Soarele rasare la 
Este 
În Regatul României, la Buftea se stinge din viață Mircea, Principe al României
Mircea, Principe al României s-a născut pe 13 ianuarie 1913, în București, fiind cel de al treilea fiu și ultimul dintre cei șase copii ai Reginei Maria și ai Regelui Ferdinand. Acesta moare de febră tifoidă la doar 3 ani, pe 2 noiembrie 1916, la Buftea, în timpul Primului Război Mondial, și puțin timp înainte ca armata germană să ocupe capitala țării și familia regală și guvernul să fie nevoiți să se refugieze la Iași, în Moldova, motiv pentru care a fost înmormântat în grabă. Ulterior, în 1941, la cererea prințesei Ileana, osemintele prințului Mircea au fost mutate la Castelul Bran. Aflată încă de la începutul luptelor aproape de soldații răniți din spitale, moartea celui mai mic dintre copii o va lăsa pe Regina Maria sfâșiată de durere. Lăsăm în continuare rânduri din jurnalul Reginei Maria* din acele zile:
Buftea
joi, 20 octombrie / 2 noiembrie 1916
Noaptea nu a fost atât de rea pe cât ne așteptam, iar în dimineața asta starea lui nu e nici bună, nici mai rea decât ieri.
Bietul suflețel își continuă lupta eroică împotriva morții.
Nici un semn că ar fi conștient, ochii îi sunt în continuare ca de mort.
Nu mai țipă, dar de câteva zile are o mișcare continuă a maxilarului, clămțăne și scrâșnește din dinți.
Vreme mohorâta, rece, trista.
PRÂNZ
Cred că se duce. Doctorii nu spun nimic, dar eu așa cred…
DUPĂ-AMIAZĂ
Se duce, acum sunt sigură că se duce … în curând …
SEARA
Mircea a murit la 9, cu mâna în mâna mea.
Azi e Aleerseelen
Ziua Morților
Buftea, vineri, 21 octombrie / 3 noeimbrie 1916
A murit Mircea
puiul meu – ultimul, copilasul meu.
A murit Mircea
și azi deja au să-l duca la groapă.
A murit Mircea.
Erau șase, acum nu mai sunt decât cinci.
Erau trei băieti și trei fete, acum nu mai sunt decât doi băieti și trei fete.
Buftea
sâmbătă, 22 octombrie / 4 noiembrie 1916
A murit Mircea.
Azi îl îngroapă în biserica de la Cotroceni.
Buftea, duminică, 23 octombrie / 5 noiembrie 1916
L-au îngropat ieri.
Voi avea, oare, curajul să povestesc cum a fost? Dar știu că vreau să povestesc, fiindcă într-o bună zi se poate uita, viața merge înainte, iar pentru alții Mircea n-a fost decât un copilaș, un copilas cam neascultător… care nu ocupa prea mult loc pe lume.
Într-o zi și eu voi zâmbi din nou … chiar voi râde din nou, dar acum peste lumea întreagă sunt scrise cuvintele acestea:
A murit Mircea!
A murit Mircea!
Mircea al MEU
copilul meu!
A murit Mircea!
[…]
În tren
marți, 25 octombrie / 7 noiembrie 1916
Zi frumoasa de toamnă.
Am făcut o vizită-surpriză la Iași. Am vizitat multe spitale, mulți suferinzi.
Cred că oamenii s-au bucurat, chiar s-au simtit mișcati să mă vadă acolo. Nu știa nimeni ca vin.
Dar totul mă face să plâng – auzul numelui lui …
Un soldat avea portretul lui lângă pat – altul mi-a spus că e din “Regimentul Mircea:” și m-a sfâștiat.
[…]
Buftea
vineri, 28 ocotmbrie / 10 noiembbrie 1916
[…] Îmi dădeam seama că trebuie să-mi reiau vechea viață – dar toate mă dor.
M-am hotărât să mă duc la spital. Trebuie să încep din nou. Nu pot să ma închid ca o egoistă în durerea mea.
Întoarcerea a fost foarte grea, totul îmi făcea rău.
Mi s-a părut aproape insuportabil de greu să văd toate chipurile de acolo.
Generalul Dragalina a murit în spitalul nostru și a foat înmormântat cât am fost plecata. S-au dus la înmormântare Nando și Carol.
Am stat o vreme cu fiul lui Dragalina, ne-am plâns fiecare durerea lui, am plâns simplu, fără rușine, eu și omul acela masiv, am plâns și am tot plâns, fiindca aveam în inimi o tristețe de neîndurat.
[…]
În tren
sâmbătă, 12 / 25 noiembrie 1916
Așadar, aici s-a ajuns – trebuie să fug! […]
Da, Mircea al meu, te-am lăsat … te-am lasat singur sub pietrele reci ale bisericii – Mircea, te-am părăsit, doar pe tine, dintre toti copiii mei, te-am lăsat singur-singurel! Și totuși, Mircea, micuțul meu, poate ca îmi zâmbești de undeva de sus, poate că înțelegei cum nu întelege nici unul din noi, cei de jos, ce înseamnă lacrimile pământești, micuțul meu, poate ești mult mai putin singur decât biata ta mamă fără casă, dar lasă-mă, totuși, sa mai spun odată toate numele dragi pe care ți le dădeam – acum că m-am despărțit până și de mormântul tău
Muki al meu
Mircea Vodă
Băiețelul inimii mele
Muguraș de viață
Speranță mică
L-am lăsat în urmă și, cu el, și casa mea – n-am vorbit, aproape ca nici n-am vărsat vreo lacrimă, numai lui Steinbach i-am pus în mână o scrisoare scurtă, în germană, și i-am spus doar “Da-o cui va veni aici în locul meu:, iar el m-a privit cu groază în ochi. “Werden Majestät nicht widerkommen?”(Maiestatea Voastră nu se mai întoarce?) a întrebat el, iar eu i-am răspuns “Es kann sein, dass ich nicht wiederkomme”(Se prea poate să nu mă mai întorc), apoi am sărit în automobil și am plecat.
Iată ce am scris în scrisoarea pe care i-am lăsat-o – în germană:
“Ich weiss nicht, wer das Haus bewohnen wird, das Haus was lieb ich gehabt – ich bitte nur, das man die Blumen nicht wegnimmt don dem neuen kleinen Grab.” (Nu știu cine va ocupa casa asta, casa pe care am iubit-o – rog doar să nu se ia florile de pe micul mormânt proaspăt.) (Este vorba despre Palatul Cotroceni – n.n.)