Ferdinand I și Maria se întorc la București regi ai Românei Mari

La doi ani de la retragerea guvernului, administrației și a Majestăților Lor la Iași, pe 1 decembrie 1918, regele Ferdinand I se reîntoarce biruitor la București – în fruntea trupelor sale, care au luptat pentru înfăptuirea idealului românesc – alături de regina Maria, cea care niciodată nu a încetat să spere în victoria României și întregirea ei. Deși pagubele provocate de ocupatie germană se ridică, în noiembrie 1918, la aproape 18 miliarde de aur, bucuria din 1 decembrie 1918 e greu să fie umbrită și este foarte bine surprinsă în jurnalele Reginei Maria, din care cităm în continuare:

---

Iași, 1/14 noiembrie 1918

[…]Deși capitala cerea cu glas tare întoarcerea noastră, ea a fost întârziată, căci germanii, înainte de plecare, ca ultim salut, distruseseră cu dinamită toate podurile; în chipul acesta ne-au tăiat drumul. Zăpezile prea timpurii întețeau greutatea transportului și a refacerii podurilor, așa încât a trebuit să așteptăm cu răbdare până ce această piedică, ivită la timp nepotrivit, să fie învinsă.

Deși eram nerăbdătoare să mă întorc la vechiul meu cămin, simțeam totuși și un fel de părere de rău că părăseam Iașii, pe care-i îndrăgisem din pricina zilelor de nenorocire, de îngrijorare și de încordare, trăite între zidurile lui. Orașul pribegiei noastre însemna acum pentru mine ceva deosebit și nu putea fi părăsit fără o strângere de inimă.

Mai era în mine și-o altă senzație, un fel de sfială, chiar o frică de a mă întoarce la vechiul cămin, știind că lumea se schimbase acum și că nu e niciodată ușor să reîncepi ceva din nou. Acești doi ani fuseseră cât o viață întreagă.

Felul de a gândi al fiecăruia nu rămăsese același. Deși simțeam toate acestea în subconștientul meu, nu-mi dădeam seama cât de îndreptățită era temerea mea. […]

Cel mai de seamă eveniment petrecut în această săptămână de așteptare a fost sosirea unei delegații din Transilvania și Bucovina, care venise să declare că țara lor e una cu vechiul regat, țara-mamă, sub ale cărei aripi nădăjduiseră întotdeauna să se unească cu toții. Îi primirăm în mod solemn, și salutară pe regele Ferdinand și pe regina Maria ca pe dezrobitorii lor. Au venit la noi ca niște copii care-și caută părinții și ne-am privit unii pe alții cu adâncă zguduire, aducându-ne aminte cât era de strivit sub călcâiele dușmanilor, până acum câtva vreme, visul nostru de unire. […]

Transilvania, Bucovina, până și Basarabia! România Mare!

Parcă îmi venea amețeală când îmi dădeam seama de mărinimia spartei. Nu e vorbă, pornise poporul nostru în război cu cântecul pe buze, fiindcă se ducea să lupte pentru visul lui de veacuri, însă între timp se iviseră clipe atât de negre, încât azi aproape mă temeam să privesc lumina zilei.

Mai era un lucru: izbânda noastră însemna prăbușire și nenorocire pentru atâția alții, încât cu firea mea nu puteam decât să mă înfior la acest gând. Trebuise să se dărâme atâtea state ca să se înfăptuiască unirea noastră și aveam destulă conștiință ca să mă înspăimânt la hotărârile soartei. S-ar fi putut tot atât de bine să fim noi cei învinși, căci nu plecaseră și toate celelalte neamuri în luptă cu încredințarea că era sfântă cauza lor? Și chiar dacă s-ar fi înșelat guvernele, regii și prezidenții, oșteanul pornise cu bună-credință, gata să-și jertfească viața pentru ceea ce învățase să creadă că e datoria lui pentru patrie. Vai! Și câte jertfe, ce măcel, câtă moarte. […]

Kaiserul, când era îmbătat de izbândă, strigase cu glas tare că regele Ferdinand va fi ultimul Hohenzollern care va ședea pe tronul României.

Regele Ferdinand nu spusese nimic, însă liniștit și smerit își urmase calea spinoasă. Azi, Wilhelm și fiul său au rămas fără țară, iar regele Ferdinand, modest și leal, e slăvit ca dezrobitor și e primul rege al tuturor românilor. Cum să nu-mi plec fruntea în fața minunii celor întâmplate?

