a Irlandei, Vietnam, Zioniști care militau pentru cauza unui stat israelian în Palestina, Tonga, noile state independente din Caucaz, adică Armenia, Azerbaidjan, Georgia și Nordul Caucazului, o delegația a regelui Faisal al Siriei, reprezentată de cel cunoscut drept Lawrence al Arabiei. Conferința a dus, în final, la semnarea tratatelor de pace între statele învingătoare - cu excepția Rusiei, aflată în plin război civil - și cele învinse în Primul Război Mondial, respectiv Tratatul de la Versailles, Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye, Tratatul de la Neuilly-sur-Seine, Tratatul de la Trianon, Tratatul de la Sevres dar și la apariția Ligii Națiunilor. Președintele Conferinței a fost proclamat delegatul Franței, țară gazdă : Georges Clemenceau. Delegația română a fost compusă din Ion I. C Brătianu(până la demisia din fruntea delegației române, la 12 septembrie 1919), Alexandru Vaida-Voevod, C. Angelescu, Victor Antonescu și Diamandy. Conferința a început pe 18 ianuarie 1919 și putem spune că, formal, s-a încheiat abia în iulie 1923, când a fost semnat Tratatul de la Lausanne.

La nici un an de la realizarea Unirii Basarabiei cu Regatul României în județele interbelice Hotin și Soroca, din regiunea istorică Basarabia, ⇒ începând cu 20 ianuarie are loc o revoltă a rutenilor, populație ucraineană majoritară în acest ținut și care nu s-a regăsit într-un mod convenabil în viitorul Regatului României, văzând în statul ucrainean (geografic limitrof și aflat în acele vremuri în curs de constituire), o soluție în ceea ce privește autodeterminarea ce fusese garantată de bolșevici prin Declarația drepturilor popoarelor din Rusia. Nemulțumiți de schimbările cu caracter economic, instituțional și social ce s-au manifestat sau care urmau să apară în contextul includerii teritoriului basarabean în Regatul României, rutenii sprijiniți atât de factori politici și militari din Republica Populară Ucraineană și Rusia Bolșevică, dar și reprezentanți non-statali din Mișcarea Albă(ruși alb-gardiști care se opuneau bolșevicilor) și Comitetul pentru Salvarea Basarabiei organizat a Odesa al cărui scop era desprinderea Basarabiei de România și anexarea ei la Ucraina sau la Rusia, în cazul restabilirii fostului imperiu țarist, au început o revoltă care a degenerat rapid într-un conflict armat cu forțele militare române. Episodul care acum este considerat de istoriografia română parte a Operațiunilor militare pentru apărarea Marii Uniri, a fost prost privit la Conferința de Pace de la Paris din 1919, producând dificultăți României în problema complexă a Basarabiei, datorită distrugerii unor localități în timpul luptelor, a represaliilor din partea Armatei Române împotriva civililor combatanți și a numărului mare de refugiați ucrainieni.

Nici în Transilvania situația nu este una mai fericită. ⇒ Pe 23 februarie, începe lupta de la Zalău, dintre trupele maghiare ale Diviziei secuiești și trupele române care ocupau acum cel de al treilea aliniament al linie de demarcației din Transilvania. Centru unguresc, Zalăul era considerat o poartă de o importanță strategică reală, atât de românii care preiau cu greu administrația, cât și de maghiari, care îl consideră un centru cu un cadru favorabil pentru dezvoltarea unei rezistențe armate maghiare, determinate să restabilească vechile granițe ale Ungariei. În plus, trupele ungare concentrate la Zalău după ocuparea Clujului de către armata română au reprezentat o amenințare pentru aripa dreaptă a dispozitivului militar român, care astfel, ar fi putut fi întoarsă printr-un atac executat pe valea SomeșuluiPrin urmare, întreaga situație avea să arate că un război româno-ungar era iminent. Artileria românească a lovit puternic orașul și abia ca urmare a bombardamentului intens de pe 26 februarie, trupele maghiare încep să se retragă. În localitate s-a instalat însă panica și alături de mulți dintre locuitorii Zalului, o parte dintre soldați au fugit. Dificultatea cuceririi de către armata română a localității a fost sporită însă de faptul că o parte din populația sa de etnie maghiară a avut o contribuție activă la apărare. Bilanțul întregii lupte a fost defavorabil românilor. Pe de o partea, imaginea armatei române, superioară numeric și ca dotare tehnică, a fost una negativă după acest episod, decizille luate și modul de operare generând probleme atât pentru populația civilă din Zalău - un număr mare de refugiați, din rândul maghiarilor din oraș, retrași de teama unor represalii -, cât și pentru orașul în sine, care a suferit daune din cauza focului de artilerie. Această imagine negativă a fost speculată de organele de propagandă maghiare, provocând un sentiment puternic de neîncredere în noua administrație. Din păcate, sursele documentare existente sunt puține și cu contradicții, făcând dificilă o reconstituire cât mai fidelă a întregului eveniment.

