Casa Dragonului: Istoria din spatele ecranului. Turnirul

casa dragonului, House of the Dragon, istoria din spatele ecranului, juta, lance, surse istorice, turnir

Casa Dragonului a început în forță încă din primul episod, cu două scene de mare intensitate desfășurate în paralel. Prima scenă greu de urmărit a fost scena turnirului. Dar cât de periculoase, lipiste de riscuri sau nu, erau în realitate turnirurile medievale? Și am privit oare la un turnir sau la altceva?

∼∼∼∼∼

În Evul Mediu, latinescul hastiludium, desemna o mulțime de jocuri marțiale. Astăzi, cele mai cunoscute dintre aceste jocuri au rămas turnirurile și juta (din latinescul juxtare, „a se întâlni” și din joster în franceza veche, „a se ciocni”), ambele jocuri cavalerești prin excelență, jocuri de război, menite a dezvolta calităţile de bun militar, calități de bază ale cavalerismului.

Apărut ca un efect natural al necesităţilor politice şi aspiraţiilor morale ale timpului și cunoscând epoca sa de glorie în timpul Cruciadelor,

“cavalerismul a preluat caracterul războinic de la germani, spiritul combativ, eleganţa şi buna dispoziţie de la poporul francez, spiritul mândru şi simţul onoarei de la spanioli, iar bravura şi generozitatea de la arabi, dezvoltându-se ca instituție în Franța înainte de a fi preluată ca model de întreaga Europă”¹.

După cum e lesne de înțeles, asemenea calități puteau fi obținute doar prin urmarea unui program de educaţie în care exerciţiile fizice erau pe primul loc. Scopul exercițiilor fizice era obţinerea forţei şi a îndemânării necesare pentru practicarea celor două activităţi specifice castei nobiliare în feudalism: războiul şi vânătoarea.

Titlul de cavaler, deși nu era ereditar, era condiționat de descendența nobiliară și se dobândea prin efort personal, după numeroși ani de pregătire care începea de la 7 ani și se termina în jurul vârstei de 21 de ani. După primii 7 de educație în sânul familiei, un fiu de nobil îsi începea noviciatul, intrând până la 16 ani în serviciul altului cavaler, care nu era tatăl său. Noviciatul se desfășura de obicei pe lângă un cavaler mai în vârstă și atașați unor curţi nobiliare sau princiare, în calitate de paji. Următoarea etapă era cea de scutier care îi permitea să-și însoțească seniorul la luptă și vânătoare, în calitate de observator și nu de participant activ. După toți acești ani de pregătire, un aspirant la titlul de cavaler trebuia să stăpânească aşa numitele “şapte virtuţi” cavalereşti: călăria, exerciţiu de bază, înotul, mânuirea armelor, lupta, aruncarea săgeţilor din arc, arbaletă și a lancei, curtenia, respectiv regulile vieţii de curte, bunele maniere, arta conversației, jocurile de societate și turnirul, exercițiu de simulare a războiului.

De origine celtică și de o brutalitate care depășea limitele sportivității, practicat înaintea întrecerilor romane asemănătoare numite “hippika gymnasia”, turnirul cunoscut în forma lui primitivă sub numele de burhut a fost pentru prima dată reglementat de francezi prin secolul al XI-lea.

Între secolele XI – XII, acest joc războinic și exercițiu eminamente cavaleresc, practicat de obicei în echipe, reprezenta practica pentru războiul adevărat pe care îl simula, armele folosite fiind cele folosite în război. Prin urmare, pariticiparea la un turnir putea fi la fel de periculoașă ca participarea pe câmpul unei bătălii reale, decesele nefiind neobișnuite, cu atât mai mult cu cât până în secolul XIII, în luptele cu lancea era țintită în special zona capului. Impactul deosebit de violent ducea adesea la fracturi de coloană sau ale membrelor și plăgi adânci.