Sâmbătă 17/30 noiembrie 1918

În tren, în drum spre București! Am pornit în sfârșit la drum spre București! Acum doi ani, exact în aceeași zi, fugeam din capitala noastră, pribegi, neștiind încotro mergem. Doi ani, dar ce ani! Cât am îndurat, ce grozave întâmplări, câtă suferință, câtă disperare! Nădejdea era ca o lumină ce se făcea din ce în ce mai slabă. Și totuși, ne agățam de ea cu înfrigurare. Niciodată nu m-am învoit cu gândul că eram învinși, ci numai că fusesem trădați din pricina prăbușirii Rusiei. Nenorocita și îndurerata Rusie!

Și în timpul acestor doi ani, ce muncă, ce strădanie; o sfâșietoare înșirare de nenorociri, o situație de un tragic aproape fantastic și cu sorocul împotriva noastră.

Și totuși, când privesc înapoi, nu pot să numesc acești doi ani decât ani mari, căci neîncetatele necazuri sileau pe fiecare om să dea tot ce e mai bun într-însul, iar dacă n-avea nimic de dat, se chema că nici nu trăiește. Pot să numesc acești ani chiar binecuvântați, căci m-au apropiat de tot de inima poporului meu, m-au învățat să nu mă dau în lături de la nici o strădanie, să nu mă tem de nimic, să înving orice slăbiciune și să fiu gata, zi și noapte, la orice eveniment.

Acum s-a sfârșit visul cel rău și lung, iar visul României Mari s-a întruchipat aievea și suntem în drum spre casă!

Nando se întoarce ca dezrobitorul care a înfăptuit unirea poporului său. Jertfa de sine pe care a făcut-o a fost răsplătită. Numele lui e binecuvântat de toți, mari și mici. Minunate cu adevărat sunt căile Domnului, mari și înfricoșătoare!

La fiecare gară, mulțime nerăbdătoare, sute de soldați, urale furtunoase, muzici, cântări și fluturatul multor steaguri, o înveselire obștească. Brăila îndeosebi, primul oraș eliberat la care am ajuns, era înnebunită de bucurie. La gară am fost aproape striviți de mulțimea scoasă din fire de fericire. Inima mi-e plină până la revărsare și mâine voi putea să îngenunchez la mormântul lui Mircea…

Cotroceni, duminică 18 noiembrie/1 dec. 1918

Ne-am întors! Cu adevărat ne-am întors acasă după un surghiun de doi ani. Să îndrăznesc oare să rostesc marele cuvânt? Ne-am întors triumfători!

Nu spun aceasta cu vreun gând de trufie, ci cu smerenie, ca una ce-ar vrea să cadă în genunchi și să aducă prinos de mulțumire. Cum să încerc măcar să descriu ziua de zguduire sufletească ce-am petrecut-o?

Adjectivele sună parcă a gol când vrei să pui toate pe hârtie. A fost o zi de entuziasm, de delir. În pofida greutăților de transport și a distrugerii lăsate de dușmani pe unde trecuseră, toate s-au desfășurat fără cea mai mică încurcătură; până și vremea ne-a fost propice, însă ploile torențiale prăpădiseră cu totul drumurile stricate dinainte. Trenul nostru ajunse totuși aproape la ceasul prescris. […]

Am fost întâmpinați la gara Mogoșoaia de generalul Berthelot și de câțiva ofițeri francezi și englezi, și, bineînțeles, de generalii noștri în frunte cu Prezan. […]

Caii ne-au așteptat la gară. Eu trebuia să încalec pe marele și voinicul Jumbo, o adevărată namilă plin de putere, care nu se lasă tulburat de nici un fel de zgomot. E o făptură înțeleaptă, vrednică, de încredere, tocmai ce-mi trebuia în această zi de manifestații furtunoase.

Carol intrase călare în oraș, în fruntea regimentului său, iar fiicele noastre plecaseră înainte într-o trăsură trasă de patru cai. Noi am pornit cei din urmă. Regele cu mine, Nicky deoparte și generalul Berthelot de cealaltă. După noi veneau generalii și toți adjutanții noștri și astfel trecurăm solemn de-a lungul prea cunoscutei Șosele Kisselef, pe care erau înșirate numeroase trupe; întâi cele franceze și britanice, apoi ale noastre în frunte cu Regimentul meu 4 Roșiori.

Era întâia oară când salutam pe pământul nostru trupe aliate; bucuria de a le vedea în jurul nostru astăzi era aproape mai mult decât puteam suporta. Ne vedeam în sfârșit prietenii! Fuseserăm despărțiți, fără nădejde, de ei în depărtatul nostru colțișor de lume. În tot timpul războiului nu fuseserăm niciodată în legătură cu armate aliate, afară de cele rusești; iar acestea, la sfârșit, se prefăcuseră într-un prilej de groază în loc de a ne fi sprijin.

