România este forțată să semneze Tratatul de la București (Pacea de la Buftea-București) cu Puterile Centrale

Tratatul de la București, cunoscut și sub numele de Pacea de la Buftea-București, fost un act diplomatic, semnat în Primul Război Mondial, de către România și Puterile Centrale (Germania, Austro-Ungaria, Imperiului Otoman și Bulgaria), prin care România punea capăt participării sale la Primul Război Mondial. Tratatul a fost încheiat în două etape:

-Preliminarii de la Buftea, semnate pe 5 martie de către reprezentantul României Constantin Argentoianu și reprezentanții Germaniei, Austro-Ungariei, Bulgariei și Turciei și

-Tratatul de pace final, semnat pe 7 mai la Palatul Cotroceni din București, de către Alexandru Marghiloman, prim-ministru, Constantin C. Arion, ministru de externe, Mihail N. Burghele și Ion N. Papiniu, miniștri plenipotențiari, reprezentanți ai României.

Pe 3 martie în timpul Consiliului de Coroană, Regina Maria se opune vehement semnării acestui tratat, afirmând:

„Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe Rege să nu semneze o pace înjositoare”

Semnarea tratatului s-a produs în condițiile în care România nu a mai putut fi ajutată de Antantă (Franța, Imperiul Rus, Imperiul Britanic, Italia și Statele Unite ale Americii), în conditțile în care Rusia ieșise din război, datorită începerii revoluției bolșevice din 1917, când bolșevicii conduși de Lenin și finanțați de Germania răstoarnă guvernul republican democrat condus de Aleksandr Fiodorovici Kerenski, dar și datorită epuizării armatei române de o epidemie de tifos.

Prin tratatul de pace, România se obliga:

• să retrocedeze Dobrogea de sud (Cadrilaterul) și să cedeze o parte a Dobrogei de nord Bulgariei, în timp ce restul regiunii, deși în proprietatea nominală a României, urma sa rămână sub controlul Germaniei și al Bulgariei;
• să cedeze Austro-Ungariei controlul asupra trecătorilor Munților Carpați;
• să concesioneze pe 90 de ani Germaniei toate exploatările petroliere;
• să cedeze Germaniei și Austro-Ungariei controlul navigației pe Dunăre.

Printre altele se dorea și o înlaturarea a regelui Ferdinand de la putere, nefiindu-i iertată “trădarea” de a fi intrat în război împotriva Germaniei, deci a țării sale natale și a familei sale. Se dorea înlocuirea sa pe tron cu unul dintre fii împăratului Wilhelm al II-lea al Germaniei. Tratatul de pace de la București a fost ratificat de către Parlamentul României dar nu a fost niciodată promulgat de către Regele Ferdinand I, fapt datorat în mare parte reginei Maria și credinței acesteia că Antanta va ieși în final victorioasă.

Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas aceeași pe tot parcursul anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună diplomatică vizitând unele sate care urmau să fie cedate Austro-Ungariei, conform tratatului de pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la Bicaz spre a-și exprima față de Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand m-a dojenit într-o oarecare măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman că nu-i pasă de scrupulele lui diplomatice.

„Când țăranii s-au strâns în jurul meu plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu consider acesta un rămas-bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul cuvânt va fi spus de tunurile Aliaților.”

Profitând de slăbiciunea Puterilor Centrale, în octombrie 1818, înțelegerile sunt anulate, iar România cu sprijinul armatei franceze conduse de generalul Henri Mathias Berthelot, reintră în luptă. După înfrângerea Puterilor Centrale, pe calea Tratatului de la Versailles, au fost declarate nule toate prevederile Tratatului de la București.