Începând cu secolul al XIII-lea, lănciile folosite vor avea un cap cu mai multe vârfuri care nu putea pătrunde prin vizorul coifului. Încep să apară și primele manuale pentru desfășurarea unui turnir. În același timp s-au dezvoltat și piese de armură concepute și adaptate special pentru jocurile din turniruri, ceea ce a dus la delimitarea a două forme de turnir, “de pace” sau “de război”. După cum e lesne de înțeles, în turnirurile “de război” se utiliza echipament de război nemodificat. ^2,7

Indiferent însă de formă, turnirurile erau o sărbătoare fastuoasă şi spectaculoasă, organizată ca o paradă cu ocazia celor mai diferite evenimente publice importante: o căsătorie, o adunare nobiliară, o vizită, încheierea unei păci sau a unei alianţe, oferind un prilej de întâlnire pentru oamenii care urmăreau favoriții în înfruntări.

Turnirurile consacrau valoarea, faima și renumele cavalerilor, aceștia având un statut asemănător superstarurilor din sport din zilele noastre sau al câștigătorilor Jocurilor Olimpice din Antichitate. De altfel, aceste evenimente au devenit atât de prestigoase și cu premii atât de consistente încât nu puțini cavaleri au devenit practic jucători profesioniști de turnir și/sau jută.

Cavalerii nu doar că erau cei mai temuți și bine echipați războinici de pe câmpul medieval de luptă, dar erau și printre cei mai la modă îmbrăcați și manierați membri ai societății. Ei purtau cele mai strălucitoare armuri și coifuri, cele mai frumoase tunici și mantii. În Evul Mediu, îmbrăcămintea era adesea considerată o parte a proprietății impozabile a unei persoane; deci reprezenta și o măsură a afirmării puterii financiare. Un simbol de statut, anumite materiale fiind limitate la aristocrați prin lege. Cavalerii avuți își permiteau mătase, brocart, cașmir, blănuri și preferau culorile strălucitoare ca purpuriu, albastru, galben, verde și violet. Prin urmare, un cavaler se distingea ușor pe stradă și nu e de mirare că parada lor înainte de începerea unei întreceri reprezenta un alt moment de deliciu pentru public.³ Caii folosiți erau crescuți pentru a suporta o greutate mare și antrenați să alerge la viteza exactă necesară pentru confruntarea directă fără a tresări. Calul trebuia să fie suficient de puternic pentru a transporta cavalerul și armura lui și suficient de calm pentru a încânta mulțimile.

Întrecerea având loc într-un vast spațiu dreptunghiular, pe un câmp, în curtea castelelor sau în piețele centrale din interiorul orașelor, înconjurat de public: nobili și doamne în primele rânduri și poporul spre periferia “câmpului de luptă”. Echipele formate din cavaleri special echipați erau desparțite printr-o frânghie, tăiată la semnalul unui herald, moment ce marca începutul întrecerii. Scopul întrecerii era capturarea de cavaleri adverși pentru răscumpărare, turnirul fiind și o modalitate de a câștiga bani, arme, armuri sau cai. Cele două formații se năpusteau una împotriva celeilalte și continua mai multe ore. Lupta începea cu lancea și se termina cu sabia, câștigătoare fiind desemnată echipa cu cei mai mulți călăreți în șa. Deși existau reguli severe care să micșoreze accidentările fatale, a fost nevoie de nenumărate intervenții ale papilor și regilor pentru a-i diminua violența.^4,5

Heralzii, un fel de crainici, erau cei care înregistrau nume și scoruri. Desigur, cei care reușeau să își arunce adversarii de pe cal primeau cel mai mare punctaj. Lovirea vârfului coifului adversarului era deasemnea valoroasă, iar ruperea curată a lancei adversarului aducea și ea puncte. Existau și o serie de acțiuni interzise, cum ar fi lovirea capului sau gâtului calului adversarului, a șeii, a mâinii care ținea căpăstrul, coapsa călărețului sau sub coapsă.

Tot în aceasta perioadă, se dezvoltă și juta, un gen de turnir simplificat în doi, care imită duelul. La început un joc brutal de forţă pură, juta s-a perfecţionat atât ca modalitate de desfăşurare, cat şi ca reguli şi echipament de protecţie, devenind un joc elegant, plin de precizie şi cu un grad înalt de spectaculozitate, care permitea o mai bună observare a detaliilor luptei și echipamentului luptătorilor și care va înlocui treptat turnirul în secolele XV-XVI, devenind întrecerea favorită a regilor și prinților și o probă nelipsită la toate evenimentele importante din Franța, Anglia, Germania. Spre deosebire de turnir, juta necesita o organizare mai puțin costisitoare, putându-se încadra în curtea unui castel.