Cum a devenit evident faptul că linia de demarcație dintre trupele ungare și cele române - stabilită în urma convenției militare de le Belgrad, încheiată pe 13 noiembrie 1918, mult în defavoarea României, deși armatei române i se recunoștea dreptul de a ocupa Transilvania în limitele fixate de Convenție, în calitatea de putere aliată a Antantei  -, nu va putea fi menținută, românii, cu sprijinul generalului Berthelot continuându-și înaintarea. Ciocnirile dintre gardiștii maghiari și cei români au fost dese chiar înainte de proclamarea Unirii la Alba Iulia și este lesne de înțeles că ulterior ele s-au amplificat, o nouă armata maghiară constituindu-se pe resturile celei vechi. Ca urmare a demersurilor diplomatice și bazându-se în negocieri pe principiile formulate de Wilson, dar și profitând de rolul tot mai semnificativ pe care România îl avea în planurile comandanților militari francezi de intervenție împotriva Rusiei Sovietice, la Conferința de Pace se trasează o nouă linie de demarcație - de data aceasta mult mai favorabilă românilor -, între Satu Mare și Arad. Această nouă linie de demarcație, a patra, se dovedește însă de neacceptat pe oficialii maghiari, iar nota ei ultimativă ca urmare a escaladării tensiunilor în Ucraina, au dus la o gravă criză politică în Ungaria și ca urmare a eșecului guvernului de a organiza statul după dizolvarea imperiului Austro-Ungar și a demisiei lui Mihaly Karoly s-a ajuns la instalarea regimului comunist condus de Bela Kun la Budapesta și la proclamarea ⇒ Republicii Sovietice Ungare, prima republică bolșevică din Europa.Președintele noii republici a fost Sandor Garbai, de profesie zidar, dar puterea reală a avut-o ministrul de externe Bela Kun. Primele măsuri ale guvernului bolșevic au fost naționalizarea industriei, abolirea titlurilor și privilegiilor aristocrației, separarea statului de biserică. Bela Kun refuză însă să împartă pământ țăranilor și astfel pierde suportul popular. Presați de români în est, de cehoslovaci în nord și în rest încercuiți de forțele aliaților, Bela Kun caută să pactizeze cu Rusia bolșevică, aflată sub conducerea lui Lenin în vederea unei alianțe ofensive și defensive. Astfel, într-o scurtă perioadă de timp, de la reorientarea antantistă a lui Mihaly Karolyi, Ungaria a trecut la bolșevism sub conducerea lui Bela Kun într-o încercare disperată de menținere a integrității teritoriale. Nedorind să accepte ultima linie de demarcație stabilită în 26 februarie 1919 la Conferința de Pace, noul guvern bolșevic se consideră în stare de război cu România și este decretată mobilizarea generală, care în foarte multe cazuri ale loc cu forța. Până la organizarea Armatei Roșii Ungare, ordinul este de menținere a fronturilor actuale, forțele colonelului Károly Kratochvil, comandantul Diviziei de Secui (continuatoarea Diviziei 38 Infanterie Honvezi, cu sediul în Cluj) urmând să grupeze forțele în jurul orașului Satu Mare pentru a putea deschide un culoar spre Dej. Printr-un atac combinat, al ungurilor și rușilor bolșevici, deci din vest și est, prin Basarabia, se urmărea ca linia Carpaților Orientali să devină graniță între Rusia Sovietică și Republica Sovietică Ungară.

Începând cu data de 24 martie 1919, trupele ungurești încep atacurile puternice împotriva trupelor române pe linia de demarcație, atacuri care devin tot mai puternice la începutul lunii aprilie în zona Seini-Hodod-Zalău și Ciucea. Confruntându-se cu noua situație românii se pregătesc de rispostă, planul constând într-o ofensivă puternică și o anihilare cât mai rapidă în vest și inițial rezistență inițială în est, astfel încât lucrurile să nu degenereze și în acea zonă. De mare folos în buna funcțiune a acestui plan a fost și ofensiva rușilor albi conduși de generalul Denikin, împotriva bolșevicilor, din sudul Ucrainei, ofensivă care a oferit României răgazul necesar pentru a se putea concentra spre vest și nu pe Nistru.

Sub auspiciile Conferinței de Pace, între 4 și 5 aprilie 1919, la Budapesta ajunge generalul ⇒ Jan Christian Smuts cu propunerea unei noi linii de demarcație, de data asta aceasta cu 25 km mai spre est, deci în favoarea Ungariei și în defavoarea României, prin care districtele Salonta, Oradea și Satu-Mare ar fi urmat să fie teritorii tampon, scoase atât de sub autoritatea guvernului ungar cât și libere de trupe române. În schimbul aprobării noi linii de demarcație de către regimul bolsevic condus de Bela Kun, generalul Jan Christian Smuts promitea ridicarea blocadei, ajutoare materiale și o atitudine mai binevoitoare în ceea ce privește stabilirea viitoarelor granițe cu România, Cehoslovacia și Iugoslavia. Guvernul unguar respinge propunearea cerând ca armata română să se retragă pe linia de demarcație fixată prin Armistițiul de la Belgrad iar trupele franceze să elibereze Aradul și Seghedinul. iscuțiile încetează iar generalul Jan Christian Smuts părăsește Budapesta, însă misiunea lui a determinat îngrijorare și nemulțumire în rândul românilor, grăbind decizie statului român de a a continua înaintarea trupelor spre vest, oprită la sfârșitul lunii ianuarie.

În aceste condiții, în data de 10 aprilie 1919, Consiliul de Miniștri  al regatului României decide declanșarea ofensivei împotriva Ungarie bolșevice. Pe 12 aprilie 1919, generalul Traian Moșoiu - fost sublocotenent în armata ungară, care în 1891a trecut Carpatii și s-a înrolat în armata română -, este numit la comanda "Grupului de Armate Nord", dupa ce cu o lună înainte fusese numit Guvernator Militar al Transilvaniei. "Grupul de Nord" cuprindea detașamentul mixt condus de generalul Olteanu, în regiunea Sighet, constituit dintr-o brigadă de roșiori, două batalioane de infanterie și o baterie de artilerie. Tot pe 12 aprilie, generalul Gheorghe Mărdărescu este numit comandant al "Grupul de Sud" în sarcina căruia cădeau obiective de ofensivă. În componența acestui grup intrau Divizia 2 Vânători și Regimentul ardelenesc "Beiuș", în linia întâi; Divizia 1 Vânători, în linia a doua; Divizia 18 ardelenească, în linia a treia, ca rezervă generală. ⇒ Pe 16 aprilie, armata română începe ofensiva împotriva Ungariei bolșevice. Începe ⇒ bătalia din Munții Apuseni; în noaptea de 15-16 aprilie, trupele maghiare lansează o ofensivă asupra pozițiilor românești din Cicarlău, Crișeni și Ciucea. Ofensiva maghiară este respinsă, iar trupele române trec la contraatac, respingând frontul comunist pe linia Nyireghaza, Debretin și Bekescsaba. Au fost eliberate localitățile Satu Mare, Carei, Oradea și Salonta.

