Legea Timbrului este impusă coloniilor de către Parlamentul Marii Britanii (Preludiul Revoluției Americane)

După costisitorul Război de șapte ani (1756-1763) în urma cărora Marea Britanie a câștigat vaste teritorii pe continentul american(anexarea Canadei), guvernul britanic promulgă Legea Timbrului pe 22 martie 1765, în încercarea de a strânge fonduri pentru achitarea datoriilor. Practic, Legea impunea un impozit direct pe toate materialele tipărite pentru uz comercial și legal în colonii, de la ziare și broșuri până la cărți de joc.

Loviți recent de trei taxe majore: Legea privind zahărul (1764) – comercianții coloniali fiind obligați să plătească o taxă de șase pence pe galon la importul de melasă străină. Se privilegia importul de zahăr din Antilele Britanice și era prohibit importul zahărului din Antilele Franceze. Se aplicau noi taxe pe produsele textile străine, pe cafea, indigo, vinurile de Madeira importate, fiind sporite taxele vamale la toate produsele străine reîncărcate în Anglia. Se interzicea importul de rom și de vinuri franceze în colonii; Actul valutar (1764), care a provocat o scădere majoră a valorii banilor de hârtie folosiți de coloniști și Legea Cartiruirii (1765)prin care autoritățile civile coloniale erau obligate să asigure cantonamente și provizii pentru trupele britanice, noua taxă va provoca o serie de proteste în colonii, măsura fiind privită ca o încercare a țării-mamă de submina puterea și independența economică a coloniilor.

Acesta este momentul în care coloniștii ridică problema impozitării fără reprezentare și formează societăti pentru a lupta argumentat și articulat împotriva guvernului britanic și a nobililor care au căutat să exploateze coloniile ca sursă de venituri și materii prime. Până în luna octombrie a aceluiași an, nouă din cele 13 colonii au trimis reprezentanți la Congresul ce disputa Legea Timbrului, ocazie cu care coloniștii au elaborat “Declarația drepturilor și nevoilor coloniilor”, ce cuprindea teoriile constituționale susținute în pamfletele lui Thomas Jefferson și James Wilson. Conform Declarației, coloniștii aveau dreptul la viață, libertate și proprietate, conform legii naturii, Constituției britanice și patentelor coloniale, nefiind și neputând fi reprezentați în Parlament. Era considerat un drept legiferarea prin propriile lor adunări legislative, acceptând voluntar legile parlamentului privind reglementarea comerțului exterior și nu prevedeau ideea vreunei taxe interne sau externe. Declarația cere anularea legilor represive. Congresul a adoptat un memoriu către rege și apeluri către poporul Marii Britanii și coloniilor engleze. S-a aprobat o serie de măsuri practice pentru organizarea rezistenței, fiind aplicate de Asociația Continentală, marcând începutul Revoluției Americane.

Realizând că îi va costa cu mult mai mult să pună în aplicare Legea Timbrului în coloniile deja agitate, decât abolirea Legii, guvernul britanic a abrogat legea în anul următor. Prea târziu însă. Eșecul implementării Legii Timbrului și resentimentele create împotriva guvernării britanice, vor reprezenta baza luptei pentru independență. Primul pas a fost formarea mișcării Fiii Libertății – un grup de comercianți care au condus protestele anbti-britanice din Boston dar și din alte orașe din apropiere cu ieșire la ocean, la care s-au alăturat și alți mari proprietari de pământ, din toate cele 13 colonii. După abrogarea Legii Timbrului aceste societăți au continuat să se întâlnească și să manifeste o puternică  opoziție față de politicile abuzive ale imperiului britanic. Întâlnirile lor au dus la nașterea naționalismului american, nationalism care va culmina în luptele din timpul Revoluției Americane în deceniul care va urma.

^{*surse – www.history.com, ro.wikipedia.org}