Corsarii olandezi din a doua jumatate a secolului XVII

Chiar înainte de semnarea Tratatatelor din cadrul Păcii de la Westfalia, Republica Olandeză acționa deja ca un stat independent. Cele mai puternice companii olandeze, precum Compania Olandeză a Indiilor de Est (VOC) au fost interesate să dezvolte operațiuni în Indonezia și Japonia, părăsind Indiile de Vest care au fost preluate de operatori olandezi mai mici și mai independenți și care au apelat la serviciile unor corsari.

În 1621 ia ființă Compania Olandeză a Indiilor de Vest (WIC), un competitor serios pentru pentru spaniolii și portughezii din Oceanul Atlantic, Caraibe și coasta Braziliei. Desigur, comerțul a fost principalul obiectiv al companiei, dar comerțul cu sclavi din Africa către America, furniza atât forță de muncă pentru plantațiile înființate de coloniștii europeni cât și profituri frumoase pentru acționari; la fel și acțiunile de piraterie aduceau profituri importante.

În 1624, doi corsari angajati de WIC, Pieter Schouten și Willem Jacobszoon Kat au întreprins câteva raiduri de succes, întorcându-se la Amsterdam cu o pradă importantă. În 1626 cele câteva echipaje de corsari aflate sub conducerea lui Boudewijn Hendrikszoon, au fost întârite de mica flotă condusă de Piet Heyn, până atunci un necunoscut. În 1627, după mai multe capturi minore, Piet Heyn capturează nu mai puțin de 55 de nave spaniole. Un an mai târziu, flota puternic înarmată cu 3 800 de marinari la bordul a 31 de nave dotate cu 689 de tunuri, a lansat un atac surpriză asupra flotelor de comori spaniole care transportau argint din Honduras și Mexic în Strâmtoarea Florida și Golful Matazans. Cu puține pierderi, corsarii olandezi au abordat greoaiele galioanele spaniole, capturând argint de 180.000 de lire sterline, 134 de kilograme de aur pur, mii de perle și pietre prețioase, baloți de mătase și blănuri. Prada formidabilă, cu o valoare totală de 11,5 milioane de florini, a fost adusă înapoi la Amsterdam și împărțită între echipaje, deținătorii de acțiuni și comercianții WIC și prințul Frederik-Hendrik de Orania, cel mai mic fiu al lui Wilhelm Taciturnul, care datorită funcției sale de general-amiral al marinei olandeze avea dreptul la o zecime din pradă.

Piet Heyn a fost transformat în erou național, iar evenimentul este încă amintit în cântecele din folclorul olandez. Alte expediții au fost planificate și efectuate între 1630 și 1640, dar succesul formidabil din 1628 nu a mai fost niciodată repetat. Efectul surpriză asupra flotelor spaniole nu mai funcționa, acestea fiind tot mai bine organizate și protejate. Cornelis Jol a suferit pierderi mari atunci când a încercat să atace nave spaniole în 1638 și 1640. În aceeași perioadă, WIC era deja în război cu Portugalia pentru posesia teritorială a Braziliei și toate resursele erau angrenate în acest conflict. Pirateria era în continuare o afacere fructoasă dar Compania Olandeză a Indiilor de Vest nu și-a putut totuși permite să lupte pe două fronturi.

Edward Mansvelt sau Mansfield (1659 – 1666) a fost și el un corsar, căpetenie a Frăției de coastă, o coaliție a piraților și corsarilor, numiți bucanieri, activă în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea în Oceanul Atlantic, Marea Caraibilor și Golful Mexic. Bucanierii au fost un fel de marinari liberi care au activat în Marea Caraibilor în secolele XVII și XVIII. Inițial numele de bucanier era aplicat coloniștilor francezi din America din sec. XVII care se ocupau cu vânătoarea de vite cornute sălbatice în zonele în mare parte nelocuite din Tortuga și Hispaniola. Carnea de vânat o afumau în colibe numite de francezi boucanes și mai apoi o vindeau marinarilor care activau în zonă. În cele din urmă, termenul a fost aplicat corsarilor, membri ai Frăției, care se deosebeau de pirați, ei acționând în baza unor mandate legale. Frăția funcționa ca un sindicat al căpitanilor posesori de scrisori de licență și care reglemanta acțiunile lor în cadrul comunității dar și legăturile cu binefecătorii și sponsorii din exterior.

