Soarele rasare la 
Este 
Sub conducerea Lordului Protector Oliver Cromwell, Anglia se aliază cu Franța în războiul cu Spania
După încheierea primului război anglo-olandez, Cromwell și-a îndreptat atenția către dușmanii tradiționali ai Angliei, Franța și Spania, care în acel moment se aflau în război în Olanda Spaniolă. Dezgustul francez și spaniol față de decapitarea regelui Carol I a fost în scurt timp înlocuită de pragmatism, ambele națiuni căutând o alianță cu Protectoratul din ce în ce mai puternic. De-a lungul anului 1654, ambasadorii Antoine de Bordeaux-Neufville din Franța și Alonso de Cardenas din Spania au încercat să intre în grațiile Lordului Protector. Rivalitatea, interesele comerciale și coloniale vor aduce însă Anglia sub conducerea Lordului Protector Oliver Cromwell, într-un nou război cu Spania între 1654 și 1660 și, după mai multe negocieri cu Cardinalul Mazarin, într-o alianță cu Franța. Astfel, războiul anglo-spaniol a fuzionat cu cel mai mare război franco-spaniol. Majoritatea membrilor Consiliului de Stat au favorizat o alianță cu Franța, deși o minoritate, condusă de John Lambert, a susținut că pierderea comerțului cu Spania ar fi un preț prea mare pentru a fi plătit. Cromwell a decis în cele din urmă să sprijine Franța, inițial doar printr-un tratat comercial și nu și printr-o alianță militară. Deși aparent abandonase ideea de a interveni în războiul european, Cromwell a planificat în secret un atac asupra teritoriilor spaniole din Indiile de Vest, care a fost pus în funcțiune în 1655 și a dus la capturarea insulei Jamaica de către Anglia. Alianța avea și avantajul de a-i împiedica pe francezi să îl ajute de Carol Stuart să redobândească tronul Angliei. Mulți au văzut în acest nou război cu Spania, o reîntoarcere spre hispanofobia caracteristică Epocii Elisabetane. Atacul lui Cromwell asupra rutelor comerciale spaniole nu puteau să nu amintească de expedițiile lui Francis Drake și Walter Raleigh. Însă spre deosebire de pirateria încurajată în timpul domniei Elisabetei I a Angliei, ocuparea insulei Jamaica de către englezi avea să schimbe modul în care marile puteri europene priveau insulele din Caraibe. Pe lângă aur și argint, o nouă resursă devenea din ce în ce mai importantă și cerută în Europa – zahărul.
Ocuparea engleză a insulei Jamaica a fost principalul casus belli care a dus la războiul anglo-spaniol în 1655. Războiul dintre Anglia și Spania a devenit fățis în octombrie 1655 și a fost aprobat și de cel de al doilea Parlament al Protectoratului atunci când acesta s-a reunit în anul următor. Un premiu de consolare pentru Lordul Protector care își dorise să cucerească în primul rând Hispaniola, Jamaica a reprezentat totuși „pumnalul îndreptat spre inima Imperiului Spaniol”, chiar dacă în acel moment noua posesiune engleză nu își dezvăluise încă adevărata valoare. Deși întreaga operațiune împotriva Indiilor de Vest spaniole prin care se dorea asigurarea unei baze de operațiuni engleze în Caraibe care să amenințe rutele comerciale spaniole, slăbind astfel influența catolică în Lumea Nouă, a fost considerată un eșec general, Cromwell și-a arătat hotărârea de a întări prezența engleză în Jamaica, trimițând întăriri și provizii, în ciuda tuturor greutăților. Încercările spaniolilor de a recupera insula au eșuat în 1657 și 1658. Însă teama unei alte invazii a rămas printre englezi. Astfel, guvernatorul Edward D’Oyley a considerat că principala sa datorie era să organizeze apărarea insulei împotriva spaniolilor. La fel ca și Francis Drake, a preferat atacul, în locul defensivei. Edward D’Oyley l-a trimis pe Christopher Myngs într-o serie de raiduri împotriva orașelor și bazelor coloniale spaniole. Tolú și Santa Marta au fost atacate, jefuite și devastate în 1658, Cumana, Puerto Caballos și Coro în 1659. Myngs s-a întors în Jamaica cu o mare cantitate de pradă și comori.
