Soarele rasare la 
Este 
În România, ia ființă Partidul Național-Țărănesc
La 10 octombrie 1926, congresele celor două partide – Partidul Național Român din Transilvania (prezidat de Iuliu Maniu) și Partidul Țărănesc din Vechiul Regat (prezidat de Ion Mihalache) – au aprobat în mod simultan fuziunea, noul organism politic urmând să poarte denumirea de Partidul Național-Țărănesc.
În centrul doctrinei național-țărăniste stătea ”mai întîi, ideea protejării categoriilor mai puțin favorizate din societatea româneasă, ideea compensării nedreptăților de care a suferit majoritatea poporului român și care, fiind frustrată vreme de secole de drepturile elementare, trebuia să fie repusă pe linia de plutire printr-o protecție special acordată pînă la nivelarea decalajului dintre țărănimea română și celelalte categorii sociale. Liberalii reprezentau burghezia orașelor și oamenii de la țară mai ridicați din punctul de vedere al venitului, în acest timp țărănimea nefiind o clasă socială, ci o categorie compusă din infinite clase sociale. Cred că în rîndurile țărănimii existau mai multe categorii decît în oricare domeniu social”, după cum explică, fostul secretar politic al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu în “Confesiuni. Dialoguri cu Doina Alexandru”(Editura Vremea, București, 2014, p. 38).
Partidul-Național Țărănesc s-a afirmat în special în perioada interbelică ca alternativă de guvernământ la Partidului Național Liberal. A militat puternic pentru menținerea regimului democratic-constituțional, în perioadă în care se simțea o puternică creștere a tendințelor de natură totalitară și fascistă. După al Doilea Război Mondial, PNȚ rămâne principala forță politică care se opune instaurării comunismului. Pentru crezul democratic vor plăti cu ani grei de temniță comunistă, unde mulți dintre ei, inclusiv foștii lideri ai partidului, Iuliu Maniu și Ion Mihalache își vor găsi sfârșitul.