Membrii Frăției erau marinari comercianți privați, în general protestanți de origine franceză sau engleză. În perioada lor de glorie, când Războiul de treizeci de ani devasta comunitățile protestante din Franța, Germania, Olanda iar Anglia era angajată în diverse conflicte ei au primit scrisori de licență pentru a ataca navele și teritoriile catolice franceze și spaniole, purtând astfel războiul european în Lumea Nouă. Cu baze în Tortuga, Haiti și Port Royal din Jamaica, Frăția care inițial a fost formată din francezi hughenoți și anglicani va primi în rândurile sale aventurieri de diferite nationalităti, chiar și spanioli, marinari africani și chiar sclavi evadați, proscriși ai diverselor puteri. Frăția era guvernată în conformitate cu moștenirea protestantă, prin coduri de conduită care reglementau autoritatea de comandă ierarhică, drepturile individuale, împărțirea echitabilă a veniturilor din prăzi și luarea deciziilor legislative.

Cel mai faimos membru al Frăției a fost, cu siguranță, Henry Morgan, corsar care a crezut foarte mult într-un sistem codificat al organizație. Schimbările demografice care au determinat creșterea numărului de sclavi în insulele din Caraibe au determinat mai multe familii de bucanieri să se mute în coloniile continentale ale viitoarelor State Unite sau chiar să se întoarcă în țările lor de origine. Dintre cei rămași, multi inacapabili să concureze cu sistemul de muncă sclavagist, înflacărați de gândul unei îmbogățiri ușoare, au continuat să activeze în Frăția care acum devenise doar o organizație criminală care jefuia tot ce prindea. Cu aceasta a doua epocă a Frăției va începe a doua epocă de piraterie și banditism, perioadă care va afecta puternic Insulele din Caraibe, provocând schimbările socio-economice și militare profunde de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, care într-un final vor pune punct pirateriei în această zonă. Până atunci însă, mulți pirați și corsari și-au găsit un refugiu acolo, unul dintre cei mai faimoșii, fiind Alexandre Exquemelin, cel care ne va lăsa unele dintre cele mai importante mărturii despre viața de pirat în Caraibe.

Revenind la Edward Mansvelt, el a fost primul care a organizat raiduri la scară largă împotriva așezărilor spaniole, tacticile sale fiind utilizate pentru a ataca fortificațiile spaniole de către bucanieri în anii ce vor urma. A fost deosebit de influent în Tortuga și Port Royal, unul dintre cei mai temuți și valoroși bucanieri ai timpului său. După moartea sa, poziția sa a fost asumată de viceamiralul său, Henry Morgan. Originile sale sunt încă incerte, unele surse susțin că era olandez, altele că era englez. Cert este ca o primă mențiune în legătură cu acceptarea unei scrisori de licență din partea guvernatorului Edward D’Oyley din Port Royal apare în 1659.