Pe 1 mai 1919, trupele române de pe întreaga linie a frontului au ajuns la Tisa, făcând joncțiunea cu trupele cehoslovace. În aceste condiții întregului guvern român i-a revenit misiunea de a demonstra ca ocuparea acestui aliniament nu însemna revendicarea unor teritorii din Ungaria ci necesitatea apărării în fața planurilor expansioniste ale Republicii Sovietice Ungare sprijinite de Rusia bolșevică. În ajutorul lui Brătianu, pentru a-și demonstra punctul de vedere și necesitatea apărării Mari Uniri, vine ultimatumul trimis de Cicerin și Rakovski din partea Ucraine, care cerea României evacuarea în două zile a Basarabiei, precum și un al doilea ultimatum, care cerea României să evacueze Bucovina. Cam în acelasi timp, Lenin îi comunica telegrafic lui Béla Kun că prin Basarabia, Bucovina și Galiția urma să ajute Republica Sovietică Ungară. Deși, într-un final, sub presiunea Marilor Puteri, Ungaria bolșevică încheie un armistițiu cu Cehoslovacia, Marele Cartier General al Armatei Române decide menținerea pozițiilor pe Tisa, ca linie strategică, pe considerentul că Ungaria, nedezarmată, nu oferea nicio garanție, cu atât mai mult cu cât guvernul român constata intențiile agresive ale guvernelor sovietice ungar și rus, deplasările de forțe în regiunea frontului român, incursiunile peste Tisa.

Pe 6 mai, la Arad, sub conducerea lui Gyula Karolyi, văr al fostului prim-ministru al Ungariei, se contituie un guvern maghiar contrarevoluționar. În acest guvern, Miklos Horthy (de Baia Mare, cavaler de Szeged și Otranto, fost amiral austro-ungar), este conducătorul "Armatei naționale" anticomuniste, având funcția de ministru de război.

Pe 11 iunie, ⇒ la Conferința de Pace de la Paris, Delegației României i se comunică configurația granițelor României, cu Ungaria și cu Regatului sârbilor, croaților și slovenilor. rontiera stabilită dintre România și Ungaria de către comisia de experți francezi, englezi, americani și italieni care au studiat problemele teritoriale expuse de Ion I.C. Brătianu, propunând delimitarea frontierelor cu Ungaria pe criterii etnice, geografice si economice este, în mare, actuala frontieră, însa nu este cea promisă prin Tratatul de Alianţă din 1916 dintre Antanta și România, adică de-a lungul întregului curs al Tisei, de la Szeged, la sud, la Vasaros-Nameny, în nord. De altfel, Brătianu se va lovi de o atutidune ostilă și în ceea ce prevește delimitarea graniţei dintre România şi Regatului sârbilor, croaților și slovenilor(Iugoslavia), în zona Banatului. Ion I.C. Brătianu cerea ca întreg Banatul să fie încorporat în Regatul României, promis de Aliaţi în 1916, considerînd că existenţa unei graniţe naturale puternice cu statele slave, Dunărea şi Nistru, era o necesitate strategică pentru România. Ulterior, în urma demersurilor diplomatice ale Serbiei şi altor cercuri politice occidentale care o sprijineau, Conferinţa de pace a impus României renunţarea la Banatul de sud pentru a fi cedat Iugoslaviei, îndeosebi din raţiuni strategico-militare. Şeful guvernului român, Ion. I. C. Brătianu, nu a acceptat niciun compromis în problema cedării Banatului de sud. În imposibilitatea de a face acceptată poziţia României, Brătianu a părăsit Parisul şi s-a angajat în politica de rezistenţă faţă de cei „Patru mari”, pînă la 12 septembrie 1919, cînd a demisionat.

Ca urmare a  armistitiului semnat la 11 noiembrie 1918, în pădurea din Compiègne, armistițiu ce a pus punct luptelor din Primul război Mondial, și după luni de negociere, pe 28 iunie 1919, ⇒ este semnat Tratatul de Pace de la Versailles, act care pune capăt Primului Război Mondial. Tratatul stipula ca Germania să-și asume completa responsabilitate pentru declanșarea războiului și să plătească mari compensații (reparații de război) trupelor aliate. Germania pierdea, de asemenea, teritorii în favoarea țărilor vecine, suferea o severă limitare a forțelor militare și era deposedată de coloniile sale africane și cele de dincolo de ocean. vând în vedere termenii extrem de duri impuși Germaniei, "Dreptul popoarelor de a dispune de ele însele" susținut de Wilson, neaplicându-se și germanilor, spre disperarea acestora și a lui Wilson, tratatul a cauzat un adevărat șoc în Germania, șoc care ajutat accederea la putere a lui Adolf Hitler și prin urmare izbucnirea celui de al Doilea Război Mondial. O pace pierdută Tratatul de la Versailles, după cum aveau să recunoască chiar și unii dintre învingători, căci în opinia majorității Pacea de la Versailles a fost una dictată și nu negociată.

