În România, la București, în Marea Sufragerie de Gală din Palatul Cotroceni are loc Consiliul de Coroană prin care s-a aprobat intrarea României în Primul Război Mondial

În Marea Sufragerie de Gală din Palatul Cotroceni are loc pe data de 27 august 1916, la orele 10:00  un Consiliu de Coroană pentru dezbaterea și aprobarea intrării României în Primul Război Mondial. Consiliul este mai degrabă informal, căci decizia de intrare în război era deja luată de Guvernul Brătianu, care se bucura sprijinul regeului Ferdinanrd, iar declarația de război adresată Austro-Ungariei, era deja trimisă în secret la Viena.

În sală au fost prezenți, pe lângă regele Ferdinand I și principele moștenitor Carol, următorii: prim-minsitrul Ion I.C. Brătianu și miniștii în funcție, Emanoil Porumbaru, Vasile G. Morțun, Emil Costinescu, Victor Antonescu, Ion G. Duca, Alexandru Constantinescu, Alexandru G. Radovici, Constantin Angelescu, foștii prim-miniștri Theodor Rosetti(acum membru de frunte al Particului Conservator), Petre P. Carp(fost președinte al Particului Conservator – germanofil) și Titu Maiorescu (Conservator), repezentanți de frunte ai principalelor partide politice, Alexandru Marghiloman(Președinte al Partidului Conservator),  Nicolae Filipescu (Președinte al Partidului Conservator – antantist), Take Ionescu (președinte al Partidului Conservator-Democrat) și membrii PCD  Constantin Cantacuzino-Pașcanu și Constantin Olănescu, apoi președintele Adunării Deputaților, Mihail Pherekyde, membru de vaza al PNL, Constantin F. Robescu, președinte al Senatului și membru al PNL.

Cei mai multi dintre cei prezenți erau în favoarea intrării în razboi de partea Antantei, existau însă și câteva voci care susțin cu vehemența neutralitatea, precum Alexandru Marghiloman și Titu Maiorescu, sau Petre Carp, germanofil convins care susține cu toată tăria intrarea României în război alături de Puterile Centrale.

Atmosfera din timpul desfășurării Consiliului de Coroană este surprinsă de Gheorghe Teodorescu Kirileanu, fostul bibliotecar al Palatului Regal, în lucrarea “Martor la istoria României. 1872-1960”, volumul II (1915-1918), editat de Constantin Bostan, Editura Rao, București, 2013, din care vom spicui câteva paragrafe esențiale pentru a înțelege, în special, pozițiile divergente:

“Regele era vizibil emoționat și căuta cu tot dinadinsul sa învingă rezistența care se ăstepta din partea lui Carp, Maiorescu și Marghiloman. […] Regele a deschis ședința, spunând că el a convocat pe mai marii Țărei nu ca să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată, dar ca să le ceară sprijinul. […]

În tot cazul, România trebuind să aleagă, ea nu poate să aleagă decât a se pune cu Înțelegerea, în contra Imperiilor Centrale. Regele spune ca el a avut multe dureri, că el s-a învins pe el însuși și că tocmai victoria pe care a repurtat-o asupra lui este dovada că a ales calea cea bună pentru România. […]

Atunci Carp a spus ca nu este rolul lui să vorbească, ci al guvernului și al șefilor de partide, el nefiind nici măcar șef de partid. În tot cazul, el constată că aici nu este voba de un consiliu, deoarece regele a luat deja o hotărăre și o adunare, al cărei rost el nu-l pricepe. […]

Tema lui Brătianu era că România nu putea, fără să dispară moralicește să stea neutră într-un război în care se hotăra soarta lumei. România având drept ideal unitatea natională, era datoare să urmărească acest ideal acum, căci împrejurări precum cele de azi nu vor mai fi niciodată. […]

Take Ionescu[șeful partidului Conservator-Democrat] declară că este fericit de cuvintele regelui. […]

Marghiloman[șeful Partidului Conservator – “aripa Marghiloman 1915”] adaugă că așa zisele idealuri trebuie reduse la realitatea lucrurilor. El știe că țara nu este favorabilă războiului, iar românii din Ungaria nu doresc unirea cu noi. Realitatea pe care o vede el aste așezarea Rusiei la Constantinopol[pentru a avea controlul asupra strâmtorii Dardanelelor], adică strangularea, pieirea României. Dacă este să cadă peste noi blestemul ca Rusia să se așeze la Constantinopol, atunci cel puțin să nu se faca cu ajutorul nostru!

