“Invincibila Armadă” a Spaniei este înfrântă în Bătălia de la Gravelines

9 august 1588, Elisabeta I a Angliei, Filip al II-lea al Spaniei, istoria pirateriei, Medina Sidonia, Sir Francis Drake

Context istoric

Ultimele încercări ale lui Filip al II-lea al Spaniei de răsturnare a reginei Elisabeta I de pe tronul Angliei și de restaurare a ordinii Bisericii Catolice au ajuns într-un impas atunci când fosta regină catolică a Scoției, Maria Stuart, pretendentă și la tronul Angliei, a fost executată. În ciuda relațiilor de familie dintre cei doi monarhi de vârste apropiate – Filip al II-lea fusese căsătorit cu Maria I a Angliei, sora vitregă a Elisabetei și chiar îi salvase viața Elisabetei, cerându-i mai apoi mâna, după moartea Mariei și necontestându-i inițial dreptul la coroană -, din cauza viziunilor politice diferite, dar mai ales din cauza religiei, cele două state au intrat într-o stare de “război rece” mare parte din anii 1560 și 1570. Cu toate acestea, în ciuda relațiilor tot mai deteriorate, nici unul dintre state nu își dorea să între într-un conflict deschis. Tratatul de la Nonsuch din 1585 prin care Anglia oferea sprijin fățiș cauzei protestante și rebelilor olandezi, care își cereau independența față de Coroana Spaniei, numeroasele acte de piraterie comise de căpitanii englezi pe mări asupra navelor și posesiunilor spaniole, dar mai ales devastatorul Raid din Caraibe și mai apoi Raidul de la Cadiz condus de același Sir Francis Drake, l-au convins pe Filip că e momentul să pună capăt definitiv obrăzniciei engleze, printr-o invazie și cucerire a Angliei. Cu toate acestea o declarație de război formală nu a fost niciodată emisă. Filip al II-lea a decis ca 30 000 de soldați veterani ai armatei spaniole, staționați în Provinciile de Jos și aflați sub comanda Ducelui de Parma să devină principala forță de invazie la sol, în timp ce din Spania, avea să fie trimisă o flotă suficient de puternică încât să învingă apărarea pe mare a englezilor și să transporte prin strâmtoarea Dover armata lui Parma din Flandra pe coasta sud-estică engleză.

Elisabeta I a Angliei era însă un monarh extrem de pragmatic și avea un puternic instinct de supraviețuire. Când a fost cât se poate de clar că Spania pregătea Armada și invazia Angliei, ea și-a pus întreaga încredere în cei mai experimentați comandanți ai marinei engleze, printre care Lordul Effingham și Sir Francis Drake, pentru ca aceștia să formuleze planul de aparare. În schimb, Filip al II-lea s-a dovedit un comandat mult prea orgolios pentru a accepta sugestiile comandanților săi militari, preferând să aibă comanda directă a întregii acțiuni. Nu s-a întâlnit niciodată cu Dcuele de Medina Sidonia și a trecut peste sfaturile Ducelui de Parma, care susținea că înainte de a gândi un plan de invazie a Angliei era necesar ca Spania să dețină controlul coastei olandeze. Elisabeta era conștientă de faptul că dacă spaniolii ar fi reușit o debarcare, orice apărare la sol ar fi fost rapid depășită. Singura șansă a Angliei era apărarea pe mare.

Pregătirea flotei spaniole și planurile de invazie

Papa Sixtus al V-lea, care își dăduse, desigur, binecuvântarea Armadei, era uimit de Elisabeta, suprinzându-l pe Ambasadorul Veneției cu laudele pe care i le aducea. Dacă ar fi fost catolică, spunea Papa, ar fost cea mai iubită de către noi, pentru că e de mare valoare. Filip fusese nevoit sa ceară un împrumut Papei pentru a avea fonduri suficiente să construiască și pregătească Armada, iar Papa era un avar notoriu. În plus, Papa avea un proiect ambițios; dorea fie să cumpere Biserica Sfântului Sepulcru din Ierusalim de la Otomani și să o reconstruiască la Roma, fie să o obțină cu forța. Era înciudat de faptul că deși forțele spaniole, estima el, ar fi fost de ajuns pentru a-i împlini acest vis, Spania considera că era totuși mult mai important să cucerească Anglia. Totuși, a promis să împrumute Spaniei cei 1 milion de ducați de aur ceruți, însă a stipulat clar că o jumătate din suma va fi plătită abia după ce spaniolii aveau să pună piciorul în Anglia. Mai mult, a avut grijă să îi amintească lui Filip de această condiție la fiecare două luni. Din partea lui, Filip putea instala pe tronul Angliei pe cine dorea, cu condiția ca regatul să fie imediat readus cu fața către Roma. De asemenea, Papa dorea ca toate drepturile și proprietățile Bisericii Catolice, înstrăinate încă de pe vremea domniei lui Henric al VIII-lea să fie retrocedate de îndată. Într-un final, nici un bănuț nu a fost plătit de Papă. Iar după înfrângerea Armadei, Sixtus i-a cerut unuia dintre cardinalii săi să îi scrie o scrisoare de consolare și încurajare lui Filip pentru a lansa o noua Armadă împotriva Angliei. S-a ferit însă să îi scrie personal lui Filip pentru a nu-i oferi acestuia un pretext de a-i cere din nou bani.

