Spania și Portugalia semnează Tratatul de la Tordesillas prin care Lumea Noua (America) era împărțită între cele două țări

Tratatul de la Tordesillas a fost încheiat pe 7 iunie 1494 între Spania și Portugalia, Lumea Noua (America) fiind împărțită între cele două țări, stabilindu-se astfel zonele de influență colonială ale celor două puteri maritime ale timpului. Tratatul își propunea să rezolve disputa dintre cele două state, creată după întoarcerea lui Columb. Disputa pornea de la Tratatul de la Alcácovas semnat în 1479 și confirmat în 1481 prin bula papală Æterni regis, care acorda toate teritoriile din sudul insulelor Canare, Portugaliei. În baza acestui tratat, Portugalia considera ca toate teritoriile descoperite de Columb, îi aparțineau. Fiind conștienți de faptul ca nu aveau o putere maritimă care sa se poată opună portughezilor în Atlantic, monarhii catolici spanioli au căutat o ieșire diplomatică.

Tratatul de la Tordesillas se baza pe o hotărâre a papei Alexandru al VI-lea din anul 1493, mai exact pe bula numită Inter caetera sau Bula Demarcației, care stabilea o frontieră maritimă de 480 de kilometri vest de Insulele Capului Verde, atribuind teritoriile de la vest de această linie de demarcație Castiliei. Astfel noile teritorii descoperite erau împărțite de-a lungul meridianului de 46 grade vest. Teritoriile de la vest de acest meridian urmau să aparțină Spaniei, iar teritoriile de la est Portugaliei. Linia de demarcație se afla la jumătatea distanței dintre insulele Capului Verde, care erau deja portugheze și insulele descoperite de Cristofor Columb în prima sa călătorie susținută de Spania, numite în tratat Cipangu și Antilia (Cuba și Hispaniola). După lungi negocieri anterioare cu Papa Alexandru al VI-lea, Ioan al II-lea al Portugaliei a acceptat Inter caetera ca punct de plecare al discuțiilor cu Ferdinand și Isabella, regii catolici ai Spaniei, pentru a proteja traseul portughez pe coasta Africii și pentru a primi dreptul asupra estului Braziliei. În final a rezultat, un adevărat triumf diplomatic pentru Portugalia care și-a asigurat adevărata rută către India și cea mai mare parte a Atlanticului de Sud. Spania a câștigat cea mai mare parte a Americii, a cărei bogăție însă, în 1494 era încă prea puțin dovedită.

“Un act de o diplomație desăvârșită”, după cum notează, cu ironie, Neil Armstrong, în prefața pentru “Longitudinea, povestea unui geniu” de Dava Sobel, apărut la Editura Nemira, 2015, Colecția Anticipația, traducere de Alexandra Florescu. Redăm citatul:

“[…] după întoarcerea lui Columb din prima lui expediție peste Atlantic, s-a iscat o imensă dispută jurisdicțională pentru teritoriile nou-descoperite între Spania și Portugalia, cele mai puternice rivale maritime din Europa.
Papa Alexandru al VI-lea a emis Bula Demarcației ca să se ajungă la un acord. Cu o stapânire de sine calculată, Sfinția Sa a trasat o linie de meridian de la nord la sud pe o hartă a marelui ocean, la o sută de leghe de insulele Azore. Toate teritoriile la vest de această linie, descoperite sau nu, le-a dat Spaniei, iar pe cele de la est, Portugaliei. Era un act de o diplomație desăvârșită, mai ales ca nimeni nu știa exact pe unde trece linia.”

Îndeplinirea termenilor tratatului va fi urmărită cu atenție atât de Spania cât și de Portugalia, în ciuda ignoranței cu privire la geografia Lumii Noi. Longitudinea nefiind însă încă descoperită, linia de demarcație nu a fost pusă în aplicare cu strictețe; astfel, spaniolii nu au opus rezistență expansiunii portugheze în Brazilia. Pentru o perioadă, 1580-1640, nici nu a mai fost pus în practică, regele Spaniei fiind și rege al Portugaliei. Împărțind o mare parte a lumii încă necunoscute europenilor, Tratatul a avut o importanța istorică deosebită în divizarea Americii Latine. Tratatul ignora însă restul puterilor europene, care ignorau la rândul lor, în special țările devenite protestante, prevederile acestui tratat. Odată cu declinul puterii, Spania și Portugalia nu au mai reușit să își susțină pretențiile și nici să se extindă în zonele mai slab exploatate. Pe de altă parte, cu o o susținere suficientă, a devenit posibil pentru orice stat european să colonizeze teritoriile încă neocupate sau cele în care forța Lisabonei sau a Madridului era tot mai scăzută. Practic, după cucerirea Malaccăi de către Compania Olandeză a Indiilor de Est, olandezii au preluat controlul asupra posesiunilor portugheze din Indonezia, revendicând și Noua Guinee Occidentală și Australia de Vest, în timp ce Australia de Est a rămas în jumătatea spaniolă a lumii, până când a fost revendicată de James Cook în 1770 pentru Marea Britanie. 

Tratatul a fost ratificat de către Spania(formată atunci din regatele Castilia și Aragon) la data de 2 iulie 1494 și de către Portugalia la data de 5 septembrie 1494. Această împărțire a lumii a fost completată odată cu semnarea Tratatului de la Zaragoza pe data 22 aprilie 1529, urmat de Tratatul de la Madrid și primul tratat de la San Ildefonso. Emergentele puteri maritime protestante, în special Anglia și Olanda, dar chiar și Franța catolică, nu au respectat această împărțire a lumii, intermediată de un papă între două națiuni romano-catolice. Toate aceste dispute dintre marile puteri vor conduce la (re)nașterea pirateriei care va cunoaște o perioadă de vârf între 1650 și 1720, fiind nevoie de înca un secol mai apoi pentru pacificarea mărilor și a oceanelor.

În secolul XX, Tratatul de la Tordesillas a fost însă invocat de Chile pentru a-și susține pretențiile asupra unui sector arctic, de Indonezia pentru a pretinde Papua și de Argentina pentru a pretinde Insulele Falkland.