Mai aproape de casă, amiralul englez Robert Blake a condus în 1656 o flotă de aproximativ 40 de nave de război și aprovizionare într-o blocadă a portului spaniol Cadiz. A menținut blocada toată vara. Spaniolii au rămas în defensivă, neriscând un atac împotriva forței engleze. La jumătatea lunii iunie, căpitanul Edward Blagg a plecat cu opt nave pentru a ataca porturile din nordul Spaniei. Pe 24 iunie a atacat Vigo, distrugând mare parte din navele din port. În timp ce Blake se reaproviziona cu apă pe coadsta africană, cinci fregate sub comanda unui căpitan Smith au atacat Malaga, pe 19 iulie, reușind scufundarea a nouă nave spaniole și bombardarea orașului. O încercare similară a eșuat însă la Alicante, dar permanenta amenițare de atac a perturbat comerțul de-a lungul coastelor Spaniei. În seara de 8 septembrie, unul dintre căpitanii lui Blake, Richard Stayner, a interceptat o flotă spaniolă de comori și a capturat sau a scufundat toate navele din convoi, cu excepția a două, dând o serioasă lovitură economiei spaniole. Pierderea a fost estimată la 2.000.000 de lire sterline. În plus, pentru prima data în istoria navală, cineva a reușit sa mențină o flotă pe mare o iarnă întreagă. Blake a menținut blocajul împotriva Spaniei întreaga iarnă. În februarie 1657, lui Blake i-a ajuns informația că o flotă spaniolă care transporta argint din Noua Spanie se afla pe drum peste Atlantic. Lăsând două nave pentru a menține blocada Cadizului, Blake a pornit cu grosul flotei spre Santa Cruz, Tenerife, unde flota spaniolă aștepta o escortă din Spania. În bătălia de la Santa Cruz de Tenerife care a avut loc în aprilie, Blake a distrus complet convoiul spaniol – Flota Indiilor de Vest. Însă spaniolii reușiseră să debarce argintul în port în timp util. Blake nu a reușit să captureze argintul, dar acesta nu a fost disponibil nici guvernului de la Madrid. Efectul pe termen lung al blocajului lui Blake a însemnat o serioasă perturbare a economiei spaniole, care depindea de argintul și aurul din America, afectând astfel inclusiv capacitatea Spaniei de a purta război. Deși corsarii spanioli au reușit sa captureze între 1500 și 2000 de nave comerciale de la englezi, nu le-au folosit pentru a înlocui convoaiele distruse. Guvernul spaniol a preferat să spună grija comerțului spaniol în mâninile negustorilor olandezi neutri.
În 1657, alianța anglo-franceză împotriva Spaniei, instituită prin semnarea Tratatului de la Paris din 23 martie 1657, avea să schimbe întreaga dinamică a războiului. În Europa, mare parte din bătalii s-au desfașurat în Olanda spaniolă. În baza tratatului, englezii s-au alăturat războiului franco-spaniol de partea francezilor pe frontul din Flandra. Celor 20 000 de francezi li s-au alăturat 6 000 de trupe engleze, dar și flota engleză într-o campanie împotriva fortărețelor costiere flamande din Gravelines, Dunkirk și Mardyck. S-a convenit că Gravelines va fi cedat Franței, iar Dunkirk și Mardyck Angliei. Dunkirk era de o importanță strategică pentru Anglia, în special din cauza piraților staționați acolo și care au provocat multiple daune flotelor comerciale engleze. Pentru Cromwell, problema posesiei portului Dunkirk, devenise o necesitate politică de maximă urgență.
La sol, armata anglo-franceză care avea ca misiune invazia Flandrei era comandată de marele mareșal francez Turenne. Armata spaniolă din Flandra a fost condusă de Don Juan-José, fiu neligitim al regelui Spaniei. Armata spaniolă formată din 15 000 trupe era sprijinită de o forță de 3 000 de englezi loiali Coroanei și dinastiei Stuart – formată ca nucleu al unei potențiale invazii a Angliei conduse de Carol al II-lea și fratele său, Ducele de York.