După aproape 2 ani de pregătiri și numeroase amânări cauzate mai ales de raidul condus de Drake asupra Cadizului dar și de dorința Ducelui de Parma de a readuce sub control spaniol cât mai multe porturi olandeze (neîmplinită, de altfel), înainte de a-și conduce cea mai mare parte a forțelor într-un atac asupra Angliei, Armada Spaniolă a pornit din Lisabona pe 28 mai 1588.

Comandantul expediției era Ducele de Medina Sidonia, înlocuitor al celui mai distins amiral spaniol, Marchizul de Santa Cruz, care murise în luna februarie a aceluiași an. Medina Sidonia era un excelent administrator, însă avea o experiență foarte redusă în bătălii navale și îi spusese regelui că de cum punea piciorul pe o navă i se facea rău. O anticipare a Armadei, făcută de către Ducele de Media Sidonia în 1586, imediat după raidul lui Drake în Cartagena de Indias, într-o recomandare pentru revizuire a strategiei marinei spaniole, e foarte posibil să fi fost esențială în numirea lui la comanda campaniei. El a fost primul care a reîntărit portul Cadiz după raidul lui Drake și pentru acest merit fusese numit de rege drept căpitan-general al Andaluziei, însă la chiar două zile după ce fusese numit la comanda Armadei, răspundere pe care nu și-a dorit-o, Medina Sidonia afirmase cât se poate de clar ca această expediție era o mare eroare și că avea șanse infime de succes. Doar un miracol, îi scria el regelui, ar putea să le asigure victoria. Consilierii lui Filip, șocați de această franchețe, nu au îndrăznit însă să îi arate regelui scrisoarea. Chiar l-au și implorat pe noul Amiral al Spaniei să nu inducă o stare de depresie și frică în legătură cu șansele Armadei, pentru că într-o astfel de cauză, Dumnezeu era cu siguranță de partea Spaniei. Iar în ceea ce privește numirea lui în această funcție, ei îl asigurau pe Medina Sidonia că nimeni nu avea o mai buna pregătire ca el. După care, pe un ton amenințător, i-au amintit Ducelui de Medina Sidonia că actuala reputație și stimă de care se bucura grație curajului și înțelepiunii de care dăduse doavdă până atunci, avea să fie periclitată dacă vorbele sale avea să fie făcute cunoscute publicului dar că, desigur, ei vor avea grijă ca nimeni să nu afle de frământările sale.

Marea flotă spaniolă era formată din 130 de nave cu aproximativ 8 000 de marinari și 19 000 de soldați la bord. Aproximativ 40 dintre aceste nave, erau nave de război, restul fiind nave comerciale armate, mai mici și mai mari. Spaniolii erau conștienți de faptul că navele lor erau cu mult mai încete și mai puțin dotate cu tunuri grele, însă se bizuiau pe faptul că erau capabili de abordaj în timpul bătăliei iar numărul mare de soldați de la bord, s-ar fi dovedit decisiv în luptă. Armada a pornit spre Flandra, de unde urmau să se îmbarce și cei 30 000 de soldați ai Ducelui de Parma, guvernatorul Țărilor de Jos Spaniole. Flota trebuia să asigure mai apoi traversarea în siguranță a Canalului și să debarce soldații pe coasta din Kent de unde aceștia aveau să înainteze pentru a ataca Londra. Preocupat de faptul că englezii ar putea abate flota din drumul spre Flandra, Filip a refuzat o înaintare în etape a flotei spre Canal și nici nu s-a gândit cum ar trebui abordată bătălia dacă englezii i-ar fi angajat în luptă în timp ce se aflau pe drum.

Flota și apărarea engleză

Cum spaniolilor le-a fost imposibil să țina secrete pregătirile pentru o operațiune de o asemenea amploare, încă din 1587 spionii Elisabetei și consultanții ei militari erau la curent cu faptul că se pregătea o invazie a Angliei. Astfel, în apilie 1587, l-a autorizat pe Drake să întreprindă un atac preventiv. Drake a plecat din portul Plymouth cu o mică flotă și a lansat un atac asupra Cadizului, cel mai important port al Spaniei, distrugând mai multe nave ale viitoarei Armade și tone de provizii. Încă de pe coastele iberice, în timp ce încerca să blocheze aprovizionarea portului Cadiz, Drake i-a transmis un mesaj lui Walsingham, șeful spionilor elisabetani, avertizându-l că în ciuda tuturor eforturilor sale, Armada tot va porni spre Anglia. El le cerea celor de acasă să înceapă de îndată pregătirea apărării, atât pe uscat, dar mai ales pe mare. Cei mai mulți istorici sunt de acord că atacul reușit condus de Drake asupra Cadizului a întârziat atacul Armadei cu câteva luni, timp în care englezii și-au consolidat apărarea și s-au pregătit să țină piept invaziei.