Bazat în Jamaica la începutul anilor 1660, Mansvelt începe să atace navele spaniole și așezările din regiunile spaniole din largul coastei Pacificului din America de Sud. După ce Christopher Myngs este rănit în timpul raidului de la Campeche în 1663, Mansvelt este cel care preia comanda generală și cel care negociază termenii de predare ai orașului. După acest raid, echipajele conduse de el vor folosi tactici similare pentru a ataca așezările de coastă mai mici. După ce la sfârșitul lui 1665, jefuiește împreună cu 200 de bucanieri, un sat din Cuba, noul guvernator din Port Royal, Thomas Modyford, îi dă o scrisoare de licență pentru a naviga împotriva olandezilor bazați în Curaçao. Oamenii săi, mulți dintre ei olandezi, refuză, cei mai mulți considerând că era mult mai profitabil pentru ei să își continuea raidurile împotriva spaniolilor. Astfel, în 1666, Mansvelt și echipajul său au părăsit Jamaica. Potrivit relatărilor lui Alexandre Exquemelin, Mansvelt și-a condus flota într-un atac asupra Granadei și a Insulei Sf. Ecaterina. Atacul este contestat de mai mulți istorici, însă este cert că Mansvelt a fost ales amiralul unei flote formate din 10-15 nave și aproximativ 500 de bărbați. Se îndreaptă spre Costa Rica, intenționând să atace Cartago, dar întâmpină o resiztență spaniolă puternică lângă Turrialba. O parte din oameni îl parăsesc dupa acest eșec, întorcându-se în Jamaica și Tortuga. Împreună cu echipajul rămas, atacă cu succes Insula Santa Catalina, cunoscută și ca Providencia sau Providence Island, pe care o capturează de la spanioli. De aici a trimis un mesaj către Port Royal de unde cere întăriri pentru a folosi insula ca bază pentru a ataca spaniolii. Nu reușește însă să îl convingă pe guvernator iar încercările sale de a folosi insula ca un refugiu pentru pirați nu prea au succes. Se pare că este doborât brusc de boală, conform unor istorici. Exquemelin susține însă că a navigat de aici la Tortuga, dar că a fost capturat de spaniolii din Cuba și executat pentru piraterie în Portobelo (Panama).

Un alt corsar olandez activ în Caraibe în 1650 a fost Bartholomeus de Jager. În 1655 abordează și jefuiește nava portugheză Consciencia, punând astfel mâna pe o importanta încărcăturade zahăr. După ce se întâlnește cu Cornelis Janszoon van de Velde în Antile, atacă împreună cu acesta alte două nave portugheze lângă Fernando de Noronha. Dupa această scurta aventură, cei doi s-au întors în Olanda pentru a-și vinde captura. Jacob Evertson nu s-a mulțumit însă doar cu o scurtă aventură, precum compatriotul său și a activat mai mulți ani în Caraibe. După ce a scăpat de Henry Morgan el a navigat mai mulți ani alături de Jan Willems, un alt bucanier olandez. În 1681 Evertson a capturat o brigantină lângă Jamaica.

Henry Morgan devenit acum viceguvernator în Jamaica va trimite un echipaj care să captureze șalupa lui Evertson și echipajul său mixt spaniol-englez. Oamenii lui Morgan au atacat noaptea, luând prin surprindere echipajul. Evertson și câțiva oameni au reușit să se salveze aruncându-se în apă și facându-se nevăzuți, deși Morgan a anuntat public că a fost împușcat și ucis în timp ce încerca să scape. Marinarii spanioli prinși de Morgan au fost deportați la Cartagena pentru judecată. Cei englezi au fost judecați, condamnați pentru piraterie și spânzurați în Jamaica. Morgan a ținut șalupa lui Evertson pentru fregata lui, folosind-o în misiuni de recunoaștere. Însă Evertson a supravietuit și și-a continut cariera de pirat. Obținând o alta navă, el a colaborat cu colegul olandez Jan “Yankey” Willems.