Flota Protectoratului a blocat porturile flamande, însă spre supărarea lui Cromwell, campania militară a suferit mai multe întârzieri. Mareșalul Turenne a petrecut vara anului 1657 în campanie împotriva spaniolilor la Luxemburg și nu a făcut nicio mișcare să atace Flandra până în septembrie. Mardyck a fost capturat pe 22 septembrie, iar ganizoana sa umplută cu trupele engleze. Dunkirk a fost asediată în mai 1658. O forță de salvare spaniolă a încercat să ridice asediul, dar a fost învinsă la 4 iunie la bătălia de la Dunes. Contingentul englez din armata condusă de Turenne s-a lupat cu distincție, impresionându-i pe alitații francezi. Când Dunkirk s-a predat pe 14 iunie, cardinalul Mazarin a onorat condițiile tratatului cu Cromwell și a predat portul către Commonwealth, în ciuda protestelor lui Lui Ludovic al XIV-lea. Commonwealth-ul și-s onorat și el promisiunile în ceea ce privea respectarea drepturilor populației catolice din Mardyck și Dunkirk. Un contingent de trupe ale Commonwealth-ului a rămas cu armata Turenne ajutând la capturarea Gravelines-ului și a altor orașe flamande de către francezi. Cum amenințarea corsarilor din Dunkirk a fost eliminată, flota comerciala a Angliei a suferit mult mai puține pierderi.
Războiul dintre Franța și Spania s-a încheiat cu Pacea din Pirinei, pe 28 octombrie 1659. În Anglia, agitația politică provocată de moartea neașteptată a lui Cromwell în 1658 a condus la restaurarea dinastiei Stuart. După restaurarea lui Carol al II-lea, războiul anglo-spaniol a fost încheiat în septembrie 1660. Nemulțumit de resursele financiare aprobate de Parlament, Carol al II-lea a vândut Dunkirk lui Ludovic al XIV-lea al Franței în noiembrie 1662 – deși acesta nu a plătit niciodată întreaga sumă convenită.
Chiar dacă marea expediție a Protectoratului în Caraibe a eșuat prin incapacitatea de cucerire a insulei Hispaniola, ocuparea insulei Jamaica a reprezentat un prim pas către cucerirea Americii Centrale. Jamaica a rămas o colonie engleză în ciuda promisiunii lui Carol al II-lea de a o returna Spaniei după restaurarea sa pe tron. Până la urmă, ambiția lui Cromwell a supraviețuit Protectoratului, prin atacurile lui Henry Morgan și Christopher Myngs, sub îndemnul guvernatorului insulei Jamaica, Thomas Modyford. Pretextul lui Modyford pentru eliberarea de licențe bucanierilor era suspiciunea că Jamaica va fi în continuarea ținta spaniolilor, atâta vreme cât această nouă posesiune a Angliei și Insulele Cayman, nu vor fi recunoscute printr-un tratat de catre Spania.
Războiul a adus importante pierderi economice ambelor tabere. Spania a suferit, în principal din cauza blocajului lui Blake asupra portului Cadiz. În lipsa aurului și argintului din America, armatele lui Filip al IV-lea al Spaniei au avut și ele de suferit, dupa ani de zile în care au fost în defensivă în campaniile militare din Italia, Pirinei, Flandra și Portugalia. Spaniolii au răspuns printr-o campanie de piraterie care aproape că a lichidat comerțul maritim englez. În consecință, olandezii s-au recuperat rapid după pierderile suferite în războiul anglo-olandez, comerțul olandez înflorind. Însă în ciuda dificultăților economice, după victoria din primul război anglo-olandez și succesele obținute în războiul cu Spania, Anglia a reușit să se impună drept una dintre cele mai importante puteri navale ale Europei. Războiul anglo-spaniol s-a încheiat oficial prin cele două tratate semnate la Madrid, ambele extrem de favorabile Angliei. Tratatul din 1667 a fost primit cu o mare satisfacție de oamenii de stat și comercianții englezi, iar prin tratatul din 1670, Spania a cedat definitiv Jamaica și Insulele Cayman Marii Britanii; o concesie majoră și o umilire pentru Spania. De acum, navele engleze puteau să cutreiere fără obstacole Marea Caraibilor. Pentru prima dată în istorie, englezii care străbăteau Marea Caraibilor nu erau priviți ca intruși sau pirați.
Surse: