Soarele rasare la 
Este 
Miracolul de Crăciun din tranșeele Primului Război Mondial: orele când mitralierele au tăcut pentru a se face auzite colindele
După cinci luni de lupte sângeroase în mai multe dintre tranșeele Marelui Război, în ziua de Crăciun nu s-au mai auzit mitralierele ci colindele; soldați germani, francezi și britanici, dar și austro-ungari și ruși, nesocotind ordinele, au aruncat armele și au celebrat nașterea Mântuitorului. Evenimentul miraculos despre care marii comandanți ai armatelor au auzit la câteva zile distanță, avea să fie, în general, ascuns opiniei publice, contravenind spiritului războiului. [1] Abia în 2005, odată cu lansarea filmului Joyeux Noël, Armistițiului de Crăciun din 1914, avea să fie discutat pe larg de presă și istorici, fiind considerat o victorie emoționantă a umanității împotriva barbariei. La începutul războiului încă se aplicau reguli nescrise între combatanți, cum ar fi respectarea pauzelor de masă, timp în care nu se deschidea focul și, deși inițial, toate părțile implicate în război speraseră la o confruntare de scurtă durată, care cel mai probabil urma să se încheie până la finele anului 1914, în pragul Crăciunului cu toții au realizat că luptele deveneau tot mai acerbe, fiind însă departe de a conștientiza adevărata dimensiune pe care războiul o va atinge. Cu siguranță, în acel moment, nimeni nu se gândea că va fi nevoie de încă trei ani, pentru a se pune capăt luptelor.
Tacticile vechi de luptă, în complet dezacord cu inovațiile tehnice în materie de armament, folosirea primelor arme chimice, infecțiile de multe ori fatale în lipsa antibioticelor, traiul greu al soldaților în tranșeele pline de șobolani purtători de holeră, febră tifoidă și dizenterie, au produs doar în primele cinci luni de război peste un milion de victime. În urma înfrângerii germane în prima bătalie de pe Marna, armatele Antantei și ale Puterilor Centrale s-au întrecut în învăluire, dând naștere unor sisteme de fortificații și tranșee care se întindeau de la Marea Nordului și până la granița cu Elveția. Și totuși, în ciuda propagandei de război care încerca să dezumanizeze și să demonizeze soldatul inamic, pe măsură ce tranșeele și liniile de apărare ale taberelor erau tot mai apropiate, soldații din ambele tabere descopereau că împărtășesc aceeași soartă cruntă, aceleași dureri, aceleași privațiuni, ceea ce a creat un sentiment de familiaritate printre soldați. Iar pe măsură ce Crăciunul se apropia, au existat mai multe chemări la pace. Un grup de 101 sufragete britanice au trimis o Scrisoarea Deschisă de Crăciun, un mesaj public pentru pace, Femeilor din Germania și Austria, asigurându-le că se vor îngriji de răniții și prizonierii de război germani și austrieci cu toată buna credință. Papa Benedict al XV-lea cere și el un armistițiu oficial între guvernele implicate în conflagrație, pe 7 decembrie 1914. El a cerut “ca armele să cadă cel puțin în noaptea în care îngerii cântă”. Îndemnul său a fost acceptat de Kaiserul Wilhelm al II-lea al Germaniei, dar a fost respins de restul părților. Germanii însă păreau foarte hotărâți să serbeze cum se cuvine Crăciunul, cu atât mai mult cu cât primiseră de la familiile lor pachete cu mâncare, haine, medicamente, scrisori sau poze. Desigur, nici soldații britanici sau francezi nu au fost uitați de cei care îi așteptau acasă. Astfel că în ziua de Crăciun, în mai multe locuri de pe linia frontului măcelul a încetat. Un miracol după unii, o ultimă expresie a unei lumi cu maniere și morală, după alții. Marele Război, ultimul conflict între domni, mai lăsa o lecție posterității. În cele mai multe cazuri, pe frontul de vest, germanii au dat startul. Soldații britanici și francezi au asistat înmărmuriți cum, în ajunul Crăciunului, au început să răsară de-a lungul tranșeelor germane pomi împodobiți de Crăciun și candele aprinse. Din tranșeele germane s-au făcut auzite colinde, germanii cântând voioși. Francezii și britanici le răspund cu propriile cântări. Urări calde se sărbători erau împărțite cu sinceritate dintr-o parte în alta.
„Crăciun fericit, englezilor! În noaptea asta nu tragem!”