În 1683, în parteneriat cu Laurens de Graaf, Nicholas van Hoorn și Michel de Grammont, au atacat cu succes Veracruz pe 17 mai 1683. La sfârșitul lunii noiembrie 1683, ei s-au alăturat lui Michiel Andrieszoon, Francois Le Sage și Laurens de Graaf pentru a ataca Cartagena. În 1685, participă din nou la un raid împotriva Cartagenei, iar în 1685 la raidul de la Campeche. În 1686, cei doi capturează o navă spaniolă bogată în apropiere de Havana. În 1687 au navigat spre Carolina de Sud cu intenția de a obține clemență. Acțiunea lor nu a avut succes și au fost nevoiți să se întoarcă în Jamaica, unde i-au scris guvernatorului Molesworth, cerându-i și acestuia clemența. Molesworth le-a oferit clemența cu condiția ca cei doi să își distrugă navele. La vremea respectivă, Yankey avea o navă olandeză cu 40 de tunuri iar Evertson un barc cu 25 de tunuri. Deși părăsiți de mare parte din echipaj, cei doi au refuzat să își distrugă navele, motivând că nu ar avea din ce trăi. Molesworth și-a repetat conditiile astfel că cei doi s-au hotarât să plece din nou. La începutul anului 1688, au atacat o navă cargo spaniolă, o “urca”, lângă Puerto Cavallos. După o bătălie de opt ore, reușesc să o captureze. Cei doi sunt declarați morti în 1688, desi nu se menționează cauzele. Jan “Yankey” Willems se pare că ar fi murit în Golful Honduras. Unele surse indică faptul că a murit împreună cu Evertson, altele spun că în 1689 Evertson ar fi trăit în Santo Domingo. După alte surse, Evertson ar fi murit în 1695, în servicul englezilor. 

Michiel Andrieszoon, locotenent al lui Laurens de Graaf, comanda un echipaj de 300 de oameni și nava Le Tigre, dotată cu 30-36 de tunuri. În 1683, este unul dintre liderii atacului asupra orașului Veracruz, alături de Michel de Grammont, Nicholas van Hoorn, Yankey Willems și Jacob Evertson. Înainte de atac, Andrieszoon a atacat navelor spaniole din Golful Honduras și în largul coastei Americii Centrale timp de câteva săptămâni. După succesul avut la Veracruz, participă și la raidul de la Cartagena. Auzind de flota care se îndreaptă spre Cartagena, viceregele Juan de Pando Estrada a trimis trei nave de război în întâmpinarea lor. Pe 23 decembrie 1683, sub comanda căpitanului Andres de Pez și Malzarraga de 26 de ani se aflau 800 de oameni pe navele San Francisco cu 40 de tunuri, Paz cu 34 de tunuri și o goeletă cu 28 de tunuri. Însă navele mai mici olandeze, în loc sa fugă pluteau în jurul spaniolilor, aparent în derivă. San Francisco s-a desprins din formație încă de la începutul bătăliei și a fost capturată de Willems. Paz a fost și ea lovită. 20 de corsari olandezi și-au pierdut viața și 90 de soldați spanioli au fost uciși, restul căzând prizonieri. Navele de luptă au fost luate de corsari. San Francisco a fost luată de de Graaf, noua lui navă-amiral. Prizonierii au fost mai târziu eliberați pentru a duce un mesaj de mulțumire guvernatorului, pentru minunatele nave oferite cadou de Crăciun. Andrieszoon a luat Paz pentru el, iar pe Tigre i-a oferit-o lui Le Sage. Echipa a menținut blocada timp de trei săptămâni, după care de Graaf a hotărât să se îndrepte spre Roatan și Saint Domingue. În următorii ani, Andrieszoon și-a continuat cariera piraterească în Caraibe, alături de Willems, atacând în special în jurul Cubei. După raidul de la Campeche din 1685 s-a retras însă la Santo Domingo.

Înalt, blond, mustăcios și frumos se pare că a fost Laurens Cornelis Boudewijn de Graaf, considerat un mare și temut pirat de către Henry Morgan, guvernator al Jamaica. Pirat olandez, mercenar și mai târziu ofițer naval în slujba coloniei franceze din Saint-Domingue, Laurens de Graaf a fost considerat de spanioli o întruchipare a diavolului. Cele mai multe relatări despre el sunt puternic romanțate. Poreclit și El Griffe, o poreclă comună pentru cei cu origine mixtă, africană și europeană, se pare că a fost capturat de comercianții de sclavi spanioli de pe coasta Olandei și transportat în Insulele Canare pentru a lucra pe o plantație.