Pe 28 iulie 1919 administrația românească s-a instalat în Banat, când Gheorghe Dobrin a fost numit prefect pentru judeţul Caraş-Severin cu sediul la Lugoj, iar Aurel Cosma la Timişoara pentru judeţul Timiş-Torontal, cu sediul la Timişoara. În fine, ⇒ Unirea Banatului cu România este consfințită prin intrarea armatei române în Timișoara în 3 august, sub comanda colonelului Economu și în uralele mulțimii entuziaste. Armata este primită de oficialitătile locale și de reprezentanții minoritătilor în piața din centrul orașului, numită de atunci Piața Unirii. Pentru a pecetlui actul unirii Banatului cu România, sosesc la Timişoara dinspre Arad prim-ministrul Brătianu şi ministrul Consiliului Dirigent Ştefan Cicio-Pop. În ziua următoare Regatul român a încheiat tratatul cu puterile aliate în urma căruia Banatul intra în graniţele României Mari. Preluarea de facto și de jure a administrație Banatului de către autoritățile românești s-a desfășurat cu întârziere și cu mare greutate, datorită prezenței în regiune a trupelor sârbe și franceze, Banatul fiind o regiune disputată atât de cercurile maghiare cât și de cele sârbești.

This slideshow requires JavaScript.

După un contraatac extrem de puternic al forțelor maghiare asupra armatei române și după o săptămână de lupte crâncene, trupele române reușesc să se apropie de Budapesta. ⇒ Pe 3 august 1919, în jurul orei 20:00, fără a avea un ordin în acest sens, Colonelul Rusescu și un detașament român intră în Budapesta descălecând în curtea cazărmii de husari „Arhiducele Iosif”. Această acțiune pe cont propriu a colonelului Rusescu nu i-a convenit generalului Mărdărescu, care a și luat măsuri disciplinare împotriva ofițerului care îndrăznise să îi știrbească din aureola victoriei totale. Comandantul armatei române ce operase în Ungaria, generalul Mărdărescu, va privi defilarea militarilor români din compunerea Diviziei 1 Vânători, doar a doua zi, la ora 18:00, din centrul bulevardului Andrássy din Budapesta. Din acest motiv, istoricii au înregistrat data de 4 august 1919 ca dată a ocupării capitalei Ungariei. După pătrunderea în Budapesta a altor efective ale armatei române, generalul Moșoiu a fost numit comandant al Garnizoanei militare Budapesta și Guvernator Militar al teritoriilor ungare de la vest de Tisa. Trupele ungare bolșevice sunt alungate și Bela Kun pierde puterea.

This slideshow requires JavaScript.

⇒ La 10 august 1919 se ține la Timișoara o mare adunare populară a tuturor bănățenilor, veniți în număr de peste 40.000, din toate colțurile provinciei, să consfințească unirea Banatului cu România. Adunarea adoptă o rezoluție prin care declară, printre altele unirea pe vecie a întregului Bănat cu Statul român sub sceptrul dinastiei române și jură credință și supunere M.S. Regelui Ferdinand I, domnitorul tuturor românilor.

Ultima parte a anului este marcată de încheierea tratatelor de pace și de recunoașterea internațioanală a Unirii.

Pe 10 septembrie, ⇒ Tratatul de la Saint-Germain obligă Austria să renunțe în favoarea României la toate drepturile asupra Bucovinei, care recunoaște practic la nivel internațional unirea fostulului Ducat al Bucovinei, respectiv vechiul teritoriu al provinciei Bucovina de pe vremea lui Ștefan cel Mare cu Regtul României. Alte prevederi ale tratatului semnat pe 10 septembrie 1919 de către reprezentanții diplomatici ai 17 state, prevedeau limitarea capacitătii militare a Austriei, dispoziții referitoare la despăgubirile pe care Austria urma să le plătească(obligații pe care, datorită crizei economice, Austria nu a reușit să le onoreze), regimul navigației pe Dunăre, la organizarea transporturilor feroviare între Austria și celelalte state. Spre deosebire însă de celelalte state învinse în primul război mondial, Austria nu a contestat tratatul de pace și nu a urmărit nici revenirea la situația anterioară războiului, deși majoritatea populației și a clasei politice, ar fi preferat, în primii ani de după război, să se unească cu statul german, posibilitate respinsă însă în mod categoric de învingători, care nu dorea întărirea Germaniei.

Pe 27 noiembrie 1919 este semnat, în urma Conferinței de Pace de Paris, ⇒ Tratatul de Pace de la Neuilly sur Seine dintre Puterile Aliate, printre care și România și Bulgaria, tratat care definește, printre altele granițele Bulgariei. În privința României s-a restabilit frontiera româno-bulgară hotărâtă în Tratatul de pace de la București din 10 august 1913 (Cadrilaterul, precum și părți din Dobrogea de Nord reintră în componența României).

Un ultim eveniment important, marchează finalul anului 1919. Pe 29 decembrie 1919, primul Parlament al României reîntregite, reunit la Bucureşti, ales prin vot universal şi cuprinzând reprezentanţi din toate teritoriile locuite majoritar de români votează Legile de ratificare a unirii Transilvaniei, Crișanei, Maramureșului, Banatului, Bucovinei și Basarabiei cu România. Mai lipsea doar recunoașterea internatională a unirii Transilvaniei și a Basarabiei cu România.

