Scurtă istorie a carantinei

Carantina a fost folosită timp de mii de ani ca o garanție împotriva răspândirii bolilor. Izolarea persoanelor bolnave a fost precursorul carantinei. Astfel, carantina diferă foarte mult de izolare, deoarece necesită o cunoaștere a cauzelor și metodelor de transmitere a bolii. Însă în cea mai mare parte a istoriei epidemiologiei timpurii, izolarea, și nu carantina, a fost metoda principală de oprire a răspândirii pandemiilor, oameni neînțelegând pe atunci conceptul perioadei de incubație. Importanța istorică și impactul carantinei nu pot fi înțelese fără a distinge principiile științifice pe care le utilizează carantina. Conceptul cheie utilizat în carantina modernă este teoria germenilor, formulată pentru prima oară la mijlocul secolului al XIX-lea în lucrarea lui Louis Pasteur în 1861, aprofundată mai apoi de medicul german Robert Koch. Teoria germenilor nu a devenit însă parte a canonului științific și medical decât la începutul secolului XX, până atunci cei mai mulți contemporani ai lui Koch crezând că majoritatea bolilor erau cauzate de miasme sau stiluri de viața nedisciplinate. Un aspect important al teoriei germenilor și o idee esențială pentru tehnologia carantinei este noțiunea de perioadă de incubație a bolii, respectiv timpul dintre momentul în care un agent patogen intră în organism și momentul în care provoacă pentru prima dată simptome. Oricine poartă un agent patogen responsabil de o boală este considerat infectat, deși nu toți purtătorii pot fi simptomatici. Simptomele unei boli nu sunt întotdeauna cauzate de agentul patogen în sine. Cercetările lui Koch și Pasteur au pus însă într-o lumină științifică motivul pentru care carantinele au dat rezultate de-a lungul secolelor, ajutând și la diferențierea celor doi termeni. Dacă izolarea se referă la separarea și închiderea subiecților confirmați ca infectați cu o boală contagioasă pentru a preveni transimiterea bolii către alte persoane, carantina, deși în esență se referă la aceleași proceduri, se referă la subiecții suspecți de boală.

Conform Micului Dicționar Academic, ediția a II-a, 2010, prin carantină se înțelege:

1. O izolare preventivă a unei persoane sau a unei colectivități care a fost în contact cu un bolnav sau care vine dintr-o regiune unde există o epidemie.

2 Un punct sanitar pentru cercetarea și izolarea persoanelor, vaselor sau mărfurilor venite dintr-o regiune bântuită de o epidemie.

3 (Îs) ~ fitosanitară Complex de măsuri cu caracter preventiv, luate pentru a se opri pătrunderea bolilor plantelor, a dăunătorilor plantelor sau a unor buruieni din alte țări și pentru a se limita răspândirea acestora în cuprinsul țării.

4 Restricții aplicate în vederea combaterii bolilor contagioase ale animalelor.

5-6 (Fig) Ținere la distanță sau îndepărtare temporară a cuiva (bănuit sau compromis).

Cuvântul provine din latinescul quadraginta (patruzeci), italienescul quarantina giorni (patruzeci de zile), perioada de timp pentru care erau ținute în afara porturilor italiene corăbiile care se întorceau din țările lovite de ciumă.

Practicarea carantinei, respectiv izolarea bolnavilor e cunoscută din cele mai vechi timpuri. În scrierile din Vechiul Testament se dau reguli clare pentru izolarea leproșilor. Unele dintre primele referiri la aceste strategii se găsesc în cărțile Vechiului Testament. În Cartea Leviticului, scrisă cel mai probabil între secolele V-VIII î.Hr., capitolul 13, se afirmă că orice bolnav de lepră trebuie să trăiască în afara taberei și departe de ceilalți atâta timp cât are boala. În Numeri, capitolul 5, se arată că este de datoria celor din tabără să alunge pe oricine are temuta boala a pielii. Rabinii chiar dacă nu aveau cunoștințele necesare despre bacterii, cunoșteau valoarea izolării. Cu toate acestea, niciunde, în aceste relatări timpurii nu apare termenul de “carantină”, care își are originea în istoria Morții Negre.