Nu se știe dacă a fugit sau a fost eliberat, dar prima sa căsătorie este atestată de Guvernatorul spaniol al St. Augustine, Florida într-o scrisoare adresată regelui Carol al II-lea al Spaniei în 1682 în care îl numeste pe de Graaf un “străin căsătorit în Canare”. Cariera în pirateria a început-o în jurul anului 1672, când a atacat Campeche. În 1676 se menționează că era la comanda unui echipaj francez de pirați. Până la sfârsitul anilor 1670, de Graaf a capturat un număr mare de nave, pe care le-a convertit pentru acțiuni de piraterie. În 1679, atacă Armada spaniolă de la Barlovento, capturând o fregată cu 24-28 de tunuri pe care a redenumit-o Le Tigre.

După 1682, relatările despre activitățile sale sunt mai frecvente, astfel că Henry Morgan, guvernator în Jamaica, trimite fregata Norwich sub comanda căpitanului Peter Haywood să îl vâneze. În același timp, și spaniolii trimit Armada de la Barlovento pe urmele lui de Graaf. Aceasta Armadă era o formațiune militară formată din 50 de nave care avea rolul de a proteja teritoriile spaniole de peste mări, de atacurile dușmanilor europeni și de atacurile piraților și corsarilor. În timpul unei scurte opriri în Cuba, de Graaf află despre flota spaniolă aflat în căutarea lui și decide să o înfrunte.

După o bătălie de câteva ore, Princesa se predă după ce a pierdut 50 de oameni. Plin de amabilitate, de Graaf cere chirurgului și unuia dintre servitorii săi să se îngrijească de rănile serioase ale căpitanului de pe Princesa. La bordul ei, de Graaf a găsit în jur de 120 000 de pesos de argint, suficient pentru a-și mulțumi echipajul, care după împărțirea prăzii s-a retras la Petit-Goâve, Haiti pentru a sărbători. De Graaf a făcut din Princesa noua sa navă-amiral și a rebotezat-o Francesca.

Următoarea incursiune a lui de Graaf a fost la Cartagena, alături de Michiel Andrieszoon. Aflând acolo câteva ponturi utile, s-au îndreptat spre Golful Honduras. Acolo au găsit două galioane goale și au hotărât să aștepte încărcarea lor în insula Bonaco. Planul lor este însa dat peste cap de Nicholas van Hoorn care a atacat cele două galioane goale și le-a capturat. Van Hoorn pornește și el spre Bonaco pentru a-i cere lui de Graaf să îsi unească forțele. Inițial este refuzat, dar într-un final, după ce li se alătură francezul Michel de Grammont hotărăsc să atace împreună Veracruz. Flota formată din 5 nave mari și 8 mai mici, la bordul cărora se aflau 1 300 de pirați ajunge la Veracruz pe 17 mai 1683. Apărarea orașului este indusă în eroare de cele două galioane spaniole care au deschis calea. În a două zi de jaf, la orizont se face vazută o flotă spaniolă formată din mai multe nave de război. Pirații s-au retras cu ostaticii pe Isla de Sacrificios din apropiere, așteptând răscumpărarea. Între van Hoorn și de Graaf izbucnește însă un conflict din cauza modului în care sunt tratați ostaticii și a cotelor din pradă. Cei doi se înfruntă într-un duel și deși niciunul nu a fost grav rănit în acel moment, van Hoorn s-a ales cu o rană la încheietură, care înfectându-se îi va provoca moartea peste două săptămânii. În cele din urmă, renunțând la ideea unui nou atac, pirații au plecat, strecurându-se făra probleme, pe lângă spanioli.