Cu 30 de ani în urmă, pe când era căsătorit cu Maria I a Angliei, Filip al II-lea observase corect că “Regatul Angliei este și trebuie să rămână întotdeauna puternic pe mare, deoarece de aceasta depinde siguranța sa”. Elisabeta cunoștea și ea foarte bine acest lucru și a pariat totul pe marina ei, întărită de navele comerciale puternic armate ale negustorilor pe care i-a tocmit să lupte pentru ea și de navele unor voluntari. Șansa Angliei depindea de rezultat bătăliei pe mare. Navele ei de război, susținea ea, erau zidurile regatului ei, și erau fără urmă de îndoială, prima și ultima linie de apărare.

Flota engleză se afla sub comanda lui Charles Howard, Baron de Effingham care, la fel ca și Medina Sidonia nu era un armiral experimentat, însă era un lider mai eficient. Secundul lui era Sir Francis Drake. Flota englezilor număra aproape 200 de nave, însă doar mai puțin de 100 au dus greul bătăliei din Canal. La fel, doar 40 dintre acestea erau nave de război de primă clasă. Avantajul navelor engleze era că nu era îngreunate cu provizii și, fiind mai ușoare, erau mult mai rapide. Apoi chiar și vasele mai mici de transport erau cât se poate de bine armate. Englezii se bazau mult pe artileria de la bordul navelor lor; avea mai puțini soldați la bord, dar mai multe tunuri grele decât spaniolii. Cu aceste tunuri, plasate pe nave ușoare, rapide și ușor manevrabile, intenționau să țină sub foc continuu și la distanță, inamicul. Deci, în timp ce spaniolii se bazau pe un abordaj rapid și lupte corp-la-corp, englezii se bazau pe tunuri capabile să distrugă navele spaniole de la distanță.

Deceniile de neglijență au făcut ca majoritatea structurilor de apărare terestră ale Angliei să fie aproape inutile în cazul unui atac experimentat și determinat. În martie 1587, comitatele din jurul Canalului Mânecii avea doar șase tunuri fiecare, pentru apărare. Anglia nu avea o armată regulată permanentă și nici soldați instruiți, în afară de cei din cele câteva mici garnizoane care apărau granița cu Scoția și cei din Castelul Dover, de pe coasta Canalului. Pe de altă parte, mulți dintre subiecții Elisabetei au preferat să pună profitul lor în față patriotismului. În 1587, 12 comercianți englezi, cei mai mulți din Bristol, au fost prinși încercând să aprovizioneze Armada, cu armament, praf de pușcă, muschete și pise de artilerie. Nouă astfel de încărcături au fost decoperite și evaluate între 300 și 2 000 de £. Ce s-a întâmplat cu acești trădători, catolici sau nu, nu se știe, dar în cele vremuri atât de tulburi, e foarte puțin probabil să se fi bucurat de mila reginei. La fel, Sir John Gilbert, fratele vitreg al lui Sir Walter Raleigh, a refuzat ca navele sale să se alăture escadrei lui Drake, trimițându-le în schimb în voiajul pe care îl aveau planificat, sfidând astfel ordinele navale. La toate aceste neajunsuri, se adăuga și ruptura din societate din motive religioase; peste jumătate dintre englezi erau catolici și existau temeri serioase că aceștia s-ar fi putut ridica pentru a-i sprijini pe spanioli.

Atât consilierii Elisabetei cât și cei ai lui Filip erau de acord că se puteau aștepta că aproximativ 50% din populația Angliei, rămăsă catolică, avea să se ridice pentru a-i sprijinii pe spaniolii care aveau binecuvântarea Papei. Pe nava Nuestra Senora del Rosario, capturată de Drake după ce a fost grav avariată, acesta a găsit mai multe săbii bătute cu pietre prețioase; cadouri pentru nobilii catolici englezi. Spionii lui Filip îl asiguraseră pe acesta că cea mai mare parte din ținutul Lancashire era catolic, la fel și orașul Liverpool și că ținuturile Westomorland și Northumbria rămăseseră, și ele, credincioase cauzei catolice. Un raport spaniol din august 1585 estima că în jur de 2 000 de oameni puteau fi recrutați să lupte pentru spanioli în Lancashire, plus 3 000 în Norfolk, în timp ce în Hampshire era plin de catolici. Aceste rapoarte erau în mare adevărate. În iunie 1586, Henry Radcliffe, Conte de Sussex suprimase o intenție de rebeliune în ținuturile de lângă Portsmouth și arestase mai mulți lideri iar guvernul Elisabetei luase măsuri drastice pentru a opri orice amenințare de acest gen. Toți cei care refuzau să participe la slujbele anglicane, pentru ca erau catolici, au fost nevoiți să predea orice arme ar fi avut iar toți cei considerați periculoși au fost închiși, fără judecată, într-o serie de fortărețe, considerate de istoricul Robert Hutchinson, primele lagăre de internare din lume. Un nobil reușise să își aresteze chiar și propria bunică, iar Contele de Kent cerea informații suplimentare despre cum ar trebui tratate soțiile unor anglicani, bănuite a se închina în continuare după ritul catolic.