Aproape o mie de ani mai târziu, în 541 e.n., se înregistrează primul focar de ciumă bubonică. Originară din Arabia și Pelusium (Egipt), ciuma s-a întins în Siria, Persia și Palestina. Cunoscută drept “ciuma lui Iustinian”, boala a ajuns în Constantinopol, capitala Imperiului Bizantin, în 542. Potrivit istoricului Procopius din Cezareea, boala a provacat și până la 10 000 de victime pe zi, ucigând 40% din populația capitalei. Chiar și împaratul Iustinian I a contact boala, dar a supraviețuit, devenind imun la efectele sale. Dându-și seama de amploarea focarului, el a instituit rapid proceduri pentru eliminarea cadavrelor din capitală. Bani publici au fost alocați pentru plata groparilor și a bărcilor contractate pentru a scăpă de o parte din cadavre în mare. În plus, au fost adoptate o serie de legi împotriva acelor persoane despre care se credea că ar putea fi responsabile pentru izbucnirea epidemiei: evrei, samariteni, păgâni, eretici, homosexuali. Din acest motiv, măsurile de carantină luate de Iustinian s-au dovedit ineficiente în stoparea epidemiei. Epidemia s-a extins și în Imperiul Persan Sasanid, mai multe porturi de la Mediterană, și de acolo în mai multe regiuni din Europa. Într-un final aproximativ un sfert din  populația din estul Mediteranei moare în urma epidemiei.

În 583, Conciliul de la Lyon decide că asocierea leproșilor cu persoane sănătoase trebuie să fie restricționată. În 644, un edict al regelui lombard, Rothari, prevedea izolarea leproșilor. În același secol, Gregor de Tours descrie o leprozerie din Paris. Au existat mai multe metode pentru excluderea contagioșilor din societate. Bolnavii erau izolați în casele lor pe toată durata bolii iar după moarte, erau scoși din oraș. Leproșilor le era interzisă comunicarea cu cei sănatoși; purtau costume speciale, își anuntau prezența sunând un clopoțel, nu aveau voie să intre în piețe, hanuri sau taverne. De-a lungul granițelor au fost stabilite cordoane sanitare cu pasaje speciale de ieșire, țările izolându-se de vecini în perioadele de epidemie. În jurul anului 600, China implememtează o politică de izolare preventivă a marinarilor afectați de ciumă și a călătorilor străini care ajung în porturile chineze.

În 1179, cel de al treilea conciliu de la Lateran propune anumite aranjamente de viață pentru leproși și modul în care separarea lor necesară de societate trebuie să aibă loc. În canonul 23 se specifică dreptul leproșilor la serviciul religios prin organizarea unor biserici și cimitire proprii în comunitățile de leproși. De asemenea se specifică că acestora nu le va fi cerută zeciuiala pentru pajiștile și grădinile pe care le ocupă. În 1200, în Europa existau aproximativ 19.000 de leprozerii sau case pentru pacienți cu lepră; dintre care aproximativ 2.000 erau în Franța. Începând cu 1300, mai multe țări europene și asiatice încep să impună carantine zonelor afectate de boli contagioase, încercuindu-le cu pază armată. Cei prinși că încearcă să evadeze din aceste zone sunt adesea executați ca avertisment pentru restul.

Începând cu secolul al XIV-lea, valuri de epidemii de ciumă au măturat lumea. După ce în 1347, ciuma a ajuns în Europa, s-a răspândit rapid, ajungând în 1350 în Anglia, Germania și Rusia. Impactul profund al epidemiei a condus la necesitatea instituirii unor măsuri extreme de combatere a infecției. În 1348, În Veneția este pus în funcțiune primul sistem instituționalizat de carantină din lume. Un consiliu format din trei gardieni ai sănătătii publice aveau puterea de a reține nave, mărfuri și persoane pâna la 40 de zile pentru a preveni răspândirea bolilor. Actul a fost adoptat în mijlocul epidemiei de ciumă.  În 1374, vicontele Bernabo de Reggio, a cerut ca orice persoană bolnavă de ciumă să fie dusă pe câmpul din afara orașului, până avea fie să se recupreze, fie sa moară.

O strategie asemănătoare a adoptat și aglomeratul port mediteranean Ragusa (Dubrovnikul de astăzi). Confruntat cu Moartea Neagră, Iacob de Padova, medicul șef al orașului Ragusa, a hotărât stabilirea unui loc în afara zidurilor orașului pentru tratamentul orășenilor bolnavi și al străinilor veniți în oraș în căutare de tratament. Din păcate, măsura s-a dovedit a fi puțin eficientă, determinând Marele Consiliu al orașului să se gândească la măsuri mult mai drastice pentru a preveni răspândirea epidemiei. În 1377, Marele Consiliu a adoptat o lege care instituia un trentino, o perioadă de izolare de treizeci de zile. În plus, legea mai prevedea că cetățenii sau vizitatorii din zonele afectate de ciumă nu avea să fie admiși în oraș decât după ce au trecut prin izolare, că persoanele sănătoase din oraș nu aveau voie să meargă în zona de izolare, în caz contrar urmând să rămână acolo timp de treizeci de zile, că doar persoanele care au fost încredințate de Marele Consiliu cu îngrijirea celor aflați în izolare aveau dreptul de a duce mâncare în zona de izolare și că oricine nu respecta reglementările urma sa fie amendat și supus izolării.