La sfârșitul lui noiembrie 1683, Laurens de Graaf, Michiel Andrieszoon și Francois Le Sage atacă Cartagena, ocupând orașul pentru aproape o lună de zile și alegându-se cu mai multe nave, după cum am relatat mai sus. În ianuarie 1684, un convoi englez, condus de HMS Ruby, a sosit cu o notă pentru de Graaf de la soția sa, care îi spunea că i-a câștigat grațierea din partea Spaniei și o misiune. Neavând încredere în spanioli, de Graaf ignoră nota, face schimb de mărfuri cu englezii și se retrage la Petit-Goâve. Până la sfârșitul anului nu reușește nicio lovitură spectaculoasă asupra liniilor de transport maritim spaniole. Înainte de a pleca în raidul asupra Campeche în 1685, este văzut pe Isla de Pinos, al o întâlnire a bucanierilor din Frăția de coastă. După o lungă bătălie pirații capturează orașul însă prada e nesemnificativă. După două luni de așteptare, făra să obțină o răscumpărare, pirații încep să ardă orașul și să execute prizonierii. Din nou, de Graaf a intervenit pentru a opri violențele. În septembrie 1685, banda părăsește orașul, luând însă mai mulți ostatici pentru răscumpărare. Este surprins singur de o flotă superioară spaniolă și scapă după o bătălie de o zi doar după ce aruncă peste bord toată încărcătura și chiar și tunurile pentru a-și ușura nava.

În februarie 1686, spaniolii organizează un raid pe plantația lui de Graaf din Saint Dominque. Pentru a se răzbuna de Graaf organizează un raid în Tihosuco (Mexic). Revenind la Petit-Goâve, își distruge nava și scapă doar cu o barcă de urmăritorii spanioli. Nu se știe când anume și în ce context, dar se pare că fost luat prizonier la Convento de San Bernardino de Siena din Valladolid, în actualul stat mexican Yucatán. În 1687, îl găsim însă angajat într-o bătălie cu o fregată biscayană și cu garda de coastă cubană, din care reușește din nou să captureze o navă. S-a întors apoi la Petit-Goâve, pentru a apăra portul de cubanzei. În 1689 a luat prin surpindere mai multe nave în Jamaica. A continuat să blocheze coasta jamaicană mai mult de jumătate de an. Îndreptându-se spre Insulele Cayman reușește să captureze și un slup englez. În 1691, atacă în apropiere de Santo Domingo dar este depășit de o forță spaniolă cu mult mai numeroasă și abia scapă cu viață din bătălie.

În 1693 își întâlnește a doua soție, Anne Dieu-le-Veut. Din “breală” și ea, de Graaf se căsătorește cu ea după ce aceasta l-a amenințat că îl va împușca pentru că a insultat-o. În 1693, Laurens de Graaf a atacat în repetate rânduri Jamaica engleză. În unul din aceste raiduri, partenerul său, Francois Le Sage și-a pierdut viața. Ca recunoaștere a serviciilor aduse Franței fost înnobiliat Chevalier și i s-a dat funcția de viceguvernator pe insula Ile-a-Vache, un satelit al Haiti. Englezii s-au răzbunat în mai 1695 cu un atac asupra Port-de-Paix din Saint Domingue, capturând-o pe Anne și pe copiii lui de Graaf. Ei au fost ținuți ostatici timp de trei ani, în ciuda încercărilor Franței de a-i elibera. După eliberare, Anne s-a reunit cu soțul său. Despre viața lor ulterioară nu se știu multe detalii, dar conform unor surse, ei s-au stabilit în Louisiana. De Graaf ar fi murit în 1704, iar Anne Dieu-le-Veut în 1710.

Surse:

en.wikipedia.org/wiki/Category:Dutch_pirates
zeerovery.nl
goldenageofpiracy.org/history/buccaneering-era.php
brethrencoast.com
Piratas de la America, y luz à la defensa de las costas de Indias Occidentales, Exquemelin, A. O. (Alexandre Olivier), Impresso en Colonia Agrippina, en casa de L. Struickman, 1681
Pirates of the Americas, by David Marley, ABC-CLIO, 2010

InfoAzi

Astazi in lume. Astazi online.