Anul 1920 debutează cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Versailles, când pe 10 ianuarie acesta este ratificat de către Liga Națiunilor, luând astfel sfârșit, în mod oficial, Primul Război Mondial. La 6 zile de la intrarea în vigoare a Tratatului de la Versailles, are loc la Paris, pe 16 ianuarie, ⇒ prima întâlnire a consiliului Ligii sau Societății Națiunilor . Ulterior, în noiembrie, sediul societății s-a mutat la Geneva, unde, pe 15 noiembrie 1920 va avea loc prima Adunare Generală cu reprezentanții din 41 de state. Înființată în urma Conferinței de Pace de la Paris și precursoare a Organizației Națiunilor Unite, societatea avea ca scop principal menținerea păcii mondiale, prevenirea războiului prin securitate colectivă, dezarmarea și rezolvarea disputelor internaționale prin negociere și arbitraj dar și tratarea unor probleme precum condițiile de muncă, tratamentul corect a locuitorilor indigeni, traficul de persoane și a drogurilor, comercializarea armelor, sănătatea mondială, prizonierii de război, și protejarea minorităților din Europa. Este de remarcat faptul ca deși Statele Unite au formulat conceptul prin intermediul celor 14 puncte ale președintelui Woodrow Wilson și au semnat Pactul, respcetiv documentul fundamental prin care a fost fondată Societatea Națiunilor, nu s-au alăturat niciodată Ligii Națiunilor, nefiind de acord cu termenii mult prea duri ai Tratatului de la Versailles. Printre cele 44 de state fondatoare s-a aflat și România.

Pe 20 martie, Marele Cartier General emite ordinul de demobilizare al Armatei și Marele Cartier General este desființat iar structurile sale sunt fie desființate fie contopite cu structurile Marelui Stat Major, conform Înaltului Decret nr. 1162 din 18 martie 1920. Tot la aceea dată își prezintă demisia din armată, fiind pensionat pentru a doua oară și Generalul Constantin Prezan, cel care a sigurat conducerea Marelui Cartier General începând cu data de 28 octombrie 1918.

Pe 4 iunie, ⇒ este semnat Tratatul de la Trianon dintre Puterile Aliate învingătoare în Primul Război Mondial și Ungaria prin care se stabilesc frontierele noului stat Ungaria cu vecinii săi.  Pentru statele succesoare și vecine Ungariei, printre care și România, Tratatul de la Trianon consfințea realizarea dreptului la autodeterminare al popoarelor, consifințindu-se astfel la nivel internațional unirea Transilvaniei, Maramureșului, Crișanei și părții răsăritene a Banatului cu Regatul României. În principiu, frontierele Ungariei stabilite de Tratatul de la Trianon sunt actualele frontiere ale Ungariei. Frontiera româno-ungară este descrisă în secțiunea a doua a articolului 27 și reprezenta traseul actualei frontiere între România și Ungaria. Din partea Ungariei, Tratatul de la Trianon a fost semnat de Agost Benárd și Alfréd Drasche-Lázár iar din partea României, de către dr. Ion Cantacuzino, ministru de stat și Nicolae Titulescu, fost ministru delegat al României la Conferinţa de Pace de la Paris. Tratatul a reglementat granițele noului stat ungar cu vecinii săi, Austria, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor (stat devenit ulterior Iugoslavia), România și Cehoslovacia și impunea Ungariei și plata unor reparații de război statelor afectate. Tratatul a fost considerat injust de către Ungaria care pierdea în urma lui 72% din teritoriul considerat pământ maghiar și 63% din populație, în marea ei majoritate formața din etnici nemaghiari, reprezentanții săi semnând tratatul "sub protest".  Prin urmare, Tratatul de la Trianon a consfințit sfârșitul regatului Sfântului Ștefan, dispărut de facto, după înfrângerea de la Mohacs dar a recunoscut existența statului maghiar independent, ideal al revoluționarilor maghiari din 1848, însă nu în frontierele imaginate de aceștia, motiv pentru care tratatul a fost și este în continuare, considerat de maghiari o catastrofă națională. Regatul Ungariei care a existat între 1920 și 1944, condus de regentul Miklós Horthy, care-l reprezenta în mod oficial pe regele ungar abdicat, Carol al IV-lea al Ungariei din dinastia de Habsburg-Lorena, a încercat în mod constant o revizuire a Tratatului de la Trianon, alături de Germania și Italia.

Pe 16 iulie, ⇒ Conferința de la Spa (Belgia) stabilește reparațiile datorate de Germania puterilor învingătoare din Primul Război Mondial. Este prima conferința postbelică care a inclus si reprezentantii Germaniei. Din partea României, care în mod firesc avea dreptul la despăgubiri de război din partea statelor foste inamice care i-au jefuit teritoriul în timpul ocupatiei din 1916-1918, delegația a fost condusă de Nicolae Titulescu. Deşi autorităţile române au stabilit că pierderile se cifrau la 72 miliarde lei aur, Comisia reparaţiilor a recunoscut doar 31 miliarde lei aur. România trebuia să primească, drept „reparaţii“, 250 milioane franci aur de la Austria, 500 milioane franci aur de la Ungaria şi 68 milioane franci aur de la Bulgaria și 1% din reparaţiile germane, procent ridicat ulterior la 1,1%, echivalând cu aproape două miliarde lei aur, la care se adăugau 3 miliarde pentru bancnotele puse de ocupanţii germani în circulaţie pe teritoriul României în 1916—1918, şi bunurile sechestrate în Banca Reichului. Pe lângă reparațiile de război, la Conferința de la Spa s-a discutat și problema dezarmării germane și transferurile de cărbune către aliați.