La mijlocul drumului ne-a întâmpinat un sobor de preoți în odăjdii strălucitoare; veniseră să binecuvânteze întoarcerea noastră, steagurile noastre și ale aliaților. S-au înălțat cântări solemne și ni s-a dat să sărutăm crucea.

A doua oprire s-a făcut la Piața Victoriei. Aici ne-au întâmpinat, după datină, primarul, cu pâine și cu sare, guvernul nostru, numeroși foști miniștri din toate partidele, corpul diplomatic, precum și o mulțime de doamne entuziaste care mă acoperiră cu o ploaie de flori, lucru nu tocmai ușor de înfruntat când ești călare. După aceasta, urmă intrarea în oraș de-a lungul vestitei Căi Victoria, scumpă inimilor românești. Regele, eu, Nicky și Berthelot, pe același rând, eram în fruntea trupelor noastre, urmate de aproape de trupele aliate. A fost cu adevărat o triumfătoare reintrare în capitala noastră. Orașul înnebunise de tot. Aveai impresia că până și casele, și pietrele drumului strigau urale împreună cu mulțimea.

Peste tot steaguri fâlfâiau la ferestre, pe acoperișuri, la felinare, și stegulețe în mâna fiecărui copil.

Era o simfonie amețitoare de roșu, galben și albastru. Eu, de pe voinica spinare a lui Jumbo, puteam privi deasupra capetelor mulțimii drept în ferestrele caselor și puteam prinde însuflețirea de pe fiecare chip, să răspund fiecărui zâmbet, să bag de seamă înfrigurarea fiecărui copil și să simt o apropiată împărtășire a bucuriei poporului meu. Toate fețele erau întoarse spre noi, și acele mii și mii de mâini întinse parcă își luau iar în stăpânire suveranii, de care fuseseră despărțite timp de doi ani amari.

Bucureștii cunoscuseră toate grozăviile ocupației sub apăsarea unor asupritori nemiloși, care împilaseră poporul cu o grea tiranie. Nu mai era omul stăpân pe sufletul său, românul nostru galben la față, cu capul plecat, trebuise să se supună soartei lui. Nici un glas nu îndrăznea să se ridice deasupra șoaptei, nimeni nu mai avea dreptul să umble slobod după treburile sale, afară de cei care intraseră la învoială cu dușmanul; cei credincioși trăiseră clipe grele.

Iar acum, după acești doi ani cumpliți, ne întoarserăm biruitori în ciuda nenorocirii și a umilinței, iar visul de veacuri al României era acum împlinit. Nu e de mirare că-și ieșise din fire poporul de atâta bucurie, nu e de mirare că până și pietrele de sub picioarele noastre păreau că ne aclamă și că se îmbată de gloria întoarcerii.

Uitându-mă de sus la toate acele fețe întoarse spre mine, mi se părea că citesc în ochii fiecăruia suferințele prin care trecuse.

Alaiul nostru își urmă drumul până în piața unde se înalță statuia lui Mihai Viteazul, cu sabia ridicată în vârful brațului stâng. Aici, de când venisem în țară la 1893, mireasă nevinovată și plină de dor de țara ei, fusesem de față la defilarea de fiece an la 10 Mai, însă niciodată la o paradă ca aceasta în care luau parte armata franceză și cea engleză. Poporul însoțea cu urale de entuziasm nebun trecerea dezrobitorilor noștri, care veniseră de peste Dunăre, drum lung ca să fie alături de noi în această zi de pomină.

După defilare urmă un Te Deum oficiat la mitropolie. Pe când soseau oaspeții, am avut 10 minute de răgaz, în care să-mi schimb uniforma în haine de sărbătoare. Slujba a fost scurtă, solemnă și impunătoare; biserica întunecoasă era luminată de 1 000 de făclii, iar pe când îngenuncheam ca să înălțăm mulțumiri către Domnul, cântarea unui cor de multe glasuri plutea în valuri deasupra capetelor noastre. La ieșirea noastră din biserică, înainta spre noi generalul Grigorescu și, în numele armatei, îl rugă pe rege să primească bastonul de mareșal. Această idee le-o dădusem eu generalilor, care se învoiseră cu entuziasm, însă pentru Nando fusese ceva neașteptat. A fost adânc mișcat.

După aceasta plecarăm spre casă, la căminul nostru, la Cotroceni, unde zăcuse Mircea doi ani în singurătate, așteptând întoarcerea noastră. Mircea mititelul, pe care trebuise să-l părăsesc!*

*Fragment din Povestea vietii mele, de Maria, Regina României, Editura RAO, București, 2013, vol. III