18 mai 1944. Începutul coșmarului pentru tătarii din Crimeea

Aflați de secole pe teritoriul peninsulei Crimeea, la înființarea Uniunii Sovietice, tătarii din Crimeea au fost recunoscuți ca popor indigen și a luat ființă Republica Socialistă Sovietică Autonomă Crimeea, sub administrația căreia tătarii se bucurau de autonomie culturală iar limba tatară avea statut de limba co-oficială. După venirea lui Stalin la putere, politica oficială a guvernului sovietic s-a schimbat, transformându-se într-una de represiune. Peste 100 000 de oameni, tătari, ucrainieini, ruși și alți locuitori ai peninsulei au murit de foame. Zeci de mii de tătari au fugit în România, stabilizindu-se în Dobrogea, sau în Turcia. Mii de persoane au fost deportate și executate pe măsură ce guvernul sovietic înainta cu politica sa colectivizare, înfometând populația din peninsulă și nu numai. Deși mare parte din livezile și fermele tătarilor au fost distruse între 1923 și 1938, populația tătara din Crimeea a crescut de la 150 000 la peste 218 000 persoane.

Odată cu căderea Sevastopului și ocuprea întregii peninsule de către trupele Germaniei naziste, se intensifică și activitatea de rezistență a partizanilor sovietici. Tătarilor le este însă interzis să se alăture acestei mișcări. Comuniștii tătari au fost forțați să iasă din refugiile lor din păduri de către partizani, ceea ce a condus la executarea lor de către trupele germane ocupante. Satele tătarilor au fost ținta predilectă a partizanilor, în special datorită unei animozități slave împotriva tătarilor, fiind prăduite de orice sursă de hrană. Ca urmare, în 1942 guvernul german nazist autorizează formarea unor “batalioane de autoapărare” pentru tătarii din Crimeea. În mare, numărul bărbaților care au aderat la aceste batalioane a fost în jur de 20 000, motivațiile acestora variind; unii erau prizonieri de război ai armatei germane care doreau să evite condițiile extrem de dure din lagărele pentru prizonieri de război, alții doreau să își protejeze satele de jaful partizanilor sovietici. 15% dintre tătari au ramas însă activi în rândul Armatei Roșii. Tătarii înarmați SS Einsatzgruppe D au comis însă la rândul lor atrocități împotriva evreilor, țiganilor și a prizonierilor de război. Și ziarele tătarilor aveau o puternică retorică antisemită, evreii fiind frecvent asociați bolșevismului.

În mai 1944, întreaga populație tătară din Crimeea este deportată în Asia Centrală, la ordinul lui Stalin. Deși un număr mare de bărbați tătari din Crimeea serviseră în Armata Roșie, existența Legiunii Tătare din armata nazistă și colaborarea liderilor religioși și politici tătari din Crimeea cu Hitler în timpul ocupației germane a oferit conducerii sovietice justificarea de care avea nevoie pentru acuzarea întregii populații tătare din Crimeea de colaborare cu naziștii. Deasemenea, aproximativ 20 000 de tătari au fost acuzați ca ar fi dezertat din Armata Roșie, acuzație care însă nu se susține cu probe. În timpul marii epurări conduse de Stalin în perioada 1936 – 1938, mulți politicieni și intelectuali tătari au fost închiși și executați sub pretextul unor difertite acuzații. Persecuția “națiunilor suspecte” și cea mai mare parte a genocidului tătarilor din Crimeea a început înaintea izbucnirii celui de al Doilea Război Mondial, dar justificarea acestor atrocităti a apărut după Razboi. Desigur, o altă motivație a acestor deportări a constituit-o și istoricul conflict dintre ruși și tătari și turci, dar și poziția peninsulei Crimeea în marile jocuri geostrategice, parte dintr-o campanie de propagandă anti-turcă din Uniunea Sovietică.