La nici o lună distanță, pe 10 august 1920, în sala de expoziție a fabricii de porțelan din Sèvres, este semnat un tratat de pace între Imperiul Otoman și Puterile Aliate, rezultat în urma negocierilor începute la Conferința de Pace de la Paris, continuate la Conferința de la Londra și ami apoi la Conferința de la San Remo. Cei trei mari, Franța, Regatul Unit și Italia ar fi dorit fiecare o bucată din "Marele bolnav" și desi nu au ajuns la o înțelegere, au permis involutar apariția unei puternice mișcări naționale turce, vehementă împotriva termenilor grei stipulați în tratat. Toate concesiunile și drepturile acordate de turci gerrmanilor au fost anulate prin Tratatul de la Versailles, semnat nu cu mult timp înainte. La semnarea tratatului de pace nu au participat Statele Unite ale Americii și Rusia. Tratatul care nu a fost ratificat niciodată de Parlamentul otoman (dizolvat de trupele britanice pe 10 august 1920, în timpul ocupației Constantinopolului) este practic anulat, fiind semnat un nou tratat, Tratatul de la Lausanne din 1923, mult mai favorabil Istambulului. ⇒ Trataul de la Sevres a fost semnat de reprezentanți ai mai multor state, printre care și România, alături de Franța, Italia, Japonia, Regatul Unit, Belgia, Portugalia, Iugoslavia, Polonia, Cehoslovacia, Grecia, Armenia și alți aliați și, desigur, Imperiul Otoman.

Pe 28 octombrie, ⇒ Tratatul de la Paris recunoștea oficial unirea Basarabiei cu România, o recunoaştere de către principalele puteri aliate - Franţa, Regatul Unit, Italia - căci Statele Unite au refuzat inițial să semneze tratatul pe motiv că Rusia nu era reprezentată la conferință, iar Japonia și Rusia sovietică nu au recunoscut niciodată această unire. Întâmplarea face ca tocmai provincia românească care ceruse cea dintâi unirea cu Regatul României să rămână în afara sistemului internațional care recunoștea unirea. De altfel, bătălia diplomatică pentru Basarabia, în vederea unei depline recunoașteri a unirii s-a oprit abia în 1940, sub presiunea ultimatumului sovietic.

Odată recunoscută internațional Marea Unire din 1918, ⇒ Ferdinand și Maria s-au încoronat regi ai României Mari pe 15 octombrie 1922, la Alba Iulia, oraș legat simbolic de Mihai Viteazul și loc al Marii Adunări Naționale din 1918, în catedrala nou și special construită pentru această ocazie, într-un timp record. Construcția primului mare lăcaș de cult din Transilvania de după 1918, Catedralei Ortodoxe din Alba Iulia a început în 1921 și a fost finalizată în nouă luni, picturile sale, realizate de Costin Petrescu și Traian Achim respectând iconografia tradițional ortodoxă, fiind sfințită în septembrie 1922, scopul ei fiind precis - "Trebuia să fie locul Încoronării Regelui Ferdinand şi a Reginei Maria ca regi ai tuturor românilor sau ai României reîntregite după Primul Război Mondial”. Pe 15 octombrie 1922 Alba Iulia, oraș pe atunci cu o populatie de aproximativ 10 000 de locuitori devine gazda a peste 30 000 de români veniți din toate colțurile țării și a peste 15 000 de soldați, prezenți pentru parada militară. La eveniment au participat Ionel Brătianu alături de membri ai guvernul României și ai parlamentului, primarul orasului Alba Iulia, membri ai misiunilor diplomatice străine, numeroși ziariști români și străini. Înalta reprezentare internațională, printer care enumerăm pe reprezentantul casei regale a Angliei, viitorul rege George al VI(tatăl actualei Regine Elisabeta a II-a), ducele de Genova, infantele de Bourbon ale Spaniei, fiicele lui Ferdinand și ale Mariei, regina Maria a Iugoslaviei și Elisabeta, regina Greciei, mareșalul Foch, generalii Henry Berthelot și Weygand și alte figuri militare importante, miniștrii plenipotențiari din 13 țări, printre care și SUA și Japonia, reprezentatntul vaticanului, reflectă prestigiul de care se bucura România la acea dată.

Pe data de 29 martie 1923 este publicată în Monitorul Oficial Nr. 282 și ⇒ intră în vigoare Constituția României adoptată după Marea Unire, cunoscută și sub numele de Constituția Unirii. Aceasta a fost dezbătură în parlament, adoptată, sancționată și promulgată de regele Ferdinand I cu o zi înainte, fiind în vigoare până la adoptarea Constituției din 1938 și apoi pentru scurt timp și cu unele restricții în perioada 1944-1947. Rolul său a fost să consolideze Marea Unire și să creeze un cadru democratic, stabilind că România este o monarhie constituțională, stat național, unitar, indivizivil și cu teritoriu inalienabil, având la bază Constituția din 1866.

Semnat pe 24 iulie 1923, ⇒ Tratatul de la Lausanne este privit de mai mulți istorici drept actul prin care, formal, s-a încheiat Primul Război Mondial. Semnat între Republica Turcia, stat succesor al Imperiului Otoman și Regatul Unit, Franța, Italia, Japonia, Grecia, România și Regatul Iugoslaviei, tratatul anula prevederile nefavorabile Istanbulului din Tratatul de la Sèvres, semnat în 1920 de guvernul otoman, stabilind apartenența întregii Anatolii și a Traciei Răsăritene la Turcia, trasând noile frontiere cu Grecia și Bulgaria. Tratatul a pus capăt războiului revoluționar turc dintre aliații din primul război mondial și forțele naționaliste aflate sub controlul Marii Adunări Naționale a Turciei cu sediul în Ankara, aflate sub comanda lui Mustafa Kemal Atatürk. Tratatul a asigurat recunoașterea internațională a suveranității noului stat „Republica Turcia, proclamată la rândul ei drept stat succesor al Imperiului Otoman. Tratatul a pus capăt și lucrărilor Conferinței de Pace de la Paris, care a început pe 18 ianuarie 1919 și putem spune că, formal, s-a încheiat abia în iulie 1923, când a fost semnat acest tratat.