Protejați de armuri spectaculoase, venind din direcții opuse la o viteză de 80-90 km/h pe cai puternici de luptă protejați de armură, despărțiți de o barieră, cavalerii căutau să prindă momentul optim pentru a aplica lovitura de lance adversarului și/sau calului acestuia. Fiecare lovitură reușită era punctată, dar întrecerea se termina când unul dintre cei doi adevrasari era doborât de pe cal.

Juta nu trebuie confundată cu duelul judiciar care se purta în prezența bisericii pentru a soluționa o dispută între două persoane si prin care se credea că Dumnezeu va fi de partea celuia care avea dreptate.^6,7 Pentru cei de rang înalt, duelul judiciar se purta în armură completă și călare, până când unul dintre luptători fie era ucis, fie îsi recunoștea înfrângerea și, deci, vina.

Spectaculozitatea și faima cavalerilor care își anunțau prezența au asigurat popularitatea acestor întreceri printre popoarele europene, iar prin intermediul cavalerilor cruciați, întrecerile au devenit populare și în Imperiul Bizantin. În plus, designul tot mai avansat al armurilor, precum și calitatea deosebită a metalului folosit au permis ca aceste competiții să devină mai sigure. Cu toate acestea însă, astfel de întreceri rămâneau în continuare letale, după cum a aflat și regele Henric al VIII-lea al Angliei. Pasiunea lui pentru jută l-a adus de două ori, în 1524 și 1536 aproape de moarte. Nu la fel de norocos a fost regele Henric al II-lea al Franței, care a murit în 1559, după ce o așchie de lance i-a străpuns ochiul. Iar după ce și Carol al IX-lea al Franței fost grav rănit în 1561, popularitatea jutei a intrat în declin.

Chiar dacă instituţia cavalerismului ca atare a dispărut odată cu apusul turnirurilor și apariția altor forme de război, tradiţia ei, păstrată și transmisă mai departe prin zeci și sute de balade, cântece și povești, a rămas peste secole prin acele trăsături specifice care şi astăzi sunt apreciate: apărarea celor mai slabi, jertfa dezinteresată pentru apărarea unei idei, seninătatea în faţa primejdiei, respectul pentru cuvântul dat, preţuirea şi respectul arătat faţă de femei, mărinimia față de învinși și dreptatea fată de dușmani – toate alături de eleganța care trebuia să însoțească foarța.

Cavalerii moderni primesc acest titlu datorită contribuției aduse societății, în timp ce în plan sportiv, cel puţin o disciplină sportivă modernă îşi datorează dezvoltarea şi răspandirea cavalerismului, şi anume scrima.¹

Surse:

^{1.Rusu, Flavia. Istoria educației fizice și a sportului, Curs, Universitatea “Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Educație Fizică și Sport, 2008}

^2. ^{Williams, Alan & Edge, David & Capwell, Tobias & Stanzl-Tschegg, S. (2013). A technical note on the armour and equipment for jousting. Gladius. 32. 131-184. 10.3989/gladius.2012.0008.}

^3. ^{https://www.worldhistory.org/Medieval_Knight/, accesat 5 septembrie 2022}

^{4. Alexe, Nicu. Istoria exercițiilor fizice, Ediția a II-a, Editura Fundaţiei România de Mâine, București, 2006}

^{5. Cojocaru, Adin-Marian. Istoria educației fizice și sportului, Curs în tehnologie IFR, Editura Fundaţiei România de Mâine, București, 2014}

^6. ^{Gravett, Christofer. Jousting: Origins and history of the medieval sport, accesat 5 septembrie 2022 – https://www.livescience.com/jousting}

^{7.Clephan, R. Coltman (Robert Coltman). The tournament; its periods and phases, London : Methuen & co., ltd., 1919 – https://archive.org/details/cu31924029810862/page/n131/mode/2up}

Salvează articolul pe Pinterest!