Robert Dudley, Conte de Leicester, fusese numit de Elisabeta la comanda armatei din sudul țării pentru a lupta nu doar împotriva invadatorilor ci și împotriva rebelilor și a trădătorilor, având mandat de a reprima, supune sau ucide, prin orice mijloace, orice insurgent care ar fi încercat să aducă prejudicii Coroanei. Armata principală era împărțită în două grupuri. Primul grup, sub comanda contelui de Leicester, consta din 27 000 de infanteriști și 2418 cavaleriști și urma, în cazul unei invazii, să abordeze inamicul imediat după debarcare. Al doilea grup, mai numeros, comandat de vărul reginei, Lordul Hunsdon, era format din 28 900 de infanteriști și 4 400 cavaleriști. Unicul lor rol era acela de a o proteja pe regina care intenționa să rămână la Londra și în cazul cel mai rău, să se retragă între zidurile sigure ale Castelului Windsor.

Recensământ din 1588 arată că doar 100 de războinici experimentați erau apți pentru serviciul militar; restul, care luptase în războaiele duse de Henric al VIII-lea cu francezii și scoțienii, cu patruzeci de ani în urmă, erau inapți pentru luptă. Trupe de infaterie și cavalerie au fost selecționate din milițiile comitatelor. Ofițerii milițiilor erau nobili motivati să lupte pentru a-și apăra nu doar țara cât mai ales proprietățile. 1 000 de veterani neplătiți din trupele engleze staționate în Olanda au fost chemați de urganță în Anglia, însă mulți au dezertat, ascunzându-se prin Cinque Ports. Comitatul Hampshire a reușit să strângă 9 088 de oameni, dar cei mai mulți erau slab echipați; fie le lipseau coifurile, fie săbiile, fie competențele. Majoritatea celor care trăiau lângă coastă au preferat să își mute gospodăriile în interiorul țării, abandonând paza coastei, însă din ordinul reginei au fost nevoiți să se întoarcă pentru a asigura apărarea.

În ciuda intenselor încercări de a cumpăra arme din Germania și archebuze din Olanda, cei mai mulți oameni din miliții erau înarmați doar cu arcuri și săgeți. Mulți însă erau neînarmați și neînvățați să lupte. Pentru a evita pericolul insubordonării, fiecare om din miliții a trebuit să depună un jurământ de loialitate față de regina Elisabeta în față comandanților lor de grup. Disciplina era o mare problemă; comandantul miliției din Dorset care cuprindea 3 159 de oameni, dintre care 1 800 fără nicio pregătire militară, credea că era mult mai probabil ca aceștia să se omoare între ei decât să apuce măcar să enerveze inamicul. Chiar și pe navele elisabetane se pare ca au existat anumite suspisiuni de neloialitate, înainte de începerea campaniei. La bordul navei “Bear” comandate de Lordul Edmund Sheffield, bărbierul și alți 4 au depus un jurământ de credință față de Coroană, renunțând la autoritatea Papei. De altfel, peste câțiva ani, când spaniolii vor ajunge pe coastele Cornwall-ului, o parte importantă din miliția chemată să apere comitatele de coastă, a dezertat pentru a strânge recolta, considerând ca au făcut suficient pentru țară și regină.

Consilierii militari ai reginei au apreciat greșit locul unei posibile debarcări de trupe spaniole, mizând pe Essex și nu pe Kent. Un sondaj detaliat al potențialelor plaje de pe care ar fi putut începe o invazie a arătat un număr alarmant de puncte vulnerabile. Doar în Dorset fuseseră identificate 11 golfuri care ar fi permis o debarcare de trupe cu mențiunile că la Chideock și Charmouth erau două plaje care puteau fi abordate doar pe vreme frumoasă și vânt din Nord, în timp ce în golful Swanage puteau intra și ancora cu ușurință 100 de nave care puteau să coboare peste 200 de bărci cu oameni fără a fi puse în pericol de nivelul mic al apei. Presat de timp, de lipsa de bani și de resurse, guvernul elisabetan nu a putut apăra cele mai periculoase plaje decât cu câteva întărituri de pământ cu țepușe de lemn și câteva șanțuri adânci. Puținele tunuri disponibile au fost protejate de întârituri din pământ și cu câțiva soldați înarmați cu arcuri și archebuze. Fortificațiile de pe Insula Wigh, strategice și vitale, trebuiau să aibă o înălțime de cel puțin 4 picioare (1,2 m) și o grosime de 8 picioare (2,4 m), întărite cu țepușe și un șanț larg în față. Sir George Carey, guvernatorul insulei, avea însă doar 4 tunuri și praf de pușcă suficient doar pentru o zi. În estuarul Tamisei se afla un canal larg care ducea fix în inima capitalei, mărginit însă de mlaștini care reprezentau un obstacol major pentru orice fel de tip de ambarcațiuni. Din acest motiv, planurile de apărare a Tamisei includeau plasarea unui lanț de fier la Gravesend în Kent, cât mai aproape de gura de vârsare în Marea Nordului. Această estacadă era întârită de 120 de catarge, în valoare de 6 £ fiecare, înfipte în albia râului și atașate de un fitil, pentru a împiedica și incedia navele care ar fi încercat să pătrundă spre Londra. La primul flux al mareei, barajul însă a cedat.

