În Franța, Jean-Paul Marat este asasinat de către Charlotte Corday, o simpatizantă a girondinilor

Ajutat de acțiunile lui Francois Hanriot, noul lider al Gărzii Naționale, una dintre ultimele realizări ale lui Marat, a fost căderea girondinilor, pe 2 iunie 1793. Agravarea bolii de piele de care suferea, dermatitis herpetiformis, îl va forța însă să se retraga din Convenție, preferând să lucreze de acasă unde putea face băi medicinale. Montagnarzii nu mai aveau acum nevoie de sprijinul său împotriva girondinilor, iar Robespierre, dar și alți conducători montagnarzi au început să se îndepărteze de el. Convenția ignora în mare măsură scrisorile sale.

Pe 9 iulie 1793, Charlotte Corday și-a părăsit verișoara alături de care locuia, purtând o copie a “Vieți paralele” de Plutarh și s-a dus la Paris, unde s-a cazat la Hotel de Providence. A cumpărat un cutit de bucătărie după care a scris o Adresă către poporul francez, prieten al Legii și al Pacii, în care explica motivele asasinării lui Marat. Planul inițial era să-l asasineze pe Marat în fața Convenției Naționale, pentru a da un exemplu. Ajunsă însă la Paris descoperă ca Marat nu mai participă la Întruniri din cauza problemelor de sănătate. Este nevoită să își schimbe planul.

Pe 13 iulie Marat se bucura de o baie medicinală, când o tânără din Caen, Charlotte Corday, a apărut în apartamentul său, pretinzând că are informații vitale despre activitătile girondinilor fugiți în Normandia. Deși soția sa, Simonne s-a împotrivit, Marat a insistat să o primească pe fată în timp ce se îmbăia. Peste cadă era pusă o placă pentru a-i servi ca birou iar cei doi au discutat în jur de 15 minute. I-a explicat lui Marat ultimele mișcări din Caen și i-a spus o listă a deputaților ofensatori. După ce a terminat de scris lista, Corday a susținut că Marat i-a spus: “Capul lor va cădea în două săptămâni.”. Ulterior, la audierile din timpul procesului, a susținut ca i-ar fi spus că: “În curând îi voi avea pe toți ghilotinați în Paris”, lucru de altfel puțin probabil pentru că Marat nu avea puterea de a decide ghilotinarea cuiva. Se pare însă că în acel moment, Corday s-a ridicat de pe scaun și a scos din corset un cuțit de bucătărie de 12 cm, și la înjunghiat pe Marat în piep, străpungând sub clavicula dreaptă, artera carotidă, ajungând aproape de inimă. Sângerarea masivă i-a fost fatală, decedând în câteva secunde. Cu ultimele forțe, Marat a strigat-o pe Simonne “Ajută-mă, draga mea prietenă!” după care a murit.

Asasinarea lui Marat a sporit suspiciunile care au alimentat Regimul Terorii, în timpul căruia mii de adversari ai iacobinilor – atât regaliști, cât și girondini – au fost executați sub acuzația de tradare. Charlotte Corday a fost ghilotinata la 17 iulie 1793 pentru crimă. În timpul procesului, care a durat 4 zile, ea și-a motivat fapta astfel:

Am ucis un om pentru a salva 100 000.

Asasinatul l-a transformat pe Marat în martir. Pictorul Jacques-Louis David, membru în unul dintre cele două mari comitete – Comitetul de Securitate Generală – a fost însărcinat cu organizarea unei înmormântări grandioase, dar și cu sarcina de a imortaliza în pictură “Moartea lui Marat”. Descompunerea extremă a corpului lui Marat a făcut imposibilă orice reprezentare realistă, iar lucrarea lui David a înfrumusețat pielea care a fost decolorată și curățată de boala sa cronică de piele, în încercarea de a crea virtute antice. Pictura rezultată nu este o reprezentare exactă a morții lui Marat iar David a fost mai târziu criticat ca a încercat să glorifice moartea iacobinului. Întreaga Convenție Națională a participat la înmormântarea lui Marat. Acesta a fost îngropat sub salcie plângătoare în grădina fostului Club des Cordeliers. Inima a lui fost îmbălsămată separat și așezată într-o urnă, într-un altar ridicat în memoria sa, pentru a inspira discursurile viitorilor jurnaliști.

Pe mormântul său era inscripționat:

“Unité, Indivisibilité de la République, Liberté, Égalité, Fraternité ou la mort”

Pe 25 noiembrie 1793 rămășițele sale au fost transferate la Panteon, iar rolul său mesianic în Revoluție a fost elegiat.

Ca Isus, Marat a iubut oamenii și doar pe ei. Ca Isus, Marat a urât regii, nobilii, preoții, vrajitorii și, ca Isus nu s-a oprit niciodată să lupte împotriva acestor urgii ale poporului.

Elegia a fost scrisă de Marchizul de Sade, delegat și aliat al facțiunii lui Marat în Convenția Națională.

S-a mers însă mult mai departe. Pe 19 noiembrie, orașul-port Le Havre-Grace și-a schimbat numele în Le Havre-de-Marat și apoi Le Havre-Marat. Când iacobinii și-au început campania de decreștinizarea pentru a crea Cultul Rațiunii lui Hébert și Chaumette și Cultul Ființei Supreme a lui Robespierre, Marat a devenit un cvasi-sfânt și bustul său a înlocuit adesea crucifixurile din fostele biserici din Paris.

După Reacția Thermidoriană, memoria lui Marat a fost pătată. La 13 ianuarie 1795, Le Havre-Marat a devenit pur și simplu Le Havre, numele pe care îl poartă și astăzi. În februarie, sicriul său a fost scos din Panteon, iar busturile și sculpturile sale au fost distruse. Ediția din 4 februarie 1795 (16 Pluviôse) a Universității Le Moniteur a raportat cum, două zile mai devreme, “busturile sale au fost bătute de pe piedestal și că unii copii au purtat unul dintre aceste busturi pe străzi, batjocorindu-l înainte de a-l arunca în canalul Montmartre și strigând “Marat, aici este Panteonul tău!” Locul de odihnă final este cimitirul bisericii Saint-Étienne-du-Mont. În timpul ocupației naziste o scultură de bronz a lui Marat a fost scoasă din Parcul des Buttes Chaumon și topită.

Memoria lui a rămas însă neîntinată în Uniunea Sovietică; Marat devenind un nume comun, un fiord din arhipelagul Severnaya Zemlya purtându-i numele. Nava de luptă Petropavlovsk, a fost redenumită în 1921, Marat. O strada din Sevastopol a fost numita Marat la scurt timp după ce bolșevicii au preluat orașul.

În 1847, scriitorul Alphonse de Lamartine i-a dat lui Corday porecla postumă de “l’ange de l’assassinat”.

^{*[18],[69],[70]}