Războiul de optzeci de ani dintre Spania și Țările de Jos și războiul de treizeci de ani dintre Liga Catolică și Uniunea Protestantă încetează prin Pacea de la Münster, parte din Pacea de la Westphalia

Pacea de la Münster, parte din Pacea de la Westphalia, a pus capăt războiului de optzeci de ani dintre Regatul Spaniei și Republica Olandeză dar și războiului de treizeci de ani dintre Liga Catolică și Uniunea Protestantă.

Pacea de la Münster a fost semnată de Republica Olandeză și Regatul Spaniei la 30 ianuarie 1648 și a fost ratificată la Münster la 15 mai 1648. Două tratate complementare au fost semnate pe 24 octombrie 1648:

• Tratatul de la Münster (Instrumentum Pacis Monasteriensis, IPM),  între Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană și Franța, alături de aliații lor;
• Tratatul de la Osnabrück (Instrumentum Pacis Osnabrugensis, IPO), între Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană și Suedia, împreună cu aliații lor.

Negocierile au început însă în 1641, în orașele Münster și Osnabrück, odată cu inițierea negocierilor de pace dintre Spania și Republica Olandeză. O primă consecință a acestui demers a contituit-o înflorirea comerțului olandez cu Levantul și Peninsula Iberica. Olandezii au beneficiat din plin de încetarea ostilităților și de transportul maritim relativ ieftin, dominând în curând piețele anterior controlate de englezii care se confruntau cu un Război Civil. În plus, Compania Olandeză a Indiilor de Est primește dreptul de a opera și în Indiile de Vest, astfel că acestea renunță oficial la angajarea în acte de piraterie.

Urmările tratatelor:

Au fost reafirmate prevederile Păcii Religioase de la Augsburg (1555), prin care religia catolică și cea protestantă (luterană) erau privite ca religii egal îndreptățite, și, totodată, aceste prevederi au fost extinse, cuprinzând și confesiunea calvină din imperiu. Reprezentanții altor culte creștine li se garanta dreptul de a-și practica religia în privat dar și în public în intrevalul de timp alocat.

Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană a continuat să existe până în 1806, dar cu puteri mult slăbite asupra sutelor de state și stătulețe germane, care încă din evul mediu aveau tradiții și instituții proprii. Conducătorii diverselor state din Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană avea dreptul de a-și alege propriile religii oficiale, aranjament care a nemulțumit profund Sfântul Scaun de la Roma.

Au fost puse bazele temeiurilor juridice ale statului-suveran modern a schimbat relația subiecților cu conducătorii lor. De acum înainte, locuitorii unui anumit stat au fost înțeleși ca fiind supuși, în primul rând, legilor și edictelor autorității statale și nu pretențiilor unei alte entități, fie ea religioasă sau laică. Astfel a fost mai ușoară constituirea unor armate naționale de dimensiuni semnificative, loiale statului și conducătorului lor, pentru a reduce nevoia de a angaja mercenari. În aceeași logică a fost interzisă și eliberarea scrisorilor de marcă și de represalii corsarilor, în lipsa unor restricții clar specificate în licență.

Au fost stabilite și limitele teritoriale fixe pentru mai multe dintre țările implicate, astfel:

Elveția a fost recunoscută în mod oficial ca independentă față de Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană, după decenii de independență de facto.

Republica Olandeză și-a declarat independența față de Spania în 1581 și deși Spania nu a recunoscut oficial Republica Olandeză ci doar statutull suveran al Stării Generale a Olandei Unite, prin tratat se recunoaște practic independența republicii față de Spania și Sfântul Imperiu Roman de Națiune Germană.

Franța a păstrat episcopia din Metz, Toul și Verdun de lângă Lorraine, a primit orașele Décapole din Alsacia (cu excepția Strasbourg, Episcopia Strasbourg și Mulhouse) și Pignerol de lângă Ducatul spaniol din Milano.

Suedia a primit o despăgubire de cinci milioane de taleri de argint, pe care i-a folosit în principal pentru a-și plăti trupele și Pomerania de Vest, Wismar și Episcopii-Princiare din Bremen și Verden ca fiefuri ereditare, câștigând astfel un loc de vot în dieta imperială a Sfântului Imperiu Roman, precum și în circumscripțiile din Saxonia Superioară, Sahs și Westphalia. Formularea a fost însă ambiguă, dând naștere altor nemulțumiri:

• Bremen-Verden a încercat să evite suveranizatea suedeză, invocând principiul de Reichsfreiheit din legea feudală germană, conform căruia orașele imperiale, episcopiile princiare, principatele seculare, cavalerii imperiali era eliberați de autoritatea oricăui lord local și plasați direct sub autoritatea directă a împăratului și/sau a instituțiilor imperiale. Împăratul a admis cererea și a separat orașul de Episcopia din Bremen, motiv pentru care a Suedia a lansat un război între 1653-1654, în încercarea eșuată de a prelua orașul.
• Nu a fost decisă clar nici granița Ducatului Pomerania cu Margraviatul de Brandenburg. La Osnabrück, atât Suedia, cât și Brandenburgul au revendicat întregul Ducat al Pomeraniei, care fusese controlat de suedezi încă din 1630.
• Tratatul a decis ca Ducii de Mecklenburg, datorită reinvestirii lor de către suedezi, să cedeze în schimb Wismar și taxele portuare încasate de porturile din Mecklenburg. Însă în timp ce suedezii au înțeles din această prevedere că li se cuveneau toate taxele portuare din ducat, Ducii de Mecklenburg și Împăratul au înțeles că e vorba doar de taxele portuare aferente portului Wismar.
• Wildeshausen a fost revedendicată atât de Suedia cât și de Episcopia de Münster.

Bavaria și-a păstrat votul Palatinatului în Colegiul Electoral al Sfântului Imperiu Roman. Carol I Ludovic, Prinț Palatin, fiul prințului Frederic V, Elector Palatin și al prințesei Elisabeta de Boemia, născută în Casa Stuart a primit un nou vot electoral.

Palatinatul (Palatinatul Rinului) a fost împărțit între restabilitul Celector Palatin, Carol I Ludovic și Ducele-Elector Maximilian din Bavaria, adică între protestanți și catolici. Carol I Ludovic obținut Palatinatul de Jos, de-a lungul Rinului, în timp ce Maximilian a păstrat Palatul de Sus, la nord de Bavaria.

Brandenburg-Prusia obținut Estul Pomeraniei, Episcopia Magdeburgului, Halberstadtului, Kamminului și Mindenului.

Succesiunea pentru Jülich-Cleves-Berg, al cărui ultim duce a murit în 1609, a fost clarificată. Jülich, Berg și Ravenstein au fost cedate Palatine din Neuburg, în timp ce Cleves, Mark și Ravensberg s-au dus la Brandenburg.

Principele-Episcop de Osnabrück avea să fie alternativ ales dintre episcopii luterani și catolici. Episcopii preotestanți urmau să fie aleși dintre cadeții Casei de Brunswick-Lüneburg.

Barierele comerciale ridicate în timpul războiului aveau să fie eliminate și navigația liberă pe Rin avea să fie garantată cu anumite condiții.

O copie originală a tratatului este deținută de Rijksarchief (Arhivele Naționale Olandeze) la Haga.

Surse:

^{en.wikipedia.org/wiki/Peace_of_Westphalia}

^{en.wikipedia.org/wiki/Peace_of_Munster}

^{University of Massachusetts – Treaty of Munster 1648}