La Iași are loc un Consiliu de Coroană care dezbate începerea tratativelor de pace cu Puterile Centrale

Între 2 și 4 martie, la Iași, la reședința regală, situată pe Strada Lăpușneanu începe al treilea mare Consiliu de Coroană din timpul Primului Război Mondial, consiliu care se desfașoară în trei reuniuni succesive pentru a dezbate ultimatumul transmis de Puterile Centrale prin intermediul contelui Ottocar Czernin, în vederea încheierii unei păci imediate în condiția în care după cedarea frontului rus, România rămăsese singură și încercuită.

În seara zilei de 1 martie, generalul Henri Berthelot, șeful Misiunii franceze în România, telegrafiaza de urgență la Paris, încercând o înduplecare a intransingentei atitudini franceze cu privire la situația disperată în care se regăsea România.

„Dacă nu putem să ne dăm acordul în legătură cu încheierea păcii, putem cel puțin să ne ținem deoparte, lăsând guvernul român să decidă el însuși dacă vrea să continue lupta sau să accepte condițiile umilitoare pe care i le impun Puterile Centrale ! În primul caz, vom împărtăși până Ia capăt soarta armatei române. În al doilea, ar fi util să lăsăm toată mârșăvia condițiilor de pace în seama germanilor și austriecilor, pregătind, chiar a doua zi după semnarea păcii, o declarație colectivă a Aliaților, în care să se recunoască faptul că armatele române și-au făcut întotdeauna datoria cu vitejie și loialitate, că România a cedat în fața unor împrejurări critice și independente de voința sa și că, în asemenea condiții, Aliații consideră că tratatul de pace impus de Germania este nul și neavenit, și că vor urmări revizuirea sau anularea acestuia la momentul negocierilor păcii generale.” General Henri Berthelot, Telegramă către guvernul francez*

Decizia era de o importanță majora în condițiile în care conform prevederilor art. V din tratatului de alianță cu Antanta, România se obligase să nu „semneze păci separate sau pacea generală decât împreună și simultan” cu ceilalți aliați iar Antanta recunoștea drepturile României asupra teritoriilor din Imperiul Austro-Ungar revendicate; prin urmare încheierea unei păci separate însemna pentru România pierderea oricărui drept de a participa la negocierile de pace, zădărnicind astfel toate sacrificiile făcute în cei doi ani de război. Complet încercuită, România informează aliații că nu este capabilă să facă față singură pe Frontul de Rasărit și că e posibil să fie forțată să încheie o pace separată. Franța refuză categoric această posibilitate, cerându-ne rezistență chiar și în afara granițelor. în acest context, la dezbateri se confruntă doua tabere. Prima, susținută și de rege și de marea majoritate a decidenților politici, doreau acceptarea condițiilor de pace pentru a salva astfel existența statului și a armatei, fiind însă și în favoarea a cât mai multor tergiversări, pentru a putea câstiga timp și în speranța unei victorii decisive a Aliaților. A doua tabără, susținută de regina Maria, era adeptei rezistenței până la capăt.

La reuniunile Consiliului de Coroană participă: regele Ferdinand I, președintele Consiliului de Miniștri generalul Alexandru Averescu, președintele Camerei Deputaților Vasile G. Morțun, președintele Senatului Emanoil Porumbaru, membri ai guvernului – Constantin Sărățeanu, Fotin Enescu, Constantin Argetoianu, Matei B. Cantacuzino, generalul Constantin Iancovescu, Ion Luca Niculescu, Constantin Garoflid, generalul Ioan Culcer, reprezentanți ai partidelor aflate la guvernare, respectiv din Partidului Național Liberal – Ion I. C. Brătianu, Mihail Pherekyde și Alexandru C. Constantinescu și din Particului Conservator Democrat – Take Ionescu, Mihail G. Cantacuzino și Dimitrie Greceanu. Prințul moștenitor Carol a avut o intervenție la cea de a treia reuniune, la solicitarea mamei sale, regina Maria, care nu avea dreptul de  a participa la reuniunile consiliului.

În prima tabară, printre cei mai vocali susținători ai semnării păcii au fost generalul Alexandru Averescu, Matei B. Cantacuzino. În rest, părerile au fost mai nuanțate. De exemplu, Take Ionescu era împotriva semnării tratatului de pace și susținea o retragere a autorităților și a unei părți din armată în sudul Rusiei, pentru a-și putea păstra dreptul asupra revendicărilor agreate cu aliații la intrarea în război(însă în condițiile recent semnatul pact de la Brest-Litovsk, această propunere era nerealistă). Ion I. C. Brătianu a pledat pentru rezistență armată, dar doar dacă guvernul ar fi susținut această variantă. Tot Brătianu este cel care a cerut să fie chemată la guvernare facțiunea filogermană condusă de Alexandru Marghiloman, în speranța că aceasta ar fi putut negocia condiții de pace mai favorabile. Mihail G. Cantacuzino a susținut punctul de vedere al reginei Maria, acela al “rezistenței până la capăt”. În același timp la conducerea Marelui Cartier General a fost numit generalul Constantin Prezan, dispunându-se toate măsurile necesare în eventualitatea unei reluări a ostilităților. Generalilor Eremia Grigore și Arthur Văitoianu li s-au dat dispoziții de a lăsa inamicul sa inițieze orice acțiune ostilă, și să prevadă o retragere graduală în zona dintre Siret și Prut.

După dezbateri aprinse, prima tabără iese câștigătoare iar guvernul este mandatat să înceapă negocierile cu Puterile Centrale. Umilitoarele condiții impuse de Puterile Centrale au fost acceptate în bloc și au fort trimiși plenipotențiari la Buftea. Guvernul Averescu a fost înlocuit cu guvernul condus de Alexandru Marghiloman, cu misiunea de încheia tratatul de pace în cele mai bune condiții posibile pentru România. Franța a reacționat virulent și în ciuda încercării generalului Berthelot de a aplana disensiunea, Franța a ramas de neclintit în hotărârea de a nu mai recunoaște statutul de aliat al României, în cazul încheierii păcii separate. Misiunea militară franceză a fost retrasă de urgență din România. Dreptul nostru de a rămâne la masa negocierilor s-a datorat regelui Ferdinand, care, susținut constant de regina Maria, a refuzat să ratifice acest tratat până la sfârșitul războiului, în ciuda presiunilor puternice, interne și externe. Neratificarea de către rege a făcut ca tratatul și efectele sale să fie lovite de nulitate. Acuzată în timpul tratativelor ca nu înțelege realitatea, aceeași politicieni care au ridiculizat-o, aveau să recunoasca după război că linia de conduită a reginei Maria a fost cea corectă, făcând posibilă asigurarea statutului de cobeligeranță a României de partea Antantei.

„Prin modul cum a influențat în 1918, când aproape numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre naționale.” Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri *

*ro.wikipedia.org