Regele întorcându-se către Marghiloman îl întrerupe:

-Admițând că rușii ar fi la Constantinopol, ce e mai bine pentru noi: să fim prieteni cu ei ori vrăjmași? […]

Filipescu[șeful partidului Conservator – “aripa N. Filipescu 1915”] spune că politica expusă de Guvern nu este decât dezvoltarea logică a primului aranjament cu Rusia din septembrie 1914[trimitere la acel “acord Sazonov- Diamandy”, prin care Rusia recunoștea drepturile noastre asupra teritoriilor locuite de români în Austro-Ungaria și se angaja să apere integritatea frontierelor României, care – la rândul ei – se angaja să promoveze o politică de “neutralitate amicală” față de Rusia]. […]

-Toate câte le-a pus Brăteanu sânt secundare, a spus Carp. Nu mă interesează cine va învinge, ci cu cine ne comandă onoarea să mergem, chiar dacă am fi învinși. Heghemonia germană e bună pentru noi. Ce a spus Brătianu de unguri și bulgari[posibila lor întârire și extindere, în detrimentul intereselor naționale ale românilor], nu are valoare. Din acest război va ieși ori heghemonia germană ori cea rusească. Aceasta din urmă ar însemna sfârșitul nostru, căci stăm pe drumul Rusiei spre Constantinopol. Deci noi nu putem fi decât în contra rușilor. Interesele dinastiei în special îi comandă sa fie în contra rușilor, căci o Rusie victorioasă nu va tolera o dinastie străina în România și va aduce dinastia Ghica, Sturdza, Brătianu ori Carp. Prin urmare, regele e dator, ca și șef al dinastiei să se opună la o astfel de politică și să stea alături de Germania. […]

Declară că va închide ziarul său “Moldova”[prin care susținea Puterile Centrale], dar sprijin nu poate da unei politici care este pieirea României. Cei trei fii ai lui se vor bate[în acest război servind pe Majestatea Sa]. El însă roagă pe Dumnezeu ca armata noastră să fie bătută, căci numai așa România va putea scăpa. Altfel, e pierdută! […]

Regele a adaugat că el nu poate să separe interesele dinastiei de ale țărei. Dinastia nu e germană, ci română. Românii nu au adus pe Unchiul său să facă o dinastie germană, ci una românească! […]

Maiorescu revenind, spune că totuși ar trebui să ne degajăm[de angajamente], ca să așteptăm rezultatul victoriei, căci nu se știe încă cine va învinge. Mai spune că așa zisa politică a idealului național se bazează pe două idei greșite. El afirmă că românii din Ungaria nu vor să se unească cu Regatul României; ei vor să rămâie sub habsburgi, apărați de germani contra ungurilor. […]

Brătianu adaugă că are scrisori de la Vaida și de la alții, în sens opus celor afirmate de domnul Maiorescu. […]

Emil Costinescu atacă cu mare energie pe Carp, Maiorescu și Marghiloman. El spune ca nu chestia strâmtorilor poate fi hotărâtoare, căci – ori vor fi rușii, ori vor fi germanii, stăpâni la Constinopole – pentru noi tot rău este.

Regele întrerupe din nou, spunând că lui nu-i e frică de Rusia; dar și dacă i-ar fi frică, tot mai bine o să fie o Românie Mare, căci mai lesne se va putea apăra.

Costinescu, reluând cunvântul, spune, între altele, că atunci când toate popoarele au intrat în acest război de dezrobire, ar fi pentru România o dezonoare și ar fi pierdută dacă ar rămâne neutră. […]

Este adevărat că în 1911 Vaida și alții ne propuneau unitatea națională intrând noi sub habsburgi. Ei nu-și dădeau seama de situația politică generală a Europei și de aceea nu credeau o altă soluțiune posibilă. Din 1914, lucrurile s-au schimbat: mie mi-au trimes vorbă, din partea întregului Comitet[executiv al Partidului Național Român], că dacă nu ne ducem acum să-i scăpăm, Carpații vor române hotar pentru vecie și românismul va fi pierdut. Domnului Maiorescu și altora ca dumnealui s-au temut să le spuie tot gândul lor!… În Țară nu sântem divizați: toată țara vrea războiul; dar, firește, doi ani de neutralitate au produs o uzură. Această uzură va dispare când se va ști că ne-am hotărât, mai ales când țara va vedea gestul regelui.

Mihail Pherekyde combate sofismele lui Maiorescu relative la drepturile Parlamentului de a face războiul. În numele Camerei asigură pe rege și guvern de tot concursul.

C. F. Robescu a dat aceeași asigurare în numele Senatului.

Ion I. C. Brătianu, luând cuvântul pentru ultima oară, a răspuns lui Maiorescu și celorlalți că, după cum părintele său nu era nici rusofil nici germanofil, nici el nu e altceva decât român. […]

El nu este sigur de victorie, dar – chiar învinși – noi vom asigura unitatea națională, după cum Italia, bătută la Novara[în 1849, de Austria] a realizat-o după câțiva ani[pornind și mai însuflețită la unificarea ei]. Cauza românismului a făcut un pas gigantic din moment ce patru mari puteri au recunoscut dreptul nostru la unitatea națională. […]

Regele, încheind discuțiunea, a spus că această hotărâre a luat-o după foarte multă chibzuire și este convins ca ea corespunde și cu interesele Țărei și cu ale Dinastiei. El crede că, lucrând astfel, el leagă și mai indisolubil Dinastia cu Națiunea. El cunoaște greutățile și de aceea cere de la toți sprijin, căci răspunderea va fi a tuturor, chiar și a celor cari au alte păreri.

Cu Dumnezeu înainte! – a terminat regele și a ridicat ședința.”