Noile metereze din portul Portsmouth care trebuiau să proteje portul au fost aspru criticate de Raleigh și dărâmate, spre mâhnirea Elisabetei. Noi ziduri din pământ au fost construite în 4 luni, sprijinite de 5 bastioane în formă de săgeată, în spatele unui sanț inundat. Cu toate acestea, peste jumătate din garnizoana din Portsmouth era în incapacitate de alupta, fie datorită vârstei, fie datorită pregătirii militare insuficiente iar Contele de Sussex era cât pe ce să își piardă viața după ce unul dintre vechile tunuri, teoretic unul dintre cele mai bune tunuri de care dispunea, a explodat în bucăți.

Rețeaua de balize de avertizare care deservise sudul Angliei încă de la începutul secolului al XIV-lea a fost și ea revizuită. Coșuri de foc din fier, montate pe o structură înaltă din lemn, pe movile de pământ au fost plasate din 15 în 15 mile. În Kent și Devon existau 43 de balize de avertizare și 24 în Sussex și Hampshire, deservite în mod obișnuit, din martie și pâna în octombrie de către doi băbați, în două schimburi de câte 12 ore. Inspecții surpriză încercau vigilența acestora iar pentru a nu le fi distrasă atenția, le-a fost interzis să țină câini cu ei, în timpul serviciului. Cei care erau surprinși că și-au abandonat postul și veghea erau aduși imediat în fața curților de judecată.

Englezii s-au pregătit pe cât de bine au putut și cât le-a permis visteria, însă cei mai mulți istorici sunt de acord că, dacă Medina Sidonia ar fi reușit să facă joncțiunea cu trupele ducelui de Parma din Flandra si să le traverseze în siguranță în apropiere de Margate, în Kent, mult căliții în lupte soldati spanioli ar fi ajuns la Londra în cel mult o săptămână. Foarte probabil englezii s-ar fi întors la catolicism, Imperiul Britanic probabil că nu ar fi existat, iar în Anglia s-ar fi vorbit, poate, spaniola. Medina Sidonia a pierdut una dintre cele mai mari bătălii navale din istorie, nu atât datorită “câinilor” de mare ai Elisabetei, cât datorită proastei planificări și a strategiei defectuoase și mai ales datorită vermii nefavorabile.

Bătălia și înfrângerea “invincibilei” Armadei spaniole

Întreaga campania a început prost pentru spanioli. După ce Armada a plecat din Lisabona, un vânt foarte puternic a obligat-o să oprească în portul A Coruña, în nordul Spaniei, pentru câteva reparații. Medina Sidonia a fost din nou cuprins de îndoieli. El i-a scris din nou lui Filip că trebuie sa îi mărturisească că nu reușește să vadă în conducătorii Armadei oameni care să posede abilitățile necesare pentru a duce la căptăt misiunea ce le fusese încredințată. El se ruga de rege să îl creadă că sunt foarte slabi pregătiți și să nu se lase amăgit de cei care încearcă să îl convingă de faptul că Armada era o forță invincibilă. În timp ce navele suferea lucrări de reparație în portul A Coruña, Medina Sidonia îl sfătuia pe rege să cadă la o înțelegere onorabilă cu inamicul, căci nu vedea cum Armada ar fi putut reprezenta o amenințare serioasă la adresa unei țări precum Anglia. Desigur, acestă scrisoare l-a alarmat și stresat pe Filip care și-a petrecut restul zilelor și nopților în rugăciuni, suferind în același timp din cauza crizelor de gută. Starea sa s-a înrăutățit mai ales după ce a primit o scrisoare de la Alexander Farnese, Ducele de Parma, comandantul trupelor de invazie spaniole, staționate atunci în Flandra. Parma îl avertiza pe Filip că barjele de care dispunea pentru a transporta trupele în Anglia nu aveau cum să se întâlnească cu Armada pe mare, căci nu aveau nicio protecție și le era imposibil să treacă de navele de război engleze și olandeze care vegheau în zonă și care i-ar fi distrus trupele cu ușurință. Pe marginea acestei scrisori, Filip a notat: “Doamne, ajută-ne ca nicio mare umilința să nu ne lovească.” Dar Filip nu dorea să mai audă niciun argument în contra acestei expeditții, mai ales de la comandantul său naval. I-a scris Ducelui de Medina Sidonia că această expeditie îi era dedicată lui Dumnezeu și să facă bine să se adune pentru a a-și face datoria.