Deportarea a început în dimineața zilei de 18 mai 1944, concomitent în toate localitățile din Crimeea și s-a încheiat pe 20 mai 1944, orele 16:00. Întreaga acțiune a fost sprijinită de un număr de 32 000 de trupe NKVD. Deportații forțați au avut la dispoziție 30 de minute pentru a aduna lucruri personale, după care au fost încărcați în trenuri pentru vite. În același timp, bărbații tătari din Armata Roșie au fost demobilizați și trimiși în lagărele de muncă forțată din Siberia. Potrivit NKVD 2444 de familii de tătari au fost separate.

În toată agitația se pare că oficialii NKVD au uitat să deporteze tătarii din câteva sate de pescari ceva mai izolate din Arabat. Sesizând însă eroarea pe 19 mai s-a ordonat uciderea tutror tatarilor rămași în 24 de ore. Toți locuitorii acestor sate au fost închiși pe o ambarcațiune veche, care a navigat în cea mai adâncă zonă a Mării Azov și mai apoi a fost scufundată. Neexistând dovezi documentare, unii susțin ca acest incident ar fi un mit, în timp ce alții își suțin afirmațiile pe spusele unor martori oculari.

Călătoria deportaților cu trenul către destinație s-a efectuat în condiții extrem de dure, mulți murind de foame, sete sau lipsă de aer. În opinia șefului NKVD de atunci, Lavrentiy Beria, în timpul deportării “nu s-au comis excese”. Tătarii deportați din Crimeea au numit aceste trenuri “crematorii pe roți”. Conform unui ofițer NKVD, responsabil cu supravegherea deportării, tătarii “au fost încărcați în vagoane precum sardinele, vagoanele au fost închise și sigilate și puse sub garda detașamentelor militare.” Bărbații și femeile au fost deportați împreună, ceea ce a constituit o problemă din cauza stării de jenă când a fost vorba de igiena personală. Ușile vagoanelor au fost deschise abia la sosirea în stepa kazahă, morții au fost aruncați de-a lungul căii ferate iar deportaților nu li s-a acordat timpul necesar pentru a-i îngropa.

Totul a fost prost planificat și executat, autoritățile locale din zonele de destinație nefiind informate despre amploarea chestiunii. Resursele primite au fost insuficiente pentru a găzui deportații. Lipsa locurilor de cazare și a mâncării, neputința de a se adapta noilor condiții climatice și răspândirea bolilor au avut un impact demografic puternic în primii ani ai exilului. Se estimează că aproximativ 30% dintre deportați au murit în primii cinci ani. Unii au fost forțați să locuiască în tabere speciale, înconjurate de sârmă ghimpată, obligați să raporteze zilnic comandanților, părăsirea taberei fiind pedepsită cu cinci ani de munca forțată. Mulți au fost obligați să lucreze în proiectele de amploare desfășurate de sistemul GULAG. În Uzbekistan, Stalin a ordonat plasarea lor în colhozuri(ferme colective), sovhozuri(ferme de stat) sau așezări din jurul fabricilor pentru producție industrială și agricolă. Indiferent de fosta lor profesie și abilități, tătarii din Crimeea au fost forțați să facă muncă grea. S-au adăpostit în barăci, adăposturi improvizate, părți ale fabricilor și locuințe comunale. Acest lucru contrasta cu stilul lor de viață tradițional în sate.

Guvernul sovietic a planificat asimilarea etnică a comunitătii de tătari din Crimeea în populația Asiei Centrale. Moștenirea culturală tătara a fost distrusă; monumentele tătare, manuscrisele și cărțile lor au fost arse. Moscheile lor au tranformate în cinematografe și depozite, pietrele funerare au fost folosite ca materiale pentru construcții. Deportaților le-a fost interzis să vorbească despre Crimeea. Marea enciclopedie sovietică a șters orice referință despre tătari în Crimeea. Toponimia întregii regiuni a fost schimbată printr-un decret cu nume rusești.