În următorii ani, legi similare au fost introduse în Marsilia, Veneția, Pisa și Genova. Tot atunci, perioada de izolare a fost prelungită de la 30 la 40 de zile de izolare, schimbându-se numele din trentino în quarantino. Motivul precis pentru schimbarea perioadei de izolare nu este cunoscut. Unii cercetatori sugerează că perioada de 30 de zile ar fi fost prea scurtă pentru a preveni raspândirea bolii. Alții cred că schimbarea a fost legată de respectarea creștină a Postului, o perioadă de 40 de zile de purificare spirituală sau pentru a reflecta durata altor evenimente biblice, cum ar fi șederea lui Isus în pustiu sau șederea lui Moise pe Muntele Sinai. Se poate și ca impunerea celor 40 de zile de izolare să fi fost derivată din vechea doctrină greacă a “zilelor critice”, care susținea că orice boală contagioasă se va dezvolta în 40 de zile de la expunere. Indiferent de motiv, conceptul de carantină a supraviețuit și a stat la baza practicii moderne a carantinei. Modelul venețian de carantină s-a menținut pâna la sfârșitul secolului al XIX-lea, când au fost descoperiți germenii responsabili cu declanșarea bolii.

Pe lângă stabilirea carantinei maritime, oficialii de sănătate italieni au instituit și o carantină pe uscat. Persoanele infectate, familiile lor și de multe ori și cei cu care au intrat în contact, au fost închise în propriile case ca mijloc de prevenire a răspândirii bolii. Autoritățile au pus gardieni în jurul caselor aflate în carantină. La Milano, toți cei afectați de boală au fost închiși sub pază în casele lor și lăsați să moară. Această acțiune extremă se pare că a funcționat, din toate marile orașe-state italiene, Milano fiind cel mai puțin afectat de Moartea Neagră. În 2007, arheologii au descoperit un mormânt cu peste 1500 de victime ale ciumei bubonice în Laguna Venețiană. În Veneția, cei care s-au îmbolnăvit de ciumă au fost trimiși imediat în mica insulă Lazzaretto Vecchio. Odată ajunși acolo, au fost tratați de medici curajoși, până s-au însănătoșit sau au murit. Este foarte probabil ca Lazzaretto Vecchio să fi fost primul lazaret sau colonie de carantină din lume. Și Franța adoptă modelul venețian, deschizând primul lazaret la Marsilia în 1521. Un secol mai târziu, oficialii orașului adoptă o lege care interzice accesul călătorilor în oraș fără o examinare medicală prealabilă. Noile modificări aduse legislației sanitare venețiene în 1629, prevăd ca agenții de sănătate publică să viziteze casele în timpul epidemiilor de ciuma și să se asigure de izolarea infectaților în case special amenajate în acest sens, departe de zonele populate.

În 1647, apar primele măsuri de carantină și în coloniile britanice din America de Nord. Oficialii din Boston redactează o ordonanță prin care toate navele care sosesc sunt nevoite să se oprească la intrarea în port pentru un control, în caz contrar riscând o amendă de 100 de dolari. După ce epidemia de ciumă din 1656 ucide peste 100 000 de oameni la Napoli, Roma decide inspectarea atentă a tuturor navelor la intrarea în port. Se instaurează patrule la frontieră pentru a evita intrarea celor suspecți de a fi infectați. Când romanii încep să moară din cauza ciumei în mahalaua Trastevere și ghetotul evreiesc, oficialii decid închiderea și monitorizarea acestor cartiere. Masură nu are succes; în următoarele câteva luni în jur de 10 000 de oameni mor din cauza ciumei în Roma.

În 1663, ciuma continuă să facă ravagii în Europa continentală iar monarhia engleză emite și ea decrete regale prin care se solicită înființarea unor centre de carantină. Toate navele care trebuiau să ajungă la Londra, indiferent ca erau englezești sau străine, trebuiau să oprească la gura fluviului Tamisa timp de 40 de zile, uneori chiar 80 de zile. Carantina nu reușește însă să stopeze înaintarea bolii, care va lua cu asalt țara în 1665-1666. În Anglia, ca și în restul Europei, Moartea Neagră a persistat și i-a chinuit pe oameni timp de câteva sute de ani. Marile orașe ale Angliei erau deosebit de vulnerabile. Condițiile sanitare precare și supraaglomerarea masivă au facilitat dezvoltarea focarele. Ultima dintr-o serie lungă de epidemii, Marea Ciumă din Londra din 1665, a ucis între 75.000 și 100.000 de cetățeni ai capitalei. În aceeași perioadă, peste ocean, New York este lovit de o epidemie de variolă. Adunarea Generală adoptă o lege prin care accesul persoanelor în oraș este permis doar după un control medical realizat de către oficialii sanitari. Măsuri asemănătoare sunt luate și în Rusia, unde oficialii organizează mai multe zone de carantină și interzic, sub amenințarea cu moartea, intrarea străinilor în oraș. În Frankfurt, în 1666, este interzis accesul în biserici sau piețe al persoanelor care locuiesc în case infectate de ciumă. Deasemnea este interzisă vânzarea hainelor victimelor ciumei, fără afumarea, spălarea și aerisirea acestora.

Carantina de 40 de zile fost respectată cu strictețe și menținută pentru următorii 300 de ani în toată Europa. Conform estimărilor actuale, ciuma bobonică a avut o perioadă de incubație de 37 de zile; prin urmare, carantinele instituite în Europa, în special cele de pe mare, au avut succes cel puțin în determinarea stării de sănatate a echipajelor.

Moartea Neagră, cum a mai fost denumită epidemia de ciumă, a răpus în jur de 15 milioane de oameni în toată Europa, pâna la o cincime din populația continentului. Europa va avea nevoie de peste 150 de ani pentru a reveni la numărul demografic de dinainte de izbucnirea bolii.

Până în 1700 toate orașele importante de-a lungul coastei de est a viitoarelor State Unite ale Americii au emis deja legi care reglementau carantina în cazul unor epidemii. O lege emisă în 1701 în Massachusetts prevedea ca toate persoanele afectate de ciumă, variolă sau alte boli contagioase să fie izolate în case. Sub amenințarea variolei și a febrei galbene, Consiliul Local New York decide în 1738 înființarea unui punct de carantină pe insula Bedloe (insula pe care astăzi se găsește Statuia Libertății) pentru pasagerii și echipajele navelor care sosesc în portul New York.

Epidemia de ciumă din jurul Mării Baltice determină adoptarea unei legislații mai severe în Anglia, în 1710. În 1721, vor fi aduse noi amendamente Legii carantinei ca urmare a epidemiei de ciumă din Marisilia și alte locuri din sudul Franței. În funcție de potențialul de contaminare se putea decide arderea navelor și a întregii lor încărcături. În unele cazuri se oferea despagubiri pentru pierderile suferite. Încălcările grave ale Legii carantinei puteau conduce la pedeapsa cu moartea. Începând cu 1741, Stangate Creek (pe Medway) a fost principala stație de carantină, însa doar pentru navele care soseau din țări neafectate de epidemii. În 1752, în actul care reglementa comerțul cu Levantul a fost introdusă o nouă clauză de carantină riguroasă. Navele care soseau în Regatul Unit din țări afectate de ciumă, trebuiau să se întoarcă în lazaretele din Malta, Veneția, Messina, Livorno, Genova sau Marsilia pentru efectuarea perioadei de carantină și aerisirea mărfurilor. Începând cu 1755 au fost create lazarete plutitoare în apele teritoriale britanice, iar începând cu 1788 orice navă susceptibilă de carantină era obligata să afișeze steagul galben în timpul zilei sau să semnalizeze luminos noaptea apropierea de coasta Marii Britanii sau a Irlandei.

În 1799, după epidemia de febră galbenă care a lovit Philadelphia în 1793, orașul decide construirea unui punct de carantină de-a lungul râului Delaware, la aproximativ 140 mile sud de oraș. Lazaretul care ocupă zece acri există și astăzi. Aproape un deceniu mai târziu, în 1808, responsabilii cu sănătatea publică din Boston au decis ca în perioada mai-octombrie din fiecare an, toate navele care sosesc din Mediteranam, Caraibe sau alte porturi tropicale să intre într-o carantină obligatorie fie de trei zile, fie până la împlinirea termenului de 25 de zile de la plecarea lor din port. În 1832, după ce aproximativ 30 000 de persoane au murit în Marea Britanie în urma unei epidemii de holeră, în New York nicio navă nu se putea apropia de 300 de metri de dig în cazul în care căpitanul suspecta sau știa că la bordul navei sale există suspecți de holeră. Bola ajunge totuși în oraș, ucigând aproape 3 500 din cei 250 000 de locuitori ai orașului.

În urma epidemiilor de ciumă și holeră care s-au răspândit în întreaga Europă din Egipt și Turcia pâna la jumătatea secolului al XIX-lea, are loc la Pris prima conferință sanitară internațională, cu scopul de a face din carantină un efort de cooperare internațională. Aceste conferințe vor continua pâna în secoulul XX. În 1863, Noua Lege privind carantina a statului New York solicită înființarea unui birou de carantină condus de un agent de sănatate care avea puterea de a reține orice navă care intra în port, atât timp cât considera necesar. Ofițerul putea comanda și scoaterea tuturor mărfurilor, curățarea și fumizarea navei. În aprilie 1866, vaporul Virginia ajunge în portul New York din Liverpool. Descoperind că 35 de pasageri și doi membri ai echipajului au murit de holeră în timpul calătoriei, agentul de sănătate al orașului dispune intrarea în carantină. Aceasta este prima dintre carantinele stricte care vor urma și în timpul epidemiei următoare, observându-se un succes în limitarea deceselor. În 1879, pe fondul îngrijorării cauzate de o epidemie de febră galbenă, Congresul Statelor Unite înființează Consiliul Național al Sănătății, pentru a-și asuma responsabilitatea pentru cazurile de carantină în cazurile în care acțiunile statelor s-au dovedit ineficiente. Consiliul încearcă, dar nu reușește să impună o carantină națională. Din lipsă de finanțare, Consiliul se dizolvă în 1883. În anii 1890 debutează epidemia de tifos și odată cu ea era bacteriologiei, astfel că lungimea și natura carantinei evoluează și ea, adesea bazată pe ciclurile de viață ale microbilor specifici. Atunci când în 1892 o epidemie de holeră asiatică ajunge în SUA, președintele Benjamin Harrison îi cere chirurgului său să emită un ordin prin care “să nu fie admisă nicio navă din niciun port străin care transportă emigranți în porturile SUA până când vasul nu a fost supus unei perioade de carantină de douăzeci de zile sau chiar un număr mai mare de zile, stabilit de la caz la caz, de către autoritățile statului”. Un an mai târziu, Congresul SUA adoptă Legea privind carantina națională, prin care se pun bazele unui sistem național de carantină, care permite totuși și carantine administrate de fiecare stat în parte și codifică standardele pentru inspecția medicală a imigranților, navelor și mărfurilor, o sarcină aflată acum în mâna Servicului Spitalicesc Maritim Federal. Epidemiile de ciumă din 1894 din China, Hong Kong, Taiwan și cea din 1896 din India dau peste cap toate estimările oamenilor de știință care credeau că molimele care au produs milioane de victime în Evul Mediu erau de domeniul istoriei.

În martie 1900, Chick Gin, proprietarul chinez al unui depozit de cherestea, moare de ciumă bubonică în locuința sa din cartierul chinezesc din San Francisco. Autoritățile au izolat imediat întregul cartier, punând în carantina aproximativ 25 000 de persoane și închizând afacerile deținute de non-albi. În iunie, o instanță a decis ridicarea carantinei pe motiv că aceasta ar fi fost bazată pe considerente rasiste. În 1902 se înființează Organizația de Sănătate Pan-Americană, prima dintr-o serie de organizații internaționale de sănătate înființate în secolul XX. În 1903, în încercarea de a izola pacienții cu tuberculoză, Departamentul de Sănătate al orașului New York, deschide o unitate de carantină la Spitalul Riverside din Insula North Brothe. Mary Mallon, cunoscută sub denumirea de “Typhoid Mary” va începe aici, în 1907, un total de 26 de ani de carantină. În 1916, când o epidemie de poliomelită lovește New York-ul, autoritățile încep separarea forțată a copiilor de părinți, pentru plasarea acestora în carantină. Excepție fac părinții mai înstăriți care pot dovedi că dispun de o cameră separată pentru a asigura îngrijirile medicale necesare. Epidemia va produce peste 2 300 de victime. Între 1917 și 1919, în timpul Primului Război Mondial, autoritățile americane încarcerează peste 30 000 de prostituate în efortul de a reduce răspândirea bolilor venerice. Istoricul Allan Brandt a numit acest efort “cel mai concertat atac asupra libertăților civile în numele sănătății publice din istoria americană”. Pandemia de gripă din 1918-1920 (gripa spaniolă) răpune între 50 000 și 100 000 de pesoane în întreaga lume, 700 000 de victime doar în SUA. Se crede că a fost una dintre cele mai letale pandemii după „Moartea Neagră”, din istoria umanității, între 20% până la 50% din populația de pe glob fiind afectată de boală. În 1984 se înființează Organizația Mondiale a Sănătății, cea care va da o dimensiune globală sistemelor de carantină și procedurilor de control al bolilor.