Astfel, Armada a plecat din nou în iulie și a fost prima oară văzută de englezii de la Lizard Point, de pe coasta Corwall-ului pe 29 iulie. Cea mai mare parte a flotei engleze se afla atunci la Plymouth, țintuită de vânturi puternice, însă prin câteva manevre inteligente, navele engleze au reușit sa foloseasca vântul în favoarea lor, ajungând la vest de Armada și câștigând astfel o inițiativă tactică. În trei ocazii, în apropiere de Plymouth pe 31 iulie, de Portland Bill pe 2 august și de Insula Wight pe 4 august, englezii au hărțuit flota spaniolă de la distanță, evitând cu ușurință orice încercare de apropiere în vederea abordajului. Cu toate acestea nu au reușit să producă daune serioase spaniolilor.

După primă confruntare, la sud de Cornwall, lui Drake i s-a ordonat să plece în urmărirea flotei spaniole, cu o torță aprinsă pe catarg astfel încât restul flotei engleze să îl poată repera cu ușurință. La un anumit moment în noapte, torța nu s-a mai văzut. Drake își părăsise poziția pentru a jefui nava avariată Rosario. În zori, nava Ark Royal a Lordului Effingham, și încă alte două nave s-au trezit mult prea aproape de ariergarda spaniolă și au fost nevoite să se retragă. Drake a susținut că a văzut, la miezul nopții, niște nave suspecte la tribord și a plecat în urmărirea lor, motiv pentru care a fost nevoit să stingă semnalul luminos. Navele însă s-au dovedit a fi nave comerciale germane, inofensive. Având în vedere starea de urgență națională, Effingham s-a gândit că ar fi fost o mișcare de imprudență politică să îl aducă în fața Curții Marțiale pe unul dintre eroii marinei engleze, deși prin această desconsiderarea a ordinului, flota engleză a pierdut timp prețios. Martin Frobisher, la bordul navei sale Triumph, a notat: “Ne uitam după semnalul luminos al lui Drake, dar nu îl vedeam… Ca un laș a rămas lângă Rosario toată noaptea pentru a-și asigura prada…. Am să am partea mea de acolo sau îi voi vărsa sângele.” Drake a fost acuzat că i-a păsat mai mult de jafuri, decât de luptă, însă capturarea pe 1 august a navei Rosario, o navă-fanion a unei dintre escadrele spaniole, lăsată în urmă de restul flotei după ce aceasta a suferit o coliziune, pe lângă o importantă încărcatură de pref de pușcă, a dus englezilor și informații prețioase. Drake a observat că tunurile de la bord erau astfel montate încât să poata fi folosite pe uscat, ceea ce însemna că era grea manevrarea lor pe mare. A înțeles rapid că întreaga flotă spaniolă are acestă slăbiciune – tunurile nefiind montate pentru lupta pe mare. Astfel, atunci când Armada a ancorat, navele engleze au riscat o apropiere strânsă pentru ca tunurile lor să reușească lovituri cât mai puternice.

Armada a ajuns la Strâmtoarea Dover pe 6 august și a ancorat într-o poziție destul de expusă, nu departe de Calais, Franța. Engelzii au ancorat și ei și au primit întâriri de la o altă escadră care păzea marea îngustă. Primele zvonuri despre avansul sigur al Armadei au ajuns la Ducele de Parma în Flandra în aceeași zi, iar acesta a început îmbarcarea trupelor în barje, însă cu toată celeritatea, tot a avut nevoie de șase zile, timp în care Armada nu avea nici un port sigur în care să aștepte, căci nu reușise să stăpânească Canalul și nu avea nici mijloacele de a escorta barjele cu soldați peste apele puțin adânci de lângă coastă, unde nave de război engleze și olandeze așteptau să îi intercepteze. Această eroare de strategie avea să îi coste mult pe spanioli.

