În Scoția, Bătălia de la Falkirk se încheie cu victoria decisivă a englezilor conduși de regele Eduard I al Angliei

Pe 22 iulie 1298, într-o zi de marți, în Scoția a avut loc bătălia de la Falkirk, una din marile bătălii din Primul Război Scoțian de Independență. Locul exact al bătăliei ridică în continuare numeroase semne de întrebare printre istorici, existând trei locații propuse: Campfield, la sud de Callendar Wood sau la Mumrills. Armata engleză condusă de regele Eduard I al Angliei a obținut o victorie decisivă în fața scotienilor conduși de Sir William Wallace. La scurt timp după bătălie, Wallace a renunțat la titlul de Gardian al Scoției.

Eduard I se afla într-o campanie împotriva francezilor în Flandra când a aflat de înfrângerea armatei sale în bătălia de la Stirling. După ce a încheiat un armistițiu cu Filip cel Frumos al frantei în octombrie 1297, s-a întors în Anglia pe 14 martie 1298 pentru a organiza o nouă invazie a Scoției. El și-a stabilit la York noul centru de guvernare. În York s-a ținut consiliul de război care a stabilit detaliile invaziei. La consiliu au fost chemați și magnatii Scoției, dar cum aceștia nu s-au prezentat, toți au fost declarați trădatori. Eduard a ordonat adunarea armatei engleze la Roxburgh pe 25 iunie. Armata sa număra 2 000 de calăreți puternic înarmați și o infanterie foarmată din 12 000 de pedestrași în soldă, la care, conform normelor medievale, s-au alăturat multi alți luptători din convingere sau pentru iertarea datoriilor față de coroană, cei care doreau să obțină o grațiere sau simpli aventurieri dornici să își facă un renume în luptă. Pe lângă englezi, forțelor sale s-au alăturat și 10 900 galezi înarmați cu arcuri lungi.

Eduard a înaintat în Scoția, dar Wallace, deși l-a urmărit, a sperat să evite o bătălie, în speranța că lipsa proviziilor îl vor obliga pe Eduard să se întoarcă în Anglia, moment în care puteau încerca unele acțiuni de harțuire. Flota de aprovizionare a englezilor a întârziat din cauza vremii iar armata engleză a ajuns obosită, înfometată și demoralizată la Temple Liston, lângă Edinburgh. Eduard avea în fata perspectiva unei retrageri ruginoase în momentul în care i-a ajuns informația că Wallace ocupase poziții în pădurea Callendar de lângă Falkirk, la doar câteva mile depărtare, gata să îi urmărească pe englezi în retragere. Informatia s- dovedit decisivă, căci Eduard s-a hotărât să nu mai continue retragerea ci să confrunte armata lui Wallace.

Armata scoțiană formată din aproximativ 6 000 de oameni a încercat să refacă aliniamentul de la Stirling; patru falange de luptă compacte de scuturi și sulițe lungi îndreptate în exterior la diferite înălțimi, intercalate de arcași și urmate în spate de cavaleria magnaților. Eduard I al Angliei era însă un militar cu experiență, încercat în bătălii și un excelent conducător de oști. Cavaleria engleză împărțită în patru batalioane se afla în sfârșit în fața dușmanului; stânga era comandată de conții de Norfolk, Hereford și Lincoln, dreapta se afla sub comanda lui Antony Bek, episcop de Durham, iar regele Eduard I comanda centrul. Stânga engleză a început atacul, dar încleștarea a fost întârziată de o mlaștină. Centrul a pornit și el la atac, urmat de dreapta armetei engleze. Într-un atac destul de haotic, scoțienii au fost în cele din urmă înconjurați din dreapta și stânga.

Arcașii scoțieni comandați de Sir John Stewart de Bonkill și-au menținut pozițiile dar au fost rapid lichidați. Falangele au rămas însă ferme și compacte, sulițașii reușind să doboare mai mulți cavaleri. Eduard a sosit la timp și asistând la dezastru, a restaurat rapid disciplina în rândurile oamenilor săi. Cavaleria engleză s-a retras la ordinele regelui, momind cavaleria ușoară a scoțienilor într-un atac în care aceasta a fost complet depășită și distrusă. Arcașii galezi și-au jucat partea, distrgând rapid arcașii scotieni mai putin experimentați și prost înarmați. De acum, falangele de luptă scoțiene erau o țintă ușoară; erau lipsiți de apărarea cavaleriei și a arcașilor și nu aveau unde să se ascundă. O ploaie de săgeți a coborât asupra lor. Incapabili să se retragă sau să atace, sub o ploaie de 14 săgeti pe minut, scoțienii au fost pierduți. Cavaleria engleză a așteptat semnalul regelui, năpustindu-se asupra formațiunilor tot mai slăbite, ușor acum de spart și împrăștiat. Pierderile în tabăra scoțiană, apropiate ca număr de cele ale englezilor, au fost destul de însemnate – aproximativ 2 000 de decedați -, printre morți numărându-se și MacDuff, fiul contelui de la Fife, secundul lui Wallace, Sir John de Graham și Sir John Stewart de Bonkill.

Conform relatărilor, prima victimă cunoscută a fost Sir John Stewart de Bonkyl, un strămoș al actualei regine Elisabeta a II a Marii Britanii, unchi al unuia dintre cei mai mari luptători scoțieni, Sir James Douglas numit și Douglas cel Negru. După ce a căzut în luptă, oamenii săi au refuzat să îl părăsească, strângându-se în jurul lui, într-o încercare sincucigașă de a face fața englezilor. Din păcate acest act extraordinar de vitejie și loialitate a conduis la alte 600 de vieți pierdute. Pentru Wallace a fost doar începutul coșmarului. Vâzând carnagiul provocat de cavaleria engleză, unul dintre comandanții lui Wallace, John Comyn III lord de Badenoch decide să se retragă din bătălie împreună cu oamenii săi, fără ca măcar să-și tragă sabia. Nu trece mult iar Wallace îl vede căzând în luptă și pe MacDuff de Fife, iar mai apoi pe prietenul său cel mai apropiat, Sir John De Graeme. Orbit de furie și durere, Wallace a trebuit să fie scos cu forța de oamenii săi de pe câmpul de luptă. Supraviețuitorii au reușit sa se pună la adăpost în pădurea din apropiere. Wallace a revenit însă la locul înfrângerii pentru a găsi corpul prietenului său. În cele din urmă l-a găsit și l-a dus la Faw’kirk. După această înfrângere, Wallace nu a mai ridicat o altă armată și nici nu a mai condus oamenii în bătălii. Cu toate acestea, el a continuat să fie văzut ca o amenințare de către englezi.

Surse:

^{en.wikipedia.org/wiki/Battle_of_Falkirk}

^{The Society of John De Graeme}

^{imagini: imdb.com |Braveheart (1995) | Photo Gallery}