În zona Argonne, un tenor german, pe nume Kirchoff, a cântat în tranșee, fiind ascultat și aplaudat la scenă deschisă și de soldații francezi, ieșiți din tranșee pe parapet. A avut așa un succes încât a trebuit să ofere auditoriului și un bis. Pe frontul din Ardeni, celebrul tenor Granier, de la Opera din Paris, a cântat colinde, fiind ascultat cu evlavie de ambele tabere. [2] Nu a trecut mult timp, până când, inițial, în glumă, încep să se strige invitații reciproce de a veni în tranșeele inamice. A trebuit și mai puțin timp pentru ca aceste invitații să fie luate în serios. Pe “pământul nimănui”, cei care până cu câteva ore înainte se vânau unii pe alții, îanintează timid germani, francezi, englezi, irlandezi, scoțieni deopotrivă. Fac cunoștință unii cu altii, schimbă mici cadouri, dulciuri, țigări, băutură, insigne, nasturi militari, poze, adrese sau promisiuni de reîntâlnire după război. Se preiau scisori pentru a fi livrate celor rămași în spatele frontului. Din ce in ce mai mulți oameni ies din tranșee. Se estimeaza că peste 100 000 de oameni au participat la Armistițiul de Crăciun. În sunet de cimpoaie și muzicuțe s-a cântat, dansat și s-a mâncat. S-au jucat chiar și meciuri de fotbal. Nu au lipist nici momentele solemne. Răniții și morții au fost ridicați de pe pământul nimănui de fiecare tabără. Cei pierduți au fost plânși împreună; la înmormântări, în cele mai multe cazuri, au participat soldați din ambele tabere. În unele locuri, Armistițiul de Crâciun a durat până în jurul Anului Nou, când s-au schimbat și fotografii de la Crăciunul de neuitat. Nu doar simplii soldați au participat, ci și ofițerii. Degeaba comandamentele transmiteau ordine de încetare a oricărei fraternizări cu inamicul, a fost nevoie ca generalii să vină în prima linie pentru a ordona redeschiderea focului, sub amenințarea executării oamenilor pentru trădare. În unele porțiuni ale frontului, ostilitățile au reînceput la fel de emoționant ca în zilele în care se hotărâse armistițiul. Căpitanul James Dunn își amintește că a tras trei focuri în aer și a ridicat un steag pe care scria “Crăciun fericit!”. Germanii au răspund cu un “Mulțumesc” mâzgălit pe o bucată de pânză, iar capitanul acestora se ridicase și el pe parapet. Amândoi s-au salutat după care s-au adăpostit în tranșee. Apoi, căpitanul german a tras la rându-i două focuri de armă în aer. Războiul reîncepuse. [3]
Din păcate, pe măsură ce războiul a continuat și dușmanul a devenit tot mai abstract iar pe măsură ce presiunea Curții Marțiale a devenit tot mai puternică, astfel de victorii ale umanității nu au mai avut loc decât izolat, deși s-au mai încercat astfel de armistiții și în 1915 și în 1916. Pentru a evita orice alte fraternizări, rotația trupelor a devenit obișnuită, iar unitățile cunoscute pentru astfel de acte au fost trimise în alte porțiuni ale teatrului de război, unde luptele erau acerbe.
Cităm în continuare câteva mărturii despre Crăciunul din tranșee:
“Apoi, am plasat chiar mai multe lumânări decât înainte de-a lungul tranșeului nostru de un kilometru, precum și pomi de Crăciun (…). Britanicii și-au exprimat bucuria lor prin aplauze. Ca majoritatea oamenilor, mi-am petrecut toată noaptea treaz. A fost minunat, dar oarecum rece, noaptea”, scria locotenentul german Kurt Zemisch.[4]
“Cred că am văzut una din cele mai extraordinare priveliști ce i-a fost dată unui om să vadă (…). Urma să deschidem focul asupra lor, când am văzut că nu aveau puști, așa că unul din oamenii noștri a ieșit să îi întâmpine și în cam două minute pământul dintre cele două linii de tranșee roia cu oameni și ofițeri ai ambelor părți, dând mâna și urându-și reciproc un Crăciun fericit”, povestește sublocotenentul britanic Dougan Chater. [5]
Ce priveliște, grupuri (…) de germani și britanici de-a lungul întregii lungimi a frontului. Din întuneric puteam auzi râsete sau vedea chibrituri aprinse, un german aprinzând țigara unui scoțian și invers, făcând schimb cu ele sau cu alte suveniruri. Acolo unde nu puteau vorbi limba, se făceau înțeleși prin semne și toată lumea s-ar fi părut că se împacă bine”, nota caporalul John Ferguson într-o scrisoare trimisă familiei. [6]
“Un lucru cu totul deosebit s-a întâmplat (…). Unii germani au ieșit cu mâinile ridicate și au început să-și ia unii dintre răniții lor, așa că am ieșit și noi imediat din tranșeele noastre și am inceput, de asemenea, să ne aducem și răniții noștri. Germanii apoi ne-au facut semn și o parte dintre noi ne-am îndreptat spre ei și am vorbit cu ei (…). Ne-au ajutat să ne îngropăm morții. Acest lucru a durat toată dimineața și am vorbit cu mai mulți dintre aceștia și trebuie să spun că păreau oameni formidabili (…) Nu pot să exprim ironia în cuvinte”, îi scria mamei sale locotenentului Geoffrey Heinekey. [7]
În încheiere vă invităm să vedeți sau să revedeți unul dintre cele mai impresionante filme despre Marele Război – Joyeux Noël (2005), în regia lui Christian Carion:
Surse:
[1] https://en.wikipedia.org/wiki/Christmas_truce
[2] https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/craciunul-1914-in-transee
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/J._C._Dunn
[4] http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/articles/A25206-2004Dec24_4.html
[6] https://www.wikitree.com/wiki/Space:Christmas_Truce
[7] Christmas Truce: The Western Front December 1914 by Malcolm Brown, Shirley Seaton