La mijlocul nopții de 7 pe 8 august, profitând de vânt și maree, într-o încercare disperată de a împiedica joncțiunea cu trupele lui Parma, englezii au trimis opt nave incendiate spre flota spaniolă, forțând navele spaniole să își taie ancorele pentru a evita incendierea. Formațiunea de luptă a spaniolilor a fost ruptă, iar în zorii zilei de 8 august, englezii au atacat navele aflate în derivă în apropiere de Gravelines, pornind o bătălie navală decisivă. Englezii s-au apropiat pentru ca tunurile lor să lovească cât mai eficient. În tot acest timp, spaniolii răspundeau cu focuri de arme de mână, neavând cele 2 500 de tunuri montate pentru lupte pe mare și nici tunari pregătiți să reîncarce în acțiune. Tunruile spaniolilor erau montate pentru lupte la sol. Au suportat avarii serioase și numeroase pagube fără a fi capabili să răspundă eficient atacului. Trei nave spaniole au fost scufundate, altele au eșuat la mal și multe au fost grav lovite. Englezii au fost însă și ei obligați, din lipsă de muniție suficientă, să se îndepărteze de flota spaniolă. După opt ore de luptă, în dimineața zilei de 9 august, vânturile puternice din vest, i-au împins pe spanioli înspre bancurile de nisip de pe coasta Zeelandei. Spre norocul lor, vântul și-a schimbat brusc direcția, permițându-le să stabilească un curs sigur și să se depărteze de mal, însă atât vântul nefavorabil cât și flota engleză îi împiedicaseră pe spanioli să facă joncțiunea cu trupele lui Parma. În plus, pentru a se întoarce în Spania erau nevoiți acum să ocolească Scoția.

Orice speranță de a invada Anglia, în acel moment, era în van. Flota engleză s-a întors pentru a se aproviziona după ce i-a vazut pe spanioli că au trecut de Firth of Fourth (în apropiere de Edinburgh, Scoția). Impactul vânturilor de toamnă din Atlanticul de Nord s-a dovedit însă fatal pentru multe dintre navele spaniole. Datorită daunelor cauzate de luptă, datorită vremii, a lipsei de apă potabile care se scurgea din butoaiele de calitate îndoielnică – o urmare a atacurilor lui Drake cu un an înainte în apropiere de Capul St. Vincent din Portugalia -, și a proviziilor insuficiente de alimente, cât și datorită erorilor de navigație, unele nave au eșuat în timp ce altele au fost târâte spre coasta de vest a Irlandei și sparte de stânci. Cele mai mari nave de război spaniole nu făcuseră față drumului de întoarcere. Doar 60 de nave au mai ajuns înapoi în Spania, multe dintre ele mult prea avariate pentru a mai putea fi reparate și peste 15 000 de spanioli au pierit, dintre care doar 2 000 în luptă, restul murind din cauza îmbolnăvirii sau în urma naufragiilor. Englezii au pierdut și ei câteva sute de oameni, poate puțin peste o mie de oameni, însă daunele, per total, au fost neglijabile.

Marinarii englezi nu s-au bucurat însă de recunoștința guvernului. Lefurile nu au fost plătite integral și cei mai mulți erau bucuroși că au primit măcar bani suficienți pentru a se putea întoarce pe la casele lor. Lordul Howard de la Effingham, Amiralul flotei engleze a fost șocat de acest tratament nedrept și și-a folosit proprii bani pentru a completa soldele oamenilor.

La bordul Armadei nu s-au aflat însă numai spanioli ci și englezi. Cel puțin 18 ofițeri plătiți de spanioli erau englezi. Inevitabil, câțiva dintre ei au plătit greul preț al necredinței fața de coroană. De pe Rosario, grav avariată, cinci catolici au încercat să fugă cu o barcă înainte ca Drake să ajungă acolo. Doi englezi au fost însă capturați și duși în turnul Londrei sub acuzația de rebeliune și trădare de țară. Unul, identificat ca Tristram Winslade din Cornwall, a fost predat unor ofițeri aflați în serviciul lui Sir Francis Walsingham și interogat sub torutură. Nu se știe prin ce minune Winslade a supraviețuit chinurilor și justiției elisabetane, murind într-un seminar catolic din Franța în 1605. La bordul navei San Matteo, eșuate după lupta de la Gravelines, undeva între Oostende și Sluis, doi englezi au fost uciși de marinarii olandezi – unul dintre ei, William Browne, era un frate al vicontelui Montague. Există relatări și despre alți englezi aflați la bordul navelor spaniole. Un oarecare Robert și un oarecare Rafael, fost servitor al primarului Londrei, se pare că au luat masa alături de căpitanul Don Diego Pimentel, la bordul navei sale, până să fie prinși și executați de olandezi.

Putem spune cu certitudine că spaniolii au avut ghinion, vremea nu a ținut cu ei, iar abordarea lor tactică a fost greșită. “Câinii” de mare ai Elisabetei, în ciuda ferocității și a miturilor eroice construite în jurul lor, și în special în jurul lui Drake, nu au avut un rol decisiv în bătălia navală de la Gravelines. Însă nu a fost doar vina lor. Din cauza reținerilor Elizabetei ca urmare a unei trezorerii aproape goale, navele engelze nu au avut suficient praf de pușcă și muniție astfel încât să reușească un atac nimicitor asupra “celei mai mărețe și fericite flote” în cele nouă zile în care aceasta a înaintat prin Canal și doar un număr nesemnificativ de vase spaniole au fost distruse ca un rezultat direct al luptei.