În prezent, după mai bine de jumătate de mileniu de când carantina a devenit nucleul unei strategii multicomponente pentru combaterea focarelor de boli transmisibile, instrumentele tradiționale de sănătate publică sunt adaptate la natura individuală a bolilor și la gradul de risc pentru transmiterea lor. De-a lungul secolelor, de la momentul Morții Negre și până la primele pandemii ale secolului XXI, măsurile de control a sănătății publice au constituit o modalitate esențială pentru a reduce contactul dintre persoanele bolnave, cele susceptibile de boală și cele sănătoase. În absența descoperirilor farmaceutice din trecut, aceste măsuri au contribuit la stăpânirea infecțiilor, la întârzierea răspândirii bolii, prevenirea terorii și a morții, dar și la menținerea infrastructurii societății.

Cum nu are întotdeauna succes, carantina rămâne un subiect mult dezbătut, fiind deseori percepută drept o măsură intruzivă, însoțită fiind în toate epocile și regimurile politice de o notă de suspiciune, neîncredere și revoltă. Carantina continuă să ridice o serie de probleme politice, economice, sociale și etice. În fata unei crize dramatice de sănătate, drepturile individuale au fost adesea încălcate în numele binelui public. Utilizarea izolării pentru a separa persoanele suspecte de a fi infectate a încălcat frecvent libertatea persoanelor, de cele mai multe ori a celor din din clase inferioare, iar grupurile minoritare etnice și marginalizate au fost stigmatizate, confruntându-se cu discriminare. Această caracteristică, aproape inerentă carantinei, urmărește o linie de continuitate de la momentul ciumei și pâna la pandemiile recente.

Perspectiva istorică ajută la înțelegerea gradului în care panica, legată de stigmatul social și prejudecăți, a frustrat îngreunat de sănătate publică în încercarea de o controla răspândirea bolilor. În timpul focarelor de ciumă și holeră, frica de discriminare și de carantină obligatorie și izolare a determinat pe cei mai puțin favorizați și minoritătile să fugă de zonele afectate și să contribuie astfel la răspândirea rapidă a bolii. În lumea globalizată, frica, alarma și panica, amplificate de mass-media globală, pot ajunge departe și repede, jucând un rol mai mare decât în trecut. În acest cadru, populații întregi sau segmente ale populației, nu doar persoane sau grupuri minoritare, riscă sa fie stigmatizate. În fața noilor provocări ale prezentului, carantina și alte instrumente de sănătate publică rămân esențiale pentru menținerea sănătătii publice. Dar aceste măsuri, prin natura lor, necesită o atenție sporită pentru a nu provoca prejudicii și intoleranță. Trebui să ne uităm cu atenție la lecțiile valoroase ale trecutului.

Surse:

^{en.wikipedia.org/wiki/Quarantine}

^{Health and Medicine, Ross M. Mullner, SAGE Publications, 2011}

^{The Third Lateran Council}

^{Edict of Rotharus, King of Lombardy, for segregation of lepers, Historia Sanitaria}

^{Clinical Infectious Diseases, Volume 35, Issue 9, 1 November 2002, Pages 1071–1072,https://doi.org/10.1086/344062}

^{The concept of quarantine in history: from plague to SARS, Gian Franco Gensinia, Magdi H. Yacouba, Andrea A. Contia, Journal of Infection (2004) 49, 257–261}

^{Drews, K., 2013. A Brief History of Quarantine. The Virginia Tech Undergraduate Historical Review, 2. DOI: http://doi.org/10.21061/vtuhr.v2i0.16}

^{Tognotti E. Lessons from the History of Quarantine, from Plague to Influenza A. Emerg Infect Dis. 2013;19(2):254-259. https://dx.doi.org/10.3201/eid1902.120312}