Guvernic sovietic a negat natura deportării, susținând că este voluntară, termenul folosit de către NKVD fiind cel de “relocare”. Astfel era prezentată această mișcare în fața mass-mediei interne și internaționale. Prezența istorică a tătarilor în Crimeea a fost revizuită, aceștia fiind pezentați fie drept bandiți și hoți, fără nicio contribuție la dezvoltarea peninsulei, fie drept agenți și trădători adepți ai nazismului.

În noiembrie 1989, Sovietul Suprem al URSS a recunoscut deportarea tătarilor din Crimeea drept o crimă împotriva umanității la cel mai înalt grad, dar reabilitarea lor a avut loc abia în 2014, când pe 21 aprilie, Vladimir Putin, președintele Rusiei, a semnat decretul de reabilitare a tătarilor din Crimeea, precum și al altor etnii care au suferit represiuni staliniste în Crimeea.

În 2015, parlamentul Ucrainei adoptă o rezoluție prin care recunoaște genocidul și declară 18 mai, zi de comemorare a victimelor genocidului tătar din Crimeea. Deși un decret sovietic din 1967 a înlăturat acuzațiile împotriva tătarilor din Crimeea, guvernul sovietic nu a făcut nimic pentru a facilita reinstalarea lor în Crimeea. Nu au fost ajutați să își refacă viețile pierdute, nu li s-au restituit averile confiscate. Crimeanul tătar, având o tradiție clară a disidenței politice anticomuniste, a reușit însă să creeze o rețea de activiști de valorare și cu experiență politică, cu adevărat independentă. Membrilor Organizației Mișcarea Națională a Tătarilor din Crimeea nu li sa permis să se întoarcă în Crimeea din exil până la începutul mișcării Perestroika la mijlocul anilor 1980.

Probabil vor exista persoane care vor gândi că și tătarii din Crimeea au păcatele lor. Cu siguranță, toate popoarele cu istorie au și păcate. Tătarii din Crimeea erau cunoscuți negustori de sclavi in bazinul Mării Negre iar raidurile lor erau adesea brutale. Însă contribuția tătarilor la dezvoltarea acestei zone nu poate fi negată. Încă din anii 1700 în Simferopol exista rețea de alimentare cu apă și canalizare. Bakhchysarai, capitala de atunci era descrisă drept cea mai curată și verde capitală din Europa, grădinile și palatele ei fiind faimoase. Bibliotecile și arhivele de aici erau vestite în întreaga lume islamică. Puteți afla mai multe despre Crimeea, în contextul importanței ei strategice între statele din bazinul Mării Negre, citind “Marea Neagra. O istorie” de Charles King, volum apărut la editura Polirom, în colecția Historia, în 2015 și tradus de Dorian Branea și Cristina Cheveresan.

Încheiem scurta relatare cu o invitație la film. În 2013 apare Haytarma(Întoarcerea), un film în limba tătară crimeeană, care încearcă să reconstituie viața pilotului de origine tătară Amet-khan Sultan, as al aviației și erou al Uniunii Sovietice pe fundalul deportărilor din 1944. Premiera a avut loc pe 18 mai 2013, la 69 de ani, de la deportări, în prezența fiicei lui Sultan, a mai multor piloți ai aviației sovietice și a mai multor ambasadori. Filmul a fost foarte bine primit atât de către public cât și de către critici, deși a născut și un schimb de replici între Ucraina și Rusia.

Surse:

Traduceri fragmente din următoarele articole:

en.wikipedia.org/wiki/Crimean_Tatars, en.wikipedia.org/wiki/Deportation_of_the_Crimean_Tatars, en.wikipedia.org/wiki/Crimea

Vezi și:

www.iccrimea.org

Imagine header – prelucrare după “Etnici tătari din Crimeea”, fotografie de Jean Raoult, 1860-1880. (New York Public Library), via notevenpast.org