Implicațiile înfrângerii

Când Filip s-a decis să invadeze Anglia, s-a bazat doar pe propriile idei, fară avea experiență în legătură cu genul acesta de lupte. Nu a cerut sfatul comandanților săi și mulți dintre aceștia se temeau să își exprime îndoielile. Filip a decis că jumătate din forțele sale avea să traverseze din Flandra în Anglia cu ajutorul celeilalte jumătăți, Armada. Cu toate acestea, Filip nu știa foarte bine nici unde și nici când forțele sale trebuiau să realizeze joncțiunea. Practic, în momentul în care flota sa a ajuns la Calais, armata condusă de Ducele de Parma încă nu era pregătită, având nevoie de mai bine de o săptămână pentru a ajunge la flota ancorată lângă Calais. Mai mult, și dacă trupele lui Parma ar fi fost pregătite, acesta tot nu ar fi putu sa ajungă la Armadă, din cauza blocadei olandeze de la Dunkirk. El dispunea doar de berje neînarmate pentru a ajunge pe mare iar navele din flota spaniolă erau mult prea grele pentru a putea intra în apele joase și a asigura escorta. Practic, cele două forțe nu aveau cum să realizeze joncțiunea sub focul navelo de război engleze și olandeze. Planul a fost sortit eșecului de la bun început. Pentru Filip al II-lea, învingerea Armadei a fost o experiență extrem de costisitoare. În timp ce Elisabeta plătise în jur de 160 000 £ pentru apărare, Filip cheltuise peste 1.4 milioane de £ pentru Armadă. Victoria a reprezentat momentul de glorie al domniei Elisabetei. Anglicanii erau ferm convinși că Dumnezeu le tinuse partea. Peste granițe, întreaga lume era impresionată de marina engleză. Această victorie a Elisabetei I, a transformat Anglia într-o putere mondială și o putere maritimă de temut în Europa. Înfrângerea Armadei a salvat Anglia de o invazie la sol, pentru care era extrem de slab pregătită. La fel, a salvat noua Republică Olandeză de la extincție. Pentru Spania, super-puterea europeană de atunci, înfrângerea a însemnat o mare lovitură de imagine și prestigiu. În Spania, nobilimea a ridicat numeroase critici la adresa înfrângerii suferite de Filip, iar acesta a suferit o depresie profundă. S-a concentrat însă pe reconstruirea Armadei și pe modernizarea marinei, gândindu-se la revanșă. Drake a fost celebrat ca un erou. Cu toate acestea, trecerea sa la curte a fost crunt afectată de înfrângerea suferită de Armada engleză din 1589. Filip a recunoscut totuși ca Ducele de Medina Sidonia nu a vrut niciodată să conducă Armada și i-a permis să se întoarcă acasă pe motiv că sănătatea sa era șubrezită. Medina Sidonia s-a întors umilit, dar reputația sa nu a fost distrusă.

Din punct de vedere tactic, acesta a fost prima bătălie în care tunurile de pe corăbii au avut un rol decisiv, punând capăt bătăliilor care se decideau prin abordaj; începând cu acest moment, timp de peste două secole și jumătate, marile nave de război dotate cu cât mai multe tunuri cu rază lungă de acțiune aveau să domine mările. Englezii au pus un pariu câștigător pe tunuri în lupta navală și, deși cele mai mari pierderi ale Armadei au fost provocate de boli și vreme nefavorabilă, această victorie a fost totuși un triumf militar pentru Angliei.

Deși în prezent “invincibila” Armadă e recunoscută a fi una dintre cele mai mari gafe din istorie, ea nu a reușit totuși să pună definitiv capăt conflictului dintre Anglia și Spania. În 1589, Elisabeta I va trimte și ea, în Spania, o Armadă engleză sortită eșecului. Filip al II-lea și-a refăcut și el flota și a mai trimis două Armade spre Anglia, ambele însă fiind răvășite de furtuni. Abia în 1604, la 16 ani de la înfrângerea măreței Armade, cele două puteri au semnat un Tratat de pace la Londra, prin care Anglia înceta să mai acorde ajutor rebelilor olandezi și se angaja să nu mai încurajeze acțiunile de piraterie împotriva posesiunilor spaniole, în timp ce Spania renunța oficial la speranța de a reintroduce catolicismul în Anglia.

Surse:

^{www.britannica.com/topic/Armada-Spanish-naval-fleet}

^{www.history.com/this-day-in-history/spanish-armada-defeated}

^{www.history.com/topics/british-history/spanish-armada}

^{www.bbc.co.uk/history/british/tudors/adams_armada_01.shtml}

^{www.historic-uk.com/HistoryUK/HistoryofEngland/Spanish-Armada}

^{www.bbc.co.uk/guides/zg834j6}

^{www.historyextra.com/period/elizabethan/spanish-armada-facts-elizabeth-i-medina-sidonia-catholic-philip-ii}

^{thehistoryreader.com/modern-history/spanish-armada-really-defeated}