Pe 11 noiembrie 1924, atunci când s-au împlinit 6 ani de când primii soldați ai Armatei Române (din Divizia a 8-a Infanterie, comandată de generalul Iacob Zadik) au intrat în Cernăuți trecând apoi Prutul și ocupând teritoriile din nord-vestul Ducatului Bucovina, ⇒ este inaugurat Monumentul Unirii din Cernăuți, un grup statuar ridicat in cinstea Unirii Bucovinei cu Țara. Festivitatea a avut loc în prezența Majestății Sale Regele Românilor Ferdinand I, a Reginei Maria, Principelui Carol și Principesei Elena și a Primului Ministrul Ion I.C. Brătianu, alte numeroase personalități politice (miniștrii A.Văitoianu, I.G. Duca, Ion Nistor, Ion Inculeț, Alexandru Lepedatu), reprezentanți ai înaltului cler (Mitropolitul Primat dr. Miron Cristea, I.P.S.S. Mitropolitul Vladimir Repta) și ofițeri superiori ai Armatei Române (generalii Prezan, Zadik, Coandă, Stratilescu, Ștefănescu, Mircescu). Iancu Flondor, președintele Partidului Național Român din Bucovina și al Consiliului Național Român din Cernăuți care a doptat Legea fundamentală prin care se constituia Guvernul Bucovinei s-a stins, din păcate, din viață, pe 9 octombrie 1924, fără să vadă ridicat Monumentul Unirii. Monumentul a fost distrus de către trupele sovietice în 1940 și refăcut mai apoi în 1941, după eliberarea Bucovinei de către Armata Română și distrus definitiv după 1944, de către puterea sovietică. Din monument s-a mai păstrat doar zimbrul Moldovei, care strivește vulturul austriac, fragment care se găsește la Muzeul Naţional de Istorie din Bucureşti.

⇒ Regele Ferdinand I Întregitorul a murit la Sinaia, la 20 iulie 1927, în urma unui cancer galopant la colon. A fost înmormântat la Mănăstirea Curtea de Argeș. Succesorul său la tron a fost nepotul său, principele Mihai, care a devenit ⇒ al doilea rege al României Mari, sub numele de Mihai I dar care, din cauza minoratului, va domni sub regență.

Comunicarea oficială a morţii M. S. Regelui Ferdinand.*

Ca urmare a afecţiunii de care M. Sa Regele suferia dinainte şi a bronheopneumoniei declarată în luna Martie, starea Sa generală a declinat continuu. Anemia şi greutatea respiraţiei au îngreuiat din ce în ce munca Inimii, provocând în noaptea de 20 Iulie 1927, o stare colapus, în urma căreia Maiestatea Sa a sucombat la ora 2 şi 15 minute, în braţele M. S. Regina, în prezenţa medicului curţii Dr. Mamulea. Până în ultimele momente Maiestatea Sa şi-a păstrat întreaga conştiinţă şi a încetat din viaţă fără durere. Ultimele sale cuvinte adresate Maiestăţii Sale Reginei, care-l susţinea, au fost: „Mă simt obosit".

Ministru de Interne: I. G. DUCA.

Actul de deces.*

De la anul una mie nouă sute douăzeci şi şapte, luna Iulie, ziua douăzeci, orele 2:15 dimineaţa a încetat din viaţă la palatul regal dela Sinaia, Maiestatea Sa Regele. Ferdinand, Victor, Albert, Meinrad, al României, în vârstă de 62 ani, născut la Sigmaringen, la 24 August 1865, fiu al Alteţei Sale principele Carol, Anton, Gustav, Eduard Thasilo de Hohenzollern, şl al Alteţei Sale Regale principesa de Hohenzollern, Dona Antonia, Infanta Portugaliei, ducesă de Saxa. Moartea a fost verificată de drul Mamulea, medicul Curţii regale.

This slideshow requires JavaScript.

Pe 14 septembrie 1928, în Munții Bucegi, ⇒ a fost sființită Crucea Eroilor Neamului de pe Vârful Caraiman, monument construit între anii 1926-1928, la altitudinea de 2291 m, la inițiativa Reginei Maria și a Regelui Ferdinand I al României, pentru a cinsti memoria eroilor neamului căzuți în Primul Război Mondial.

Pe 15 iulie 1938, Regina Maria parăsește Clinica Weisser Hirsch de lângă Dresda, cu gândul de a se întoarce acasă pentru a muri în țara pe care a iubit-o. Refuză avionul pus la dispoziție de Hitler și alege să plece cu trenul într-o călătorie lungă și obositoare. Dr. Stoermer care a însoțit-o, administrându-i în permanență oxigen cere oprirea trenului după ce Regina suferă o nouă hemoragie puternică. În vara toridă, trenul oprit în gara de la Cernăuti, va fi umbrit de un umbrar construit de localnici din copaci imenși tăiați și aduși la calea ferată. Toată ziua, în cele aproximativ 10 ore cât trenul a staționat acolo, țăranii au adus găleți cu apă, încercând să răcorească vagonul încins. La ordinul reginei trenul pornește însă din nou, cu viteză mărită, la ordinul lui Carol fiind degajate toate liniile de cale ferată. Șefii de gară își scoteau șepcile iar oamenii așteptau la trecerile de cale ferată pentru a vedea pentru o clipă vagonul cu perdelele trase. "Regina moare" murmura mulțimea. Trenul ajunge în în gara de la Sinaia la ora 8:30, pe data de 17 iulie. A doua zi, pe 18 iulie 1938, la 17:38, Regina Maria moare la Castelul Pelișor, după o perioadă de intensă suferință. Vestea morții se răspândește, iar întreg Regtul este cuprins de o tăcere impresionantă. Printre ultimele dorințe ale Reginei Maria a fost ca la funeraliile Sale să se arboreze doliu violet, iar pe catafalc să i se pună flori roșii. Trupul a dorit să fie așezat lângă cel al Regelui Ferdinand, la Curtea de Argeș, iar inima, la Balcic.

[...]Te binecuvântez, iubită Românie, ţara bucuriilor şi durerilor mele, frumoasă ţară, care ai trăit în inima mea şi ale cărei cărări le-am cunoscut toate. Frumoasă ţară pe care am văzut-o întregită, a cărei soartă mi-a fost îngăduit să o văd împlinită. Fii tu veşnic îmbelşugată, fii tu mare şi plină de cinste, să stai veşnic falnică printre naţiuni, să fii cinstită, iubită şi pricepută.

Am credinţa că v-am priceput: n-am judecat, am iubit…

Niciodată nu mi-au plăcut formele şi formulele, nu prea luam uneori seamă la cuvintele ce le rosteam. Am iubit adevărul şi am visat să trăiesc în lumina soarelui, însă fiecare trăieşte cum poate nu cum ar dori. Dar când îţi vei aminti de mine, Poporul meu, gândeşte-te ca la una care a îndrăgit viaţa şi frumuseţea, care a fost prea cinstită ca să fie cu băgare de seamă, prea miloasă să fie învingătoare, prea iubitoare ca să judece.

N-am nici o avuţie să vă las, ceiace cu atâta mărinimie mi-aţi dăruit am cheltuit între voi: am înfrumuseţat acele locuri unde mi-a fost dat să trăiesc. Dacă toate cele frumoase iţi vor aminti de mine atunci voi fi îndeplin răsplătită de dragostea ce ţi-am dăruit-o, fiindcă frumosul mi-a fost un crez.

Am redeşteptat la o viaţă nouă micul castel părăsit de la Bran, dar Tenha-Juva (Balcicul) a fost locul cel înfăptuit, acolo mi-a fost dat să fac din vis adevăr, şi fiindcă aceasta a însemnat pentru mine mai mult decât aşi putea tălmăci vreodată, am cerut fiului meu Regele Carol II ca inima mea să fie adusă şi aşezată la Stella Maris, biserica ce am cladit-o la marginea mării.

Cu trupul voi odihni la Curtea de Argeş lângă iubitul meu soţ Regele Ferdinand, dar doresc ca inima mea să fie aşezată sub lespezile bisericii ce am clădit-o. În decursul unei lungi vieţi atâţia au venit la inima mea încât moartă chiar, aşi dori să mai poată veni la ea dealungul potecii cu crini ce mi-a fost mândria şi bucuria. Vreau să odihnesc acolo în mijlocul frumuseţilor făurite de mine, în mijlocul florilor ce le-am sădit. Şi cum acolo se găseşte inima mea eu nu vreau să fie un loc de jale ci dinpotrivă de pace şi de farmec cum a fost când eram în viaţă. Încredinţez copiii mei, inimei Poporului meu, fiind muritori pot greşi, dar inimile lor calde aşa cum a fost a mea: iubiţii şi fiţi folositori unul altuia căci aşa trebuie să fie. Şi acum vă zic rămas bun pe veci: de acum înainte nu vă voi putea trimite nici un semn, dar mai presus de toate aminteşte-ţi, Poporul meu, că te-am iubit şi că te binecuvântez cu ultima mea suflare.

Necunoscând vremea ce-mi este hărăzită pe pământ hotărăsc prin acest testament ultimele mele voinţe. Binecuvântez Ţara, pe copiii şi nepoţiii mei. Rog pe copii mei să nu uite niciodată că încrederea în Dumnezeu este o călăuză în fericire şi mângâere în suferinţă. Îi rog să fie uniţi, să susţie Ţara şi să se susţie între ei. Îi mai rog să se supuie fără discordii ultimelor mele voinţe. [...]

Iert pe cei cari m-au făcut să sufăr. Rog pe cei cărora involuntar le-aş fi greşit să mă ierte căci nu am voit să fac rău nimănui. [...]

Acest testament a fost făcut scris, datat şi semnat cu mâna mea la Tenka – Juvah, Balcic, astăzi Joi 29 iunie 1933. - MARIA, REGINA ROMÂNIEI

Din păcate, Regina se stinge înainte de finalizarea Mausoleului de la Marășești, dedicat eroilor din Primul Război Mondial. Lucrările pentru mausoleul finalizat pe 18 septembrie 1938 au demarat pe la 28 septembrie 1924, în prezența Reginei Maria și a altor personalități ale vremii, fiind ridicat pe locul în care, în vara anului 1917, s-au desfășurat luptele de la Mărășești, soldate cu victoria trupelor române dar și pierderea a 480 de ofițeri și 21.000 de soldați români. În prezent mausoleul adăpostește 5073 de soldați și ofițeri în 15

4 de cripte individuale și 9 cripte comune de pe 18 culoare, iar basoreliefurile "Cupolei Gloriei" realizate de către Cornel Medrea și Ion Jalea ilustrează diverse momente ale luptelor de la Mărășești în timp ce pictura interioară a fost executată de Eduard Săulescu. Monumentul, printre cele mai importante din Europa, a fost realizat după planurile arhitecților George Cristinel și Constantin Pomponiu.

România Mare își cintea eroii Primului Razboi Mondial în timp ce norii unui tragedii